Un pic de culoare pentru un sfârşit de februarie gri

28 feb. 2013

De mâine e primăvară. Calendaristic cel puţin, deşi aici vine abia pe 20 martie, mai exact la ora 12:02, conform Wikipedia. În orice caz, eu o aştept cu mare drag. Să stăm cu orele afară, să-i arăt lui Luca mic florile parfumate, copacii minunați, păsările vesele.Tot mă uitam în ultima vreme pe fotografiile pe care le-am făcut în martie, anul trecut şi nu-mi venea să cred cât de verde era totul şi cât părea de cald. De fapt asta mi se întâmplă, sau e ceva general, iarna uit cât de cald şi colorat e vara, iar vara uit cât de frig şi gri (pe meleaguri belgiene, cel puţin) e iarna.

Cele câteva zile cu soare frumos, cer albastru şi nori pufoşi şi celelalte cu câţiva fulgi de zăpadă, au mai înveselit un pic atmosfera. În rest, gri, ploaie, gri, ploaie şi gri. Şi tot un pic de culoare au mai dat şi câteva fructe de iarnă pe care tocmai moş Niculae mi le-a adus. Nu, n-au rezistat ele până acum, dar n-am apucat eu să scriu povestea lor aici pe blog.


Au fost bune într-o salată de fructe.


Iar azi am avut altă pată de culoare. Căpşunile... nu, nu sunt fructe de sezon, ştiu, deşi aici sezonul lor se termină abia spre sfârşitul toamnei... Dar le-am primit de curând ca un dar bogat de vitamine :) Aşa că am profitat şi le-am accesorizat cu nişte kiwi şi mandarine.


Şi dacă tot vorbesc de vreme gri, am găsit ieri acest film animat, un pic comic, un pic ironic. Autorii sunt englezi, dar puteau foarte bine să fie şi belgieni. Că plouă la fel de mult aici, cum plouă şi acolo.


Overcast from James Lancett on Vimeo.

Ploaia îmi place. M-am obişnuit până la urmă și cu cea de aici, mocănească, măruntă și lungă de săptămâni întregi, dar hai, să vină primăvara!

Melci cu scorţişoară şi nucă / Cinnamon rolls

Acum câteva săptămâni, într-o duminică dimineaţă, mi-am amintit că aveam în gând să fac aceşti melci în dimineaţa anului nou. Nu ştiu exact de ce neapărat atunci, dar citisem la cineva pe blog această idee şi mi s-a părut faină. Un melc cu scorţişoară, aburind şi aromat, o cană de ceai, concertul de la Viena, linişte, calm. Dar atunci n-am apucat, nu aveam prea multă putere, nici chef după ce mă atacase starea de gripă. Însă n-am uitat de ei, melcii, şi i-am făcut mai deunăzi.


Reţeta am găsit-o aici, dar eu am eliminat partea cu însiropatul în caramel, deşi arăta apetisant. Am zis pentru prima dată, să fie cât mai simplu - less is more. Iar dacă am eliminat caramelul, n-a rămas decât aluatul de făcut. Iată reţeta mai jos:
  • 3/4 c lapte
  • 1/4 c (55 gr) unt 
  • 3 1/4 c făină
  • 1 pachet (10 gr) drojdie uscată
  • 1/4 c zahăr alb
  • 1/2 lg sare
  • 1/4 c apă
  • 1 ou


Se încălzeşte laptele într-un vas până la fierbere, apoi se adaugă untul şi se amestecă până acesta se topeşte. Se lasă la răcit un pic.

Într-un vas mai mare se amestecă ingredientele uscate: 2 1/4 căni de făină, sarea, drojdia şi zahărul. Se adaugă apa, oul şi amestecul de lapte şi unt. În reţeta originală se recomandă mixerul electric, eu le-am amestecat de mână, deşi oul ar fi trebuit să-l pun bătut, nu întreg. Se adaugă apoi restul de făină, adăugând gradual câte 1/2 cană, amestecând bine cu o lingură de lemn după fiecare. Când aluatul s-a legat, se frământă cam 5-7 minute pe o suprafaţă dată cu făină. Se lasă la dospit cam 10 min, acoperit lejer cu un prosop.


După ce a crescut frumos, l-am întins în 2 foi cam de 5-7 mm. Şi am adăugat umplutura:
  • 50 g unt topit
  • scorţişoară
  • zahăr brun
  • nuci mărunţite
Am uns cele două foi cu untul topit, am presurat zahărul şi scorţişoara, amestecate înainte şi apoi nucile. Cantităţilele celor 3 ingrediente, scorţişoara, zahărul şi nucile sunt la liberă alegere şi după propriul gust. Mai se poate adăuga un strop de nucşoară, cardamon sau alte condimente. Nucile însă eu le-am dat un pic la cuptor înainte. Am presat un pic cu degetele amestecul ca să nu se împrăştie la rulare.

Am rulat cele 2 foi şi apoi le-am tăiat în felii de vreo 4-5cm grosime. Le-am aranjat în cele 2 forme de ceramică, unse un pic cu unt, şi au fost bune de pus la cuptor. Updated: Am uitat, înainte de a fi puse la cuptor, trebuie să stea cam 30 de minute să crească, până-şi dublează volumul.


În cuptorul preîncălzit la 190°C au stat cam 20 de minute sau până au căpătat o culoare aurie.


Le-am lăsat să se răcească un pic, cât am mai trimis câteva salutări celor de acasă - tare tehnologia asta că ne poate ţine aproape. Ideal ar fi fost să se odihnească pe un grătar, dar mie mi-a plăcut mai mult cum arătau aşa, în formele în care s-au copt.


 Şi voila, nişte melci, pufoşi, calzi, aromaţi cu scorţişoară şi nucă. De savurat musai cu o cană de ceai.


Noi întocmai aşa am făcut, de la mic la mare, am golit primul vas aproape de tot în mai puţin de jumătate de oră. Luca, piticul, s-a ales deocamdată doar cu aroma de scorţişoară. Am auzit şi citit că trebuie să se obişnuiască cu diversele mirosuri şi arome, aşa descoperă şi învaţă despre lumea din jurul lui.



Cu siguranţă o să mai repet reţeta, pentru că e foarte simplă şi uşor de făcut, fără să mai aştept o altă dimineaţă de an nou :). Poate chiar o să încerc şi caramelul sărat. Poate chiar şi aceştia - cu unt de arahide şi lipicioşi sau aceştia - cu cremă de ciocolată.

Pizza şi atât

15 feb. 2013

Toate ca toate, dar pizza e un fel de mâncare pe care l-am tot făcut de-a lungul vremii. Şi am tot zis să scriu într-o zi despre asta, dar pentru că se consumă la fel de repede precum se prepară, n-am apucat să surprind în imagini procesul, că eu am nevoie tot timpul de o dovadă vizuală ca să povestesc ceva. Altfel am impresia că nu spun lucruri credibile :) Dar iată, sper să mă credeţi pe cuvânt (sau "pe fotografie" :) ):


Simplă, aromată, cu aluat subţire şi crocant. Abia după ceva ani de "experienţă" pot recunoaşte că-mi place cum iese. Înainte o făceam mai "grea", puneam mai multe ingrediente (legume, măsline, porumb, ceva carne..) şi cumva din cauza amestecului de gusturi şi încărcătura aluatului, pierdeam esenţa simplităţii. Dar în timp am renunţat, inspirată şi de cartea/filmul "Mănâncă, roagă-te, iubeşte" şi pasajul/scena cu pizzeria din Napoli. Ingrediente mai puţine, gust mai intens.

Dar să încep cu partea mai grea, pentru unii, aluatul. Cred că amestecul ăsta simplu de făina, apă şi ulei sperie pe mulţi, că nu puţine au fost dăţile când am auzit "eu nu ştiu să fac aluat". Cred că cel mai mult "de speriat" la aluat, şi mă refer la cel de pâine în special, e frământatul şi dospitul, aşa încât să nu se mai lipească de degete şi să crească frumos. Cu un pic de exerciţiu şi curaj se rezolvă şi asta.


Pentru pizza eu pornesc de la o reţetă mai veche de aluat:

Pentru aluat am folosit:
  • 225 gr făină (integrală şi 650) 
  • 1 lg sare 
  • 1 lg drojdie uscată 
  • 1 Lg ulei măsline 
  • 90 ml apă călduţă

Făina, sarea şi drojdia se amestecă într-un vas. Apoi se face o adâncitură în amestec şi se torn apa şi uleiul şi se amestecă apoi frământă până aluatul se dezlipeşte de pe mâini. Eu de fiecare dată ajung să mai pun apă, ulei şi făină, că n-am reuşit din acele măsuri de mai sus să-l fac nelipicios. Pentru că la aluat poţi tot timpul să repari greşelile, ori cu un pic de făină, ori cu un pic de apă. Se lasă la dospit cam o oră învelit cu un prosop şi la un loc cald.


După ce a crescut, l-am împărţit în două şi am întins 2 foi subţiri, cam de 3-5mm. Înainte foloseam tot aluatul pentru o singură foaie, însă pentru un aluat subţire şi crocant, cum îmi place să fie, am început să-l împart în două.

Le-am pus în tăvi, eventual peste o hartie de copt şi le-am uns cu un sos de roşii. Sosul de roşii se prepară rapid din nişte roşii din conservă, un pic de ulei, boia, sare şi un căţel de usturoi pisat. Toate ţinute pe foc până se omogenizează.


Cum vă ziceam, în timp am renunţat la multe ingrediente şi am salvat doar cele de bază: roşii, mozzarella şi busuioc. Eventual mai pun şi ciuperci proaspete.


După ce am împodobit pizza, am stropit-o cu un pic de ulei de măsline, un pic de sare şi un ingredient minune, condimentele de voie bună de la Sonnentor.



Busuiocul prefer să-l adaug la sfârşit de tot, după ce scot minunăţia din cuptor. Am încercat şi la început, dar mi se pare că-şi pierde din aromă la temperatura mare a cuptorului, în plus verdele proaspăt mai colorează un pic nuanţele cărămizii.


La cuptor, stă cam 20-25 de minute, la o temperatură de 230°C, cu preîncălzire în prealabil. Eu o ţin un pic mai puţin, că nu mai am răbdare, dar stau cu ochii pe ea ca să văd că-i coaptă şi făcută destul.


Şi iat-o, în toată splendoarea ei, gata pentru a fi savurată.


Fără furculiţă şi cuţit, bineînţeles! :)


Poftă mare şi dacă n-aveţi nici timp, nici inspiraţie pentru a găti ceva într-o seară sau weekend, încercaţi o pizza făcută în casă :)

Weekend liniştit să aveţi!

Tartă cu pere, ghimbir şi un pic de bucluc

10 feb. 2013

Reţeta asta pe care am să v-o povestesc acum e o întâmplare din aceea în care teoria nu coincide cu practica. De multe ori reuşesc să obţin un rezultat bun când încerc să deviez de la instrucţiunile scrise negru pe alb, dar sunt şi dăţi când muzele mele sunt mai supărate şi-mi dau peste cap entuziasmul meu creativ. Cum ar fi cazul şi cu această imagine...


Ah, nu v-aţi prins, nu? Perele din stânga arată bine, compoziţia e interesantă, culorile sunt calde, de iarnă calmă, tarta din dreapta îmbrăcată într-o pătură albă de zahăr pudră îţi lasă gura apă, cum se zice. Pare totul ok. Până şi imaginea de mai jos, cu farfuriile mele de desert, găsite pe ici-colo în magazinele de vechituri, e frumos aranjată. Tarta arată la fel de apetisant.


Dar, dar... două palme peste faţă, fotografia uneori nu redă întocmai realitatea :) N-am ce să ascund, tarta asta, pe care am declarat-o ca punct de pornire pentru ritualul în familie de pe 5 ale lunii, s-a lăsat făcută cu bucluc.

Reţeta originală am văzut-o transformându-se în realitate în mâinile Danei, o bună prietenă, în nişte tarte cu aluat pufos şi mere aromate cu scorţişoară. Iat-o aici:

"V: ai timp sa-mi dai reteta de tarta cu mere?
D: da, stai un pic
D: eu am reteta pt 6 oua dar pt tava ta (formă de tartă, 29cm diametrul), am folosit 4, asa ca trebuie adaptate si celelalte ingredinete
D: 6 oua, 250 gr de zahar, 200 gr de ulei (o lingura are 20gr), 250-300 gr de lapte plus faina pana se ingroasa aluatul care trebuie sa curga
V: batut cu mixerul?
D: rastorn un pic mai mult de jumatate in tava si o dau la cuptor. Cand se intareste (nu se mai ia pe deget), se adauga umplutura (mere, dovleac, branza), apoi cealalta parte de aluat pana se face maronie.
D: cum vrei, eu le bat usor si cu mana
V: dar ce temperatura?
D: eu le pun la 180 de grade ca la celalalte prajituri. Mama le pune ochiometric ca n-are cu temperatura. La foc potrivit. Iar daca pui fulgi de migdale pune-le in ultimele minute."

Zis şi făcut. Doar că eu am vrut s-o fac un pic diferită. Am pus mai multă făină încât a ieşit un aluat mai gros, iar la coacere n-a ieşit chiar pufos. Am folosit pere (aromate cu un pic de pudră de ghimbir şi zahăr), iar ele au lăsat multă zeamă care a cam înmuiat primul strat de aluat şi care nu s-a mai copt aşa bine. Am folosit o formă cu pereţi detaşabili de doar 20cm diametrul, iar asta a însemnat o tartă mai înaltă şi deci mai greoaie de copt. Una peste alta, copilu' începuse să moţăie a foame, aşa că am făcut o pauză mai lungă între cele două coaceri. La final, gustul era bun, interesantă combinaţia între pere şi ghimbir, dar un pic a fost necopt aluatul.


Data viitoare (mă gândesc eu ce altă tartă sau desert să fie) sper să iasă mai bine. Iar dacă nu, o să-nvăţ şi-atunci din greşeli, cum de altfel e bine şi înţelept de făcut.

Luca, o lună

6 feb. 2013

Ieri bobul mic a făcut o lună, iar azi ar fi fost termenul la care ar fi trebuit să se nască şi cum zice Petersen, copilu' a ajuns la prima maturitate. Interesant aşa... că deja avem o lună de amintiri cu el. Mi-am propus un experiment fotografic, inspirată de alţi părinţi, pentru a-i urmări evoluţia pe parcursul primului an, cel puţin. Cred că e frumos de văzut cum se schimbă de la o lună la alta.


Şi dacă e vorba de schimbări şi lucruri noi pe care le face, deja le-am observat şi la Luca.

În primul rând aspectul fizic, întrucât treaba lui cea mai importantă pentru prima luna a fost să ia în greutate şi se pare că şi-a îndeplinit sarcina de lucru cu succes. L-au ajutat în primul rând laptele (me - proud mama :) ), odihna - somnul şi contactul piele-pe-piele (skin-to-skin), plăcut atât pentru el, dar şi pentru noi şi despre importanţa căruia ni s-a vorbit încă de la început. Cât despre lapte, şi asta-i un aspect de luat în seamă, am lucrat intens împreună şi el, şi eu, cu ajutorul moaşei, cu oleacă de nemulţumire, un pic de frustrare, dar am reuşit să ajungem la un numitor comun şi să ne bucurăm acum, calm şi uşor, de acest proces frumos şi natural, alăptatul.

Apoi am observat că încet, încet a început să fie mai alert şi curios de ce se întâmplă în jurul lui, are perioade mai lungi de trezie, comparativ cu somnul lung de la început. Parcă, parcă a început să ne bage şi pe noi în seamă cu privirea încă nesigură. Şi da, îşi încearcă corzile vocale din ce în ce mai mult şi mai tare :)

După ce am primit undă verde pentru a ieşi afară cu ocazia celor 3kg împlinite, am ieşit la câteva plimbări cu aer curat, printre picături de ploaie, raze de soare şi un pic de vânt, cu bobul ghemuit în sling, deocamdată. Zic deocamdată şi mă refer la lipsa căruciorului, pentru că nu ne-am hotărât încă de care ne-ar trebui. Dar, după ce am citit acest articol, mă gândesc dacă avem nevoie în general de unul?!...

Şi sunt toate celelalte momente frumoase.




Mai demult am citit un articol frumos despre ritualurile din familie pe care cei mici le îndrăgesc foarte mult, iar pentru părinţi e o modalitate comodă de a face ceva creativ, interactiv cu ei, fără a avea grija "născocirii" unor idei noi de fiecare dată. Doar modifici/adaptezi un pic obiceiul. Aşa că m-am gândit să fac o tartă sau ceva dulce de fiecare 5 ale lunii. Bineînţeles, deocamdată suntem noi, ăştia mari, care ne bucurăm de acest ritual, dar mai încolo sper să fie o activitate interesantă şi pentru cel mic. Prima tartă, un pic năstruşnică (reţeta urmează în altă postare), cu pere şi ghimbir. 

Treizeci

4 feb. 2013

Gata, i-am făcut şi am scăpat de grija acestui prag de vârstă. Deşi eu nu sunt genul de persoană care să fie speriată de vreo vârstă sau trecerea timpului. Încerc să mă bucur de momentul prezent, să-l trăiesc, să-l memorez, să-l salvez ca amintire din trecut şi să rămân curioasă de cel viitor. Mă amuză de fiecare dată întrebările care vin de ziua de naştere "Cum te simţi la X ani?", răspunsul meu e cam "La fel, ca la X-1 ani" :) Anul acesta poate însă simt mai mult, pentru că a apărut un pui de om în viaţa mea şi sunt sentimente şi trăiri noi cu care el ne minunează în fiecare zi.

Mă bucur şi sunt recunoscătoare de cum se aranjează lucrurile în viaţa mea, cu bune, cu rele; de oamenii dragi şi frumoşi pe care-i am lângă mine, aproape  sau la distanţă, de cei pe care i-am cunoscut cu diferite ocazii; de momentele frumoase alături de ei, dar şi de clipele mai de singurătate în care încerc să mă regăsesc; de experienţele prin care am trecut şi din care am învăţat; de provocările, grijile, problemele cărora trebuie să le caut soluţii, dar şi surprizele frumoase care vin de-a gata; de locurile prin care am fost şi amintirile legate de ele; de ideile, proiectele pe care vreau să le fac reale într-o zi, de simplele momente de zi cu zi... O listă ce aş putea să o umplu cu multe, lucruri normale, simple, de care, cred şi sper, fiecaredintre noi se bucură, le are şi trece prin ele. De multe ori, am impresia că poate celor care vizitează blogul li se pare că duc o viaţă perfectă, idealistă. Poate sunt fotografiile mele prea colorate :) Dar nu, sunt un om normal, poate un pic visător şi cu tendinţe de perfecţionism, pe care încerc să le domolesc. Cam astea-s gândurile de la 30. 30 de ani.


Şi cum am spus că-mi plac oamenii, sâmbătă am vrut să-i am alături şi ne-am adunat câţiva, cu mic, cu mare şi am petrecut o după amiază frumoasă de început de februarie. Cu o felie de tort (minune mare, eu fără experienţă, am reuşit să fac chiar două) şi un pahar de şampanie.

Asta a fost şi prima "apariţie în public" a lui Luca. Am avut un pic de griji că poate-i prea devreme, poate o să fie prea agitaţie, dar el pare că s-a descurcat bine şi i-a plăcut. Doar noaptea a avut ceva de comentat şi am bănuit că de vină-i stropul de şampanie pe care l-am savurat eu cu mare poftă, că deh, de 9 luni de zile m-am abţinut de la acest "viciu" :)


Dar voi? cum v-aţi simţit la 30 sau cum vă aşteptaţi să fie? :)

Azi, acum

2 feb. 2013

Dimineaţă devreme. Îmi plac dimineţile. Copilu' a mâncat şi acum doarme dulce. La fel şi Petersen. Doi somnoroşi. Pisicul şi el şi-a găsit un loc ascuns. În cuptor se coace domol ceva, iar bucătăria a început să miroase a cacao şi unt. Urmează scorţişoara. În cană, cafeaua cu lapte s-a răcit niţel. Muzica minunată se aude încet. Afară încă-i întuneric, plouă mărunt şi se aud printre copaci nişte mierle. Vreme de început de primăvară. Dar totuşi e februarie, început de februarie.