Vederi şi cărţi poştale, o idee de pus pe perete

31 mai 2013

De pus pe un perete real, căci pe cei virtuali îi "decorăm" în fiecare zi cu vrute şi nevrute.


În ultima vreme, de fapt ultima săptămână (după evenimentul de duminică mă simt de parcă a venit vacanţa şi mă pot ocupa de proiecte la care mă gândesc de multă vreme...), am pornit un proiect de a decora pereţii apartamentului. Mi-am dorit mult pereţi albi. Proprietara ne-a întrebat dacă vrem o anumită culoare, să-i spunem; eu am zis nu, să rămână albi, dar albul acela lăptos, mai cald. Înainte preferam un gram de culoare, mai pală, mai cenuşie. Acum însă nu, mi-am mai cizelat gustul şi prefer albul, iar stropul de culoare să fie dat de elementele de decor sau de cele de pe pereţi.



Un alt motiv pentru care m-am apucat de decorat pereţii este Luca, piticul cel mic :) Vremea când se uita ore în şir la albul pereţilor, a trecut. Vrea culoare acum, acţiune, poveşti :) Aşa că am purces la căutat inspiraţie şi idei.


Ideea cu vederile şi cărţile poştale, "expuse" pe perete, o am de multă vreme, de când au început să se adune  una câte una, primite de la prieteni şi oameni dragi sau trimise de noi nouă (vă recomand asta, e chiar fain să-ţi trimiţi singur vederi). Din păcate trimisul vederilor nu mai e aşa actual acum când există atâtea tehnologii. Când în mai puţin de 5 secunde, ai făcut o fotografie (una, două, trei, sute...), ai scris un scurt text şi ai trimis-o electronic şi destinatarul o primeşte instant, nu te mai gândeşti să străbaţi locul pe care-l vizitezi în căutare de vederi frumoase, apoi timbre şi un drum la poştă, iar apoi să stai cu gândul dacă ajunge sau ba la destinaţie. Dar atunci când în cutia poştală (reală) apare o bucată de hârtie, cam mototolită, pe faţă cu o imagine superbă, iar pe verso câteva rânduri scrise de mână, bucuria pe care o simţi e parcă mai mare. Dar totuşi, le primim entuziasmaţi, le citim şi mai entuziasmaţi, le mai păstrăm la vedere pe undeva câteva zile şi apoi le ascundem. Într-un plic, într-o cutie, într-un sertar. Dar de ce să nu le punem iar la vedere? Cum? Simplu! înşirate pe un fir agăţat pe perete.

Cele necesare pentru asta sunt:
  1. un perete gol
  2. un boloboc (+ o linie şi un creion)
  3. un ciocan
  4. cuie
  5. aţă, sfoară sau alt fir
  6. cărţi poştale, vederi
  7. cleştişoare sau agrafe

Primul pas este de a vizualiza întreg cadranul în care vor sta expuse vederile. Nici prea sus, nici prea jos, nici prea în stânga sau dreapta, undeva potrivit. Faceţi câte un semn în capătul fiecărui rând de vederi. Eu am înşirat 3 rânduri de vederi, deci 6 locuri de bătut câte un cui. Pentru a calcula să fie drepte, perfect orizontale sau verticale, folosiţi cu încredere bolobocul. Lungimea şi distanţa între rânduri (dar poate fi şi un sigur rând) este la liberă alegere, în funcţie de cât spaţiu pe perete dispuneţi sau câte vederi veţi folosi. După ce aţi bătut cuiele, agăţaţi câte un fir de sfoară de acestea, două câte două. Iar ultimul pas, cel mai fain, e să prindeţi vederile cu câte un  cleştişor/agrafă, nu înainte de a mai citi încă o dată fiecare gând trimis de departe. Eh, nostalgia asta...

Şi voilà, un spaţiu gol s-a umplut cu atâtea "locuri", gânduri şi amintiri frumoase. 

La o felie de tartă şi biscuiţi, de Ziua Parcului

29 mai 2013

Duminica ce a trecut am participat la un eveniment fain aici în Antwerp. De fapt chiar în parcul-pădure aproape de noi şi despre care v-am mai povestit prin imagini în ceva postări mai vechi. Cu ce ocazie? De Ziua Parcului. În Belgia (sigur în Flandra) şi în Olanda, în ultima săptămână din mai se sărbătoreşte Ziua Parcului - Dag van het Park.


Şi cum am ajuns noi să participăm şi în ce mod la acest eveniment? Păi, nu chiar complicat. 

Pe la mijlocul lui martie, la o plimbare prin parc, am văzut un afiş ce anunţa acest eveniment: activităţi pentru copii, prezentări ale unor asociaţii din zona învecinată, prezentări de produse şi dacă cineva mai doreşte să participe în vreun fel, să anunţe organizatorii. Zis şi făcut. Am făcut o poză afişului, am tradus acasă ce nu am înţeles prea bine, am mai ezitat o săptămână-două şi am prins curaj şi am trimis un mail în care am zis că aş vrea să particip cu nişte tarte şi biscuiţi făcuţi în casă. Ei, entuziasmul pân-aici a durat. N-am primit răspuns nici a doua zi, nici a treia, nici a patra... Când, cam peste o săptămână ajunge un mail cu un mesaj cât se poate de călduros, dar în acelaşi timp realist, cu întrebări exacte, ce legătura avem cu parcul? ce produse vreau să fac? care va fi preţul acestora şi unde vor merge banii? ce avem nevoie de la ei?. Am mai schimbat câteva mailuri să aranjăm ultimele detalii, noi şi ei, şi tot ce ne-a rămas de făcut a fost să sperăm la o zi caldă şi însorită... Ei, şi nu doar atât, au rămas şi pregătirile. Am tot stat să caut reţete, să analizez, supun dezbaterii ce ar merge mai bine şi am decis: biscuiţi cu lavandă şi lămâie, biscuiţi cu ceai Earl Grey şi protocală, biscuiţi cu Matcha (ceai verde pudră) şi migdale, tartă de morcovi cu glazură de brânză (acest tort delicios transformat în tartă), tartă marocană cu griş, migdale, portocale şi cardamon şi mult-prea-delicioasa tartă cu căpşuni. Ultima am hotărât să o fac chiar duminică dimineaţă şi bine am făcut, pentru că a fost în special pe placul piticilor.

Am început să mă pregătesc cam cu o săptămână înainte, cumpărând ingredientele (am bătut oraşul'n lung şi-n lat pentru a găsit pudra de ceai verde), făcând biscuiţi de test (la tarte aveam mai puţine emoţii că le-am tot făcut...) şi apoi cu 2 zile înainte am început pregătirea propriu-zisă. Am copt, şi copt, şi copt 3 zile în şir. Şi a sosit ziua cea mare. Cu mari emoţii ne-am împachetat, cu mic, cu mare şi am pornit spre parc. Acolo ne aşteptatu organizatorii şi cortul pe care ni l-au pus la dispoziţie. Mai târziu ne-au adus chiar şi câteva sticle cu apă şi sandvişuri, de apreciat acest lucru! Am decorat cortul cu o ghirlandă cusută din cercuri de hârtie colorată, am aranjat masa şi am expus bunătăţurile şi... am aşteptat. Din prea mult entuziasm, mă aşteptam de cum am scos biscuiţii şi tartele la vedere să şi apară doritorii. Dar pentru început ne-am mulţumit doar cu nişte priviri curioase. Ei, era cam prea devreme totuşi, iar afară destul de răcoare (am tot sperat să fie cald şi frumos, dar nu prea a fost să fie, măcar bine că n-a plouat, iar soarele s-a iţit şi el un pic de printre nori...). N-a durat însă mult acest moment de inactivitate. Am avut surpriza să o cunosc pe Raluca, tânăra ce scrie atât de frumos şi pe mama ei, ce au venit primele să ne viziteze. Apoi, nu ştiu cum s-a întâmplat de s-a făcut o mică reuniune de vorbitori de română (unii nativi, alţii nu) la uşa cortului nostru şi tot în acelaşi timp coadă la bunătăţurile dulci. Doamnele mai în vârstă au ales biscuţii delicaţi şi aromaţi, copiii au năvălit peste tarta cu căpşuni, iar restul au mers pe gusturi mai clasice: tarta de morcov şi cea de migdale şi cardamon... Şi puţin câte puţin au disparut, ultimele două felii de tartă le-a luat o doamnă mai în vârstă, în scaun cu rotile, ce ne-a povestit că stă chiar în centrul de îngrijire pentru bătrâni din apropierea parcului... le-a luat la pachet pentru a le savura în linişte când se întoarce acasă... Alţii le mâncau pe loc sau la mica terasă amenajată chiar lângă cortul nostru. A fost minunat şi am simţit o încântare să văd cum erau savurate delicioasele deserturi. 

Luca, piticul, a fost cuminte, plimbat şi legănat. A dormit liniştit chiar de două ori în căruciorul lui, la adăpost în cort. Şi mai mult, a fost principalul nostru agent de vânzări :)


A fost o zi specială, frumoasă, cu un program plin de activităţi: copiii au făcut căsuţe pentru păsări, au participat la jocuri interactive, oamenii mai mari au văzut cum poţi face o grădină mică chiar şi pe balcon, au aflat despre cartierul în care locuim, au băut câte un pahar de vin, şampanie şi au savurat câte un wafel cu miere de la un producător vecin ce are stupi chiar în spatele casei şi au fost serviţi cu drag cu biscuiţi şi tarte făcute în casă.

Am cunoscut oameni faini şi încă o dată mi-am dat seamă cât de frumos are grijă oraşul de comunitate şi locuitorii săi (inclusiv de cei străini), organizând astfel de eveniment mici, dar bine puse la punct. Jos pălăria! De fapt aş avea multe de povestit despre alte lucruri/evenimente la care am participat (nu chiar aşa direct) şi văzut aici, dar poate într-un alt post, însă mai mult ca sigur Antwerp-ul este primul oraş unde am observat asta: legătura strânsă între primăria oraşului şi locuitorii săi. Mi-ar plăcea să fie asta şi acasă, unde se simte mai mult o luptă decât o muncă împreună. Şi e păcat...

Ploaia, somnul de copil şi o tartă cu spanac şi conopidă

21 mai 2013

Rogu-vă, trimiteţi şi pe aici nişte soare că se pare că ne-a ajuns ploaia asta belgiană. Nu zic, iubesc ploaia, daca-r fi să aleg între o zi foarte călduroasă şi una cam ploioasă, s-ar putea ca cea cu ploaie să aibă de câştigat, dar undeva tot e o limită. Îmi place ploaia aia care te răcoreşte, vine învolburând norii, cu ceva fulgere şi tunete, curăţă aerul un pic şi pleacă, iar după ea rămâne mirosul acela proaspăt "ca după ploaie" şi plimbatul mai apoi e o plăcere minunată. E plăcută şi cea mocănească, de toamnă, atâta timp cât eşti la adăpost, cald şi uscat. Dar mocănească de mai, care curge fără oprire zile în şir, sub un nor gros şi cenuşiu, parcă nu-i chiar pe gustul meu. Dar ce să-i faci, asta e natura, trebuie să o accepţi aşa cum e.


Aici soarele vine, după calculele mele de până acum, cam duminica, de s-au gândit bine vorbitorii limbii acestei bucăţi de pământ să-i zică acestei zile Zondag, adică exact Ziua Soarelui. Înţelept lucru! :) Aşa a şi fost chiar duminica ce a trecut, soare de dimineaţă până seara, de am bătut oraşul în lung şi-n lat la pas de călători. Iar ieri, luni, hop, noru gros ţup repede pe cer şi nu s-a mai oprit de plouat nici până acum...

Aşa că n-am avut de ales şi am zis să-i ţin de urât ploii cu o tartă cu spanac şi conopidă, că afară nici vorbă de ieşit cu copilu'. Care copil, tot din cauza ploii (cu siguranţă) şi-a cam dat peste cap somnul de zi. E o provocare somnul ăsta de bebeluş. De fapt nu somnul, cât adormitul. Şi nu doar cel de noapte, ci şi cel de zi. Uneori adoarme uşor şi singur, alteori nu înainte de a-şi spune amarul printr-un plâns şi un pic de legănat, alteori imediat de cum ieşim afară, alteori la sân, alteori după vreo 20 de pagini de carte, şi alteori, şi alteori... Azi parcă n-a vrut nicicum. Aşa că l-am pus în coş şi l-am tras lângă mine în bucătărie. A tăcut copilu, de fapt părea şi entuziasmat aşa, văzundu-mă trebăluind pe acolo. Şi când colo, a şi adormit :) O fi fost de la mirosul ce venea din cuptor... Mi-e aşa drag să-l văd când doarme... Oare aşa suntem şi noi, ăştia mari, când dormim? Şi avem un somn atât de dulce?


Iar tarta asta cu spanac şi conopidă e o improvizaţie a unei reţete dintr-o carte. Reţeta zice de conopidă şi broccoli, dar eu am dat-o peste cap de tot. Până şi aluatul, dar a ieşit tare bună. Tare! şi am zis să o scriu neapărat aici, ca să o mai fac şi alte dăţi.

Pentru aluat:

  • 175 g făină
  • 1 praf de sare
  • 1/2 lg boia
  • 1 lg cimbru uscat
  • 75 g unt
  • 3 Lg apă

Pentru umplutură:

  • 200-300 g conopidă
  • 200-300 g spanac
  • 1 ceapă tăiată fin
  • 25 g unt
  • 1 Lg făină
  • 6 Lg supă de legume
  • 2-3 Lg smântână
  • sare, piper
  • Parmezan


Pentru aluat, eu am pus toate ingredientele în robotul electric şi le-am mixat bine câteva minute. Apoi l-am strâns bulgăre, l-am întins într-o foaie cu care am îmbrăcat o formă de tartă şi l-am dat la cuptor (190°C) pentru 15 minute cu o greutate (hârtie de copt +  boabe de fasole) peste el şi apoi alte 5, fără.

Între timp, am fiert cam 5-7 minute conopida tăiată bucăţele, în apă cu sare. Iar în paralel am pregătit sosul: untul şi făina le-am pus pe foc până s-a înglobat bine făina şi untul s-a topit. Am adăugat apoi supa de legume şi smântâna. Am potrivit gustul cu un pic de sare şi piper. Într-o tigaie am călit un pic ceapa într-o lingură de ulei de măsline, am adăugat conopida şi spanacul (eu am folosit congelat) şi le-am mai lăsat pe foc câteva minute. Am turnat acest mix de legume peste blatul copt pe jumătate, iar peste ele - sosul. Am ras un pic de parmezan şi am dat iar la cuptor pentru vreo 10 minute. Nu mă aşteptam să iasă aşa bună, atâta timp cât am schimbat reţeta originală, iar ingredientele lipsă le-am înlocuit cu altele, pe care le aveam prin frigider. Boiaua şi cimbrul i-au dat însă o savoare deosebită aluatului...

Gata, noapte bună de aici! Afară tot plouă, dar noi să fim sănătoşi...

PS: a mai rămas un maimuţoi de dat contra unei cărţi cu poveşti pentru copii, în caz că nu aţi văzut postarea de ieri :)

Un maimuţoi contra unei cărţi cu poveşti pentru copii

20 mai 2013

UPDATE: "oferta" nu mai este valabilă întrucât toţi cei trei maimuţoi şi-au găsit câte o familie nouă! Dacă însă  vă plac aceste animăluţe şi aţi dori un astfel de exemplar, îmi puteţi lăsa un mesaj sau scrie prin formularul de contact şi mă apuc de treabă cu mare drag :)

În grădina noastră zoologică au mai venit 3 exemplare de maimuţoi. Doar că Luca cel mic a zis că nu le mai vrea. El îl are pe Muţi/Tica şi e mulţumit cu atât. Deh, copil nepretenţios.

- Păi şi ce să facem cu ei, Luca? că doar nu s-a chinuit mama degeaba să-i facă...
- Asta-i treaba voastră, eu vreau cărţi. Cărţi cu poveşti! Ce mi-aţi oferit până acum, cărţile de bucate, cele de IT şi altele de le aveţi prin bibliotecă, să le citiţi voi! Eu m-am prins că poveştile din ele nu-s adevărate, chiar dacă unele au poze frumoase. Aşa că vreau cărţi cu poveşti pentru copii. Din alea minunate, de te pierzi în ele şi vrei să le citeşti şi să le reciteşti. Şi să fie scrise în română, nu în limbile astea încâlcite de le înţelegeţi doar voi.
- Mda... bună treabă...


Se pare că şi la acest capitol ne-a prins copilu' nepregătiţi. Am tot citit că-i bine să-i citim de mic. Cumva mi se pare ciudat, pentru că încă-i atât de mic, de unde să înţeleagă el ce-i scris într-o carte, chiar dacă i-o citeşte cineva? Dar de fapt cred că e altceva la început, e ritmul cititului, tonul cu care se obişnuieşte, ca mai apoi să înceapă singur să înţeleagă şi să facă legături, să-şi cultive imaginaţia şi creativitatea.

Un alt motiv e ajutorul la somnul de seară. În ultimele săptămâni ne-a încercat un pic prin ceva plâns mai frustrat înainte de somn. Până acum adormea destul de uşor. Legănatul extensiv nu ne-a fost recomandat, pentru că poate cădea în cealaltă extremă, să se obişnuiască doar cu el. Cititul este o soluţie bună atât pentru el, cât şi pentru noi. Am început cu o carte din cele pe care le am aici, dar pe care n-am apucat să o citesc - "Eu, motanul" de Natsume Soseki şi am văzut că funcţionează. După cele 20 de pagini citite de Petersen şi un pic de plâns somnoros, piticul reuşeşte să adoarmă singur. Ei, nu chiar mereu :)


Faină cartea, şi eu stau şi ascult :) Dar parcă ar fi şi mai fain nişte cărţi cu poveşti pentru copii. Cum pe aici nici vorbă să găsim unele în română, e mai complicat. Ştiu, mai este Internetul, dar pentru început m-am gândit însă la altceva. Să facem un fel de "tocmeală" cu voi, cei care aveţi poate cărţi cu poveşti frumoase de dat. Iar de la noi primiţi un maimuţoi în schimb. Unul din cei de mai jos :)


UPDATE: toţi cei trei maimuţoi şi-au găsit câte o familie nouă!

Dacă vă interesează propunerea, îmi puteţi lăsa un mesaj mai jos. Detaliile de cum procedăm ca voi să primiţi maimuţoii, iar noi cărţile, le discutăm mai apoi.

Iar dacă nu, măcar îmi puteţi sugera ceva titluri de cărţi frumoase şi vedem noi cum facem rost de ele :)

Mulţumim!

Maimuţoiul lui Luca

17 mai 2013

Poate l-aţi observat în vreo poză din ultima postare de 5 a lunii, ţinut strâns de Luca cel mic, sau dacă mă urmăriţi pe Instagram, sigur l-aţi văzut şi acolo, că a făcut ceva furori. Ei, el este maimuţoiul Muţi (Petersen cumva vede faţa lui feminină şi-i zice Tica), noul nostru animal de casă, alături de alte câteva exemplare de grădină zoologică, colorate şi chiţăitoare, de l-au ameţit de tot pe Koshka (motanul, real). :)


Da, aţi văzut bine, sunt 2 şosete, iar acestea, tam-nisam, s-au transformat într-un maimuţoi, o jucărie haioasă, cu urechi şi coadă lungă, de o poţi încolăci peste tot. Inspiraţia mi-a venit răsfoind categoria DIY Kiddos a blogului A Beautiful Mess (un blog în care te pierzi în idei creative), dar tutorialul l-am luat de aici.

Am fost curioasă să aflu mai multe despre aceasta jucărie, sock monkey, când am văzut o mulţime de poze cu haioasele urecheate. Este foarte populară în SUA, având originile în era victoriană, când nebunia imitaţiei animalelor-jucării a venit din Europa şi a întâlnit abia apăruta Mişcare artistică Arts & Crafts. Wikipedia are un articol întreg despre asta. Nostim este că există o fabrică ce produce şosete cu un design special pentru a fi utilizate în acest scop, crearea de maimuţe :).


Ei, eu nu am mers aşa departe totuşi şi am folosit o pereche de şosete obişnuite. Am fost în inspecţie pe la câteva magazine să iau unele noi, că nu se cuvine să fac copilului o jucărie din şosete purtate (pfiu!), poate doar dacă arată interesant şi sunt bine, bine spălate. Le-am găsit pe astea vărgate cu vârf, călcâi şi margine contrastantă şi m-am apucat entuziasmată de treabă. Umplutura o aveam deja, iar pentru ochi am folosit nişte nasturi, însă trebuie să fiu atentă cu ei, pentru că sunt piese mici ce pot oricând să cadă, pericol pentru bebeluşi şi copiii mici (!). Detaliile nu le mai scriu, pentru că autoarea tutorialului de unde m-am inspirat, explică frumos şi bine pas cu pas. Vă arăt doar nişte poze din timpul procesului de creaţie. Luca cel mic a stat cuminte, dar tare nerăbdător...


... până, voilà, noul lui prieten, Muţi. De ţinut de mână, de coadă, de dormit nas în nas, de înfăşurat printre nuielile coşului de zi, de amuzat şi tras de urechi şi câte şi mai câte. Era cât pe ce să-l pierdem prin jungla din Grădinile Regale din Bruxelles, dar l-am recuperat noi cu bine.


Weekend fain să aveţi, dar nu plecaţi departe. Reveniţi pe aici zilele astea pentru că am ceva interesant să vă propun. :)

De Paşti

11 mai 2013

La fel ca şi Crăciunul de anul trecut, Paştele de anul acesta l-am petrecut pe meleaguri străine, departe de familie, dar împreună cu cei câţiva prieteni dragi de aici. De obicei de Paşti mergeam acasă, însă anul ăsta socoteala calendaristică nu ne-a ieşit, dar şi Luca e înca prea mic pentru a fi plimbat pe drumuri lungi. Aşa că am încercat să redăm un pic din atmosfera de sărbătoare de acasă, să ciocnim un ou roşu şi să mâncăm o felie de pască.


Bunătăţuri făcute în casă, bineînţeles. Pe mine m-a prins ora 3-4 dimineaţa cu ouăle colorându-se în cojile de ceapă şi pasca rumenindu-se în cuptor. Deşi a doua zi, chiar de Paşti, oboseala şi nesomnul şi-a cam spus cuvântul, lucrul ăsta de noapte, parcă mai liniştit, îţi oferă o mai mare satisfacţie.


Iar dimineaţa asta aveam pe masă: pască cu brânză (aluat de pâine şi brânză sărată), pască (aluat de cozonac, dulce) şi câteva ouă colorate natural. Aproape ca acasă la Susleni.


Împreună cu prietenii am propus şi votat un meniu, pe gustul fiecăruia. A trebuit să-l mai simplificăm, că altfel ne-am fi încărcat prea mult burţile flămânde. Fiecare a pregătit acasă şi adus bunătăţurile gata făcute, doar noi, gazdele, am întârziat oleacă şi ne-au prins musafirii cu oalele pe foc. Dar a fost fain şi aşa, ne-am mai ascuţit pofta de mâncare, ne-am pierdut în ceva discuţii, iar Luca s-a bucurat de multă atenţie.


O să fac un sumar al mult dezbătutului meniu şi las imaginile să vorbească de la sine: pâine de casă în diferite forme, oua roşii şi alte culori vopsite natural, pască cu brânză sărată, pască cu brânză dulce şi cozonac, cremă de brânză cu ardei gras, aperitiv cu roşii, mozzarella şi măsline, frittata di macheronni, supă bretonă cu cod, tartă cu spanac şi somon, salată de fenicul cu rodie şi tarhon, tartă de căpşuni.


Vremea călduţă şi frumoasă de afară a reuşit să ne scoată şi la o plimbare în păduricea din apropiere să mai savurăm din verdele crud şi aerul de primăvară. A fost o zi liniştită şi calmă, frumoasă alături de oameni şi mai frumoşi. Vă mulţumesc, dragilor! :)