Cum să faci un platou cu picior (şi un chec de pus pe el)

19 nov. 2013

Pălărie-ntr-un picior, ghici ciupercă ce-i? :) Poate o să vă încurc gândurile un pic cu imaginea de ma jos, dar de data asta o să povestesc nu despre ce-i în farfurie (bine, hai, nu vă alarmaţi, mai jos găsiţi şi reţeta de chec), ci chiar despre ea, farfuria. Sau mai bine zis, platoul. Platoul cu picior. De multă vreme am tot vrut să-mi aşez tartele şi celelalte bunătăţuri dulci pe un platou. Nu că n-au stat ele bine în farfurii obişnuite, unele mai întinse, altele mai colorate, dar ia ziceţi şi voi, nu-i aşa că-i şade mai bine unui chec cocoţat pe un platou?


Aceste platouri se pot găsi de-a gata prin magazine (Ikea are câteva modele), prin târguri de vechituri (dacă aveţi noroc) sau se pot face (ca să nu spun "improviza") simplu şi uşor acasă, cu rezultat frumos, creativ şi unic, la un preţ mic. Ideea nu-i a mea, acum mai mulţi ani văzusem undeva un proiect diy (Pinterest-ul e plin de astfel de idei), dar n-am găsit şi momentul să fac şi eu unul. Iată că l-am găsit chiar azi, printre pauzele de somn ale piticului, apoi cu prichindelul mişunând printre picioare, trăgând ba de mine, ba de trepied, ba de faţa de masă, dar în final am izbutit să-i dau de cap. Pe cât de minunat, pe-atât de provocator este pentru mine acum să mai fac ceva creativ cu el prin preajmă. Să mai crească el un pic şi-l iau drept ucenic :).

Cele necesare pentru a face un platou cu picior sunt foarte puţine:

  1. o farfurie sau un platou cât mai plat (cele pentru pizza sunt de preferat);
  2. un suport ce va fi "piciorul" platoului (o vază, o cană, un bol, un suport de lumânare, etc.) 
  3. un lipici pentru ceramică (dacă cele 2 de mai sus sunt şi ele din ceramică)
  4. o cariocă

Câteva note:

  • de preferat este ca ambele, farfuria şi suportul, să aibă forme simetrice, astfel ca atunci când sunt lipite să nu se dezechilibreze;
  • important este ca "gura" suportului să fie cât mai largă, astfel încât să poată suporta greutatea platoului. Dacă este mai îngustă, atunci trebuie avut grijă se găsit punctul de echilbru potrivit;
  • culoarea, aspectul celor două, materialul din care sunt făcute, e de preferat să se potrivească sau să se complementeze.
  • dacă nu găsiţi un lipici potrivit (eu am folosit unul fără solvenţi, de la UHU), puteţi încerca şi un pistol de lipit cu lipici fierbinte.


Paşii sunt următorii:

1.Potriviţi suportul pe mijlocului spatelui farfuriei şi trasaţi cu carioca un semn discret.


2. Aplicaţi lipiciul pe forma obţinută cu ajutorul semnele de mai sus. Dacă este necesar sau indicaţiile de folosire a lipiciului spun să se aplice lipici pe ambele părţi de lipit, aplicaţi lipici şi pe marginea suportului.


3. Cu grijă puneţi suportul peste lipiciul aplicat pe spatele farfuriei.


4. Pentru o mai bună aderenţă, aranjaţi o greutate (câteva cărţi) peste talpa suportului.


5. Aşteptaţi până când lipiciul s-a lipit. Verificaţi dacă s-a lipit bine şi voilà, aţi obţinut un platou cu picior pentru aranjat tartele, torturile, checurile, brioşele, lumânări parfumate, flori în ghiveci şi alte idei să vă tot vină.


Ca să vă daţi seama de multitudinea de combinaţii, am aranjat aici (fără să aplic şi lipici însă) câteva platouri cu ce am avut prin casă, farfurii, vaze, ceşti, suporturi de ouă, boluri mici.


Iar pentru cei pofticioşi iată şi reţeta checului din imagine. Recunosc că mi-a ieşit culoarea un pic prea închisă (a se înţelege că l-am lăsat un picuţ mai mult în cuptor), dar eu şi cuptorul purtăm nişte negocieri în ultima vreme legate de puterea lui de copt. Îl bănuiesc că-mi lasă nişte aluaturi cam necoapte la mijloc...


Pentru acest chec aveţi nevoie de: 250 gr zahăr brun, 225 gr făină, 3 ouă mari, 60 gr unt, 1 pacheţel zahăr vanilat, 2 lg scorţişoară, 2 lg nucşoară 1/3 pacheţel (7gr) praf de copt, 1 lg bicarbonat de sodiu, un praf de sare, 2 mere decojite şi rase, 150 gr nuci tăiate bucăţi mari, 150 gr stafide. Ingredientele uscate se amestecă bine cu telul. Peste ele se adaugă untul şi ouăle, merele, nucile şi stafidele, amestecând până conţinutul capătă aspect omogen. Se toarnă într-o formă de copt, tapetată cu unt şi hârtie de copt. Se coace cam 50-60 min, , în cuptorul preîncălzit la 180 °C, până capătă o culoare arămie, iar testul cuţitului nu lasă urme. Se scoate din cuptor şi se mai ţine în formă cam 10 minute până se răceşte un pic, apoi se scoate şi se aranjează frumos pe un platou (a se vedea mai sus!), se poate "îmbrăca" într-o glazură de scorţişoară (100 gr zahăr pudră şi o lg scorţişoară se amestecă într-o Lg de suc proaspăt de lămâie) şi se serveşte călduţ, cu o cană de ceai şi cu gândurile zburând la troiene mari de zăpadă. Cică vine, vorba aia, vine iarna într-o joi.

(reţeta este prima pe care o fac din cartea Taarten, de Marina Neri, pe care n-am rezistat să nu o cumpăr... cum să rezişti celor peste o sută de imagini şi poveşti dulci?...)

Tartă de mere, îmbrăcată-n caramel

14 nov. 2013

Până să descopăr aceastra tartă, eu credeam că merele şi scorţişoara fac cea mai bună combinaţie de arome de iarnă. Când spui mere coapte, plăcintă cu mere, brioşe cu mere, tarte cu mere, apare acolo adesea în gând şi linguriţa de scorţişoară. Oare cine s-o fi gândit să le combine? Pentru că rezultatul a ieşit minunat. Dar există şi excepţii, mai rare, dar la fel de delicioase, în care scorţişoara lipseşte ori este înlocuită de altă aromă. În cazul de faţă - caramelul.


Aluatul:
  • 125 gr unt nesărat
  • 200 făină
  • 1 praf de sare
  • apă rece
Umplutura:
  • 1.5 kg mere, curăţate de coajă
  • 1 Lg suc de lămâie
  • 50 gr unt
  • 300 gr zahăr fin
  • 75 ml apă
  • 150 gr frişcă lichidă (Crème fraîche)
Lg - lingură, lg - linguriţă


Pregătirea aluatului de tartă: ca pentru orice pâte brisée, ingredientele trebuie să fie cât mai reci. Se amestecă făina şi sarea, apoi se adaugă untul (bucăţi mici sau ras) şi se sfarâmă cât mai rapid cu degetele sau cu mixerul electric. Se adaugă apoi apă, atâta cât să lege aluatul. Se strânge bine într-un bulgăre şi se mai pune la frigider până se pregăteşte tava. O formă de tartă (eu am folosit una de 29cm diametru) se unge cu un pic de unt. Aluatul se întinde foaie şi se îmbracă forma de ceramică, şi se înţeapă pe ici colo cu o furculiţă. Se pune o greutate de copt (hârtie de copt + boabe de fasole) peste acesta şi se mai ţine la frigider cam 30 de minute. Între timp, cuptorul se preîncălzeşte la 190°C. Apoi se coace "orb" 10 minute cu greutate, şi altele 5 - fără.


4-5 mere se taie în câte 8 felii şi se amestecă în ele sucul de lămâie. Untul se topeşte într-o tigaie/oală şi se adaugă feliile de măr, care se călesc câteva minute, având grijă să nu se coacă prea mult ca să nu se sfarâme. Se scot din oală şi se pun deoparte.


Din restul de mere se face un piure: în untul rămas în oală se pun bucăţile din restul merelor şi 100 gr de zahăr şi se coc cam 20-30 de minute, sfârâmându-se apoi cu o furculiţă pentru a obţine un piure.

Se toarnă acest piure peste aluatul copt, se aranjează feliile de mere într-o formă dorită şi apoi se coace iar tarta cam 30 de minute în cuptor, până ce feliile de mere se rumenesc un pic.


Cât timp se coace tarta, se pregăteşte caramelul. Mmm... ce aromă sublimă. Zahăr am mai topit, în copilărie când făceam bomboane de supt "homemade", cele mai bune, cele mai de spart dinţii :), dacă mai puneam şi nuci în ele mă dădeam mare că am făcut binecunoscutul Griliaj. N-am făcut însă niciodată caramel, am fugit de el crezând că e ceva complicat, dar e atât de simplu, totul ţine de sincronizare. Se topeşte restul de zahăr (200 gr) şi apa (75 ml) într-un vas pe foc până se caramelizează, aici vine acea sincronizare de care ziceam mai sus: din momentul în care începe conţinutul să-şi schimbe culoarea, trebuie de stat cu ochii pe el, pentru că se poate arde foarte rapid. Culoarea zahărului topit trebuie să fie mai spre arămiu, nu maro. De fapt şi mirosul e un bun indicator. Atenţie mare! şi la cum manevraţi vasul cu acest conţinut, pentru că zahărul topit (inclusiv vasul) este extrem de încins şi periculos. După ce a căpătat culoarea potrivită, se ia de pe foc şi se adaugă frişca lichidă, amestecând rapid şi constant cu un tel până conţinutul capătă un aspect vâscos, de caramel.


Se toarnă acest caramel peste tarta scoasă din cuptor şi lasă să se răcească la temperatura camerei. Se poate servi un pic călduţă sau rece, după ce a stat la frigider cam o ora, lăsând timp caramelului să se întărească. Noi am aşteptat chiar până a doua zi şi am avut şi un invitat, cum ne place să facem în ultima vreme, să împărtaşim cu cineva dulcele de lună-de-lună. Mulţumim, Raluca, că ai venit pe aici, pe o ploaie mocănească şi rece de toamnă! :)


Gândurile-mi zboară la anul trecut, cam tot pe vremea asta, când am făcut prima data aceasta tartă. Am dus-o în dar unei familii ce aşteptau de pe o zi pe alta să se nască o minune mică. Am savurat-o în linişte, am discutat despre copii, despre grijile ce vin odată cu ei, despre travaliu, naştere şi temeri (eu fiind la câteva luni distanţă de ele), dar toate s-au topit în gustul dulce-acrişor de mere coapte şi caramel.

Luca, zece luni

10 nov. 2013

Gata, am revenit la casa noastră, la scaunele noastre, la cuptorul nostru, la ploaia noastră, la ritmul nostru. E bine. E bine acasă. Deşi luna octombrie am petrecut-o mai mult în România decât în Belgia, piticul n-a încetat să-şi vadă de treabă în continuare, şi treabă multă a avut, de descoperitor mic.


Descoperirea cea mare, ca să nu-i spun schimbare, s-a întamplat cam imediat după ce ne-am întors, deşi semnele le-am observat încă de mai devreme, când s-a ridicat singurel în patru labe. Poate pentru că în ultima săptămână de vacanţă am fost mai mult pe drumuri şi l-am purtat mai mult în braţe sau în Manduca, piticul n-a zis nici pâs că ne pregăteşte ceva. Ei, dar cum ne-am regăsit liniştea casei şi l-am pus pe jos mai mult, şi-a dat drumul. Luca a început să exploreze lumea din jurul lui, de-a buşilea, pornind încetişor, dar cu o mare dorinţă şi încântare vizibilă pe mutrişoara lui.


Poate însă mai fascinată decât el am fost eu. Am ţopăit şi eu de bucurie când l-am văzut cum a făcut o plimbare pe covorul din sufragerie, apoi a doua zi a mers spre uşă, a treia zi a ieşit din cameră şi s-a întors voios tare înapoi, şi tot aşa. De două săptămâni avem un prichindel ce mişună vesel prin casă. Mi-aduc aminte când era încă tare mic şi abia făcea primele mişcări (care, recunosc, la vremea respectivă mi se păreau la fel de fascinante), încercam să-mi imaginez cum o să fie când o să înceapă explorările prin casă, o să se bage peste tot, noi după el să-l protejăm, şi în adâncul meu, deşi îmi potoleam aceasta dorinţă ca să mă bucur de momentul prezent, ardeam de nerăbdare să-l văd făcând asta. Apoi îmi amintesc că tot în acea perioadă, pe la 2 luni, pediatrul ne-a recomandat, poate chiar a insistat, să-l punem să stea cât mai mult pe burtă, acel "tummy time", pentru dezvoltarea corectă a coloanei şi muşchilor spatelui, care mai târziu îl vor ajuta printre altele să meargă de-a buşilea. La început cu ceva rezistenţă din partea lui, pentru că nu-i prea plăcea, apoi aşa mai adormea, văzând clar că-i place. Eu credeam că toţi bebeluşii înainte de a merge în două picioare, merg în patru, dar se pare că nu este aşa, unii trec peste acest pas, haios şi dulce, pentru noi, ăştia mai mari.

Odată însă cu această schimbare, au venit şi altele, buluc. Acum nu ştiu dacă acesta o fi motivul sau nu, dar copilul a cam uitat cum să doarmă liniştit noaptea şi cum să mănânce, eu care eram deja încântată că metoda BLW chiar funcţionează. Dacă la capitolul mâncare s-au mai domolit lucrurile, ei, somnul e dat peste cap în fiecare noapte de întreruperi dese, de mârâit, de plânsete şi scâncete. Brezelton explică în cartea sa despre acest "punct de cotitură". Cum eu însă sunt mai moale, comparativ cu Petersen, nu rezist să-l văd chinuindu-se, deşi, ştiu, da, este normal. Este normal să plângă şi să se descarce (am citit şi un articol bine scris despre asta). Şi mai normal este să se calmeze singur şi să adoarmă la loc, să capete independenţă emoţională. Cunosc mame/părinţi care lasă copilul să plângă, cunosc altele care nu fac asta, eu am încercat de câteva ori, dar am cedat. Lăsând impresia că sunt egoistă, că-mi văd doar de propriile sensibilităţi, mi-am luat copilul în braţe şi l-am pus la sân, în patul familei, iar aşa adoarme cel mai bine şi mai uşor, calm şi împăcat. N-o fi bine, este obositor şi pentru noi, cu somn întrerupt în fiecare noapte, dar asta-i soluţia curentă, pănă sper ca lucrurile să se îndrepte şi să ne regăsim liniştea.

Tot acum au început şi bufniturile şi loviturile pe ici colo, care se termină neapărat cu lacrimi, mai mult din cauza sperieturii, încerc să-l calmez pe pitic. E nostim cum au căpătat un tipar: se aude o bufinitură, apoi o pauză scurtă şi apoi un plânset. Dar ştiu, de-acum încolo încep adevăratele lupte, înfrângeri şi victoriile pe câmpurile de luptă. :)


Cred că tot de la mersul în patru labe, a devenit şi mai vorbăreţ, brrr-eşte şi gângureşte într-o veselie cu obiectele banale din casă, pare că le ia la întrebări şi le cere socoteala, iar asta-i un deliciu pentru noi, ne amuzăm pe ascuns, că dacă ne vede se opreşte. Ziceam de obiecte, da, aici e buba, că trebuie să fim atenţi cum şi ce obiecte găseşte, le bagă în gură, că uneori astea-s mai interesante decât jucăriile colorate. Au apărut şi discuţii în contradictoriu despre cât de toleranţi suntem, Petersen mai mult, eu mai puţin, sau trebuie să fim, cum rearanjăm lucrurile prin casă astfel încât să fie mai sigur şi pentru Luca, dar totuşi să-i oferim libertate să descopere. De exemplu, blonduţul a avut o pasiune pentru vasul în care ţinem ceapa şi usturoiul, încât nici în 2 secunde l-am găsit mirosind a usturoi (ei, hai, cine-a mai auzit de bebeluş băutor de lapte şi mirosind a usturoi? :) ). A descoperit maşina de spălat vase, de fapt e fasinat de rotiţele de pe şină, şi când o vede deschisă - ţuşti acolo. Într-o zi a desfăcut un capac de la calorifer, în alta mi-a descoperit tăvile de copt şi a bocănit voios în ele. Ştiţi frica aia când pleci de acasă să ştii că ai scos totul din prize, ei la noi e un pic invers, trebuie să verificăm dacă-i în priză congelatorul, pentru că piticul l-a scos de câteva ori. Şi alte năzbâtii, care probabil de-acum încep. Iar odată cu ele şi primele intenţii de disciplină şi educaţie din partea noastră, ca părinţi. Iar ăsta-i un lucru nu atât de simplu.


Dacă până acum Luca a "socializat" mai mult cu cei mai mari, nefiind prea interesat de cei de vârsta lui sau neavând o ocazie bună, acum puţin timp a avut camarazi de joacă încă 6 pitici jumate, cu ocazia unui prânz de duminică alături de prieteni. Niciodată casa noastră n-a fost mai veselă şi mai plină ca atunci, imaginaţi-vă şapte prichindei alergând pisicul prin casă, care în picioare, care de-a buşilea, şi pe care doar nişte bunătăţuri dulci (printre care şi acest tort de morcovi, transformat în tartă) au reuşit să-i potolească şi să-i adune pe toţi în jurul mesei.


Iar dacă am ajuns aici, la partea cu dulcele, luna asta ne-am regăsit ritualul şi am făcut o delicioasă tartă de mere îmbrăcată în caramel. Doar atât vă arăt, urmând să scriu şi povestea ei în următoarele zile.