Cum să faci o față de masă cu două fețe

25 sept. 2014

Mai știți povestea perdelelor și cum poți să te ascunzi după ele? Ei, pentru că de multă vreme nu am mai scris un tutorial DIY (și cineva dintre voi m-a rugat să o mai fac), am să vă povestesc cum poți să ”ascunzi” o masă după o bucată de material. Mai aveți nevoie de un pic de ață, niște batoane de scorțișoară și un strop de vopsea.


Asta cu ascunsul mesei e cu dus-întors. Dacă ai o masă frumoasă, simplă, din lemn, veche sau nu, ar fi păcat să o acoperi. Până la urmă o masă acumulează și ea multe amintiri din timpul micului-dejun, al prânzului sau cinei. Dar frumusețea asta cu istoric ar trebui protejată și de multe ori se ajunge tot la o față de masă. Când ai însă o banală masă din pal, ieftină, dar trainică - ca în cazul nostru - să o ”îmbraci” cu o bucată de material, e un lucru bătut în cuie. În plus, o față de masă sau un simplu ștergar brodat de la mama sau bunica întins pe mijlocul mesei, parcă oferă cinei de zi cu zi un aspect mai ceremonios, mai intim.

Acum un an, la începutul ”călătoriei” mele de mămică ce gătește unui copil, am citit o carte despre cum mănâncă copiii francezi - French Kids Eat Everything, de Karen le Billon, iar un pasaj ce mi-a atras atenția a fost acesta:
"French children are exposed early on to elaborate meals and learn that their parents expect them to treat these occasions with respect. Their respectful attitude carries over into everyday meals, which have a slightly ceremonial feeling. The French never, ever, eat without putting a tablecloth on the table. They even have a special phrase for setting the table: dresser la table.

The image of a table getting ”dressed” can still send my girls into fits of giggles. But it is actually an accurate description of how the French approach the dining table. They dignify the table, and themselves, through clothing it with the appropriate item to be worn for the most important moment of the day. Setting the table is a ritual that expresses the ceremonial and aesthetic aspects of French eating, at the core of which is the belief that eating is intensely social and that it rightfully happens around the table. This was as true for my in-laws' farming neighbours as it was for Phillipe's university friends: everyone ”dressed” the table with (at the minimum) a tablecloth, turning eating into a ritual that was about more than the mere physical consumption of food.

Preparing the table to receive the food in this way might seem a little old-fashioned. But it has a marvelous effect on children. They react as if a stranger in uniform has shown up at the front door: it immediately puts them on their best behaviour."
Dar cred că nu doar în cultura franceză s-a înrădăcinat acest obicei. Fețele de masă, ștergarele, au fost și mai sunt de actualitate și la noi, pe plaiurile mioritice. Nu mai zic de mușama, dar pe aceasta n-o bag în seamă, căci mie nu-mi place aspectul ei de plastic. Eu personal am o colecție de fețe de masă, de la mama, rămase de la babușka și-mi place din când în când să le întind pe masă. Recunosc că nu fac asta zilnic, până la urmă comoditatea bate idealul, mai ales atunci când ai un copil, iar masa devine paletă și suport de amestecat, aruncat, experimentat mâncarea. Când am ocazia însă, mai ales de sărbători, ”îmbrac” și eu masa. De Crăciun anul trecut, mi-am propus să fac singură o față de masă. Iar ieri am transformat-o într-o față de masă cu două fețe. Vedeți mai jos cum.


Deși îmi plac materialele cu imprimeu și desene interesante, am ales pentru fața de masă un material simplu, din in, căci îmi place și aspectul lui natural, ușor șifonat, rustic. În plus ideea mea se potrivea bine cu țesătura bine definită și mai rară a materialului, mai exact nu am avut în gând margini tivuite, ci lăsate simplu, necusute.

Am măsurat dimensiunea mesei (L = lungime și l = lățime) și am făcut rapid un calcul de cât material (lungime) aveam nevoie, astfel încât marginile feței ce cad în jos să fie egale:
L_față-de-masă = L_masă + (l_material - l_masă) + 10cm_rezervă, l_material este în general 150 cm, eu l-am cumpărat de la Ikea. Dacă vi se pare prea complicată ecuația, scoateți repede o foaie și un creion și faceți o schiță simplă, o adunare și o scădere, hai că nu-i chiar complicată matematica asta :).

După cum am spus mai sus, ideea mea a fost să fac o față de masă cu marginile ”destrămate” și nu tivuite, iar cu un material de in poți să faci ușor asta, căci țesătura e mai rară și se destramă mai ușor. L-am tăiat drept, în funcție de dimensiunile de mai sus și urmărind liniile materialului. Totuși pentru a avea o oarecare limită de destrămare, am tras două cusături paralele la 2 cm distanță de marginea materialului tăiat (puteam să fac asta și cu un ac dublu, dar am vrut ca distanța între cusături să fie un pic mai mare). Am ales o culoare contrastantă - albastru - pentru față și neutră - în culoarea materialului - pentru dos. O variantă foarte frumoasă ar fi fost cu siguranță și o cusătură de mână, cu un fir mai gros, o linie simplă, întreruptă. Un model frumos este cusătura japoneză Sashiko.

L-am destrămat apoi, trăgând de firele de in. Nu am insistat însă, am lăsat destrămatul la voia timpului, căci după fiecare spălare marginile s-au mai destrămat, am mai scos câte un fir ce atârna și așa am folosit fața de masă de nenumărate ori de la Crăciun până zilele trecute.


O metodă mai rapidă și ușoară de a destrăma și îndrepta firele cam încâlcite ale marginilor este ”pieptănatul” cu o perie de unghii.


Până mai zilele trecute fața de masă a avut față și dos, iar ieri am făcut-o cu două fețe. Am jonglat cu ideea pictatului pe material de ceva vreme, mai mult inspirându-mă vizual. Mi-am luat și o carte frumoasă care te învață diferite tehnici de imprimare manuală, pe care o tot răsfoiesc și nu mă îndur încă să încep să pun în practică ideile. Așa sunt eu, pornesc mai greu. Dar și așteptarea asta are un scop, căci nu-mi place să mă arunc în fapte dacă nu mi-e clar ce va ieși, las să dospească ideile în cap până capătă o formă vizuală sau până îmi vine inspirația.

Am avut un prim avânt pictoricesc (credeam eu genial) săptămâna trecută, folosind rola de scos scame pe care am lipit niște bulinuțe de burete, dar s-a dovedit a fi un eșec și o mâzgâlitură. Am renunțat și am băgat ideea la loc în cap ca să mai dospească. Apoi alaltăieri când am văzut aceste batoane de scorțișoară și capetele lor frumos arcuite, mi-a revenit dorința. Așa că ieri cât a dormit piticul m-am și apucat de treabă.


Am finisat capetele batoanelor, mai întâi am mai tăiat cu un cuțit lemnul, apoi le-am șlefuit un pic pe o hârtie abrazivă. Nu vă mai spun ce miros ademenitor a ieșit din toată această activitate. Mi s-a făcut pofta instant de serile reci de iarnă afară și calde în casă...


Am ales o culoare, galbenul frumos de vară, am făcut niște teste pe hârtie și apoi pe pânza unei sacoșe de la prietenii dacioți. Vopseaua este una specială pentru stofe, dar pe bază de apă. Am strâmbat un pic din nas că nu-mi iese chiar bine din prima, dar lucrurile imperfecte sunt și ele frumoase. Poate chiar mai frumoase uneori.


Apoi am trecut pe dosul feței de masă imprimând la întâmplare cu batoanele de scorțișoară, atât cât să acopere doar marginile laterale. Materialul ales de mine e mai gros, dar nu suficient se pare, căci abia după ce l-am întors pe partea cealaltă, am observat că pe alocuri s-a transferat din culoare. Nu foarte mult, dar asta e un lucru bun de știut pentru viitor: ori aleg un material mai gros, ori mă rezum la o singură față a materialului.


Luca, după ce și-a făcut somnul de zi, a fost și el interesat, cum să nu, de activitatea intensă ”din bucătărie” și l-am lăsat să-mi dea o mână de ajutor, cu un baton fără vopsea însă :).


Conform instrucțiunilor de pe borcanul de vopsea, după ce aceasta se usucă complet, se calcă materialul imprimat la o temperatură joasă (40°C), pentru ca vopseaua să se ”lipească” mai bine.

Și gata. Tot ce a mai rămas de făcut a fost să o fotografiez. Ploaia de afară s-a potrivit perfect. Și cu mood-ul, și cu lumina.


Florile minunate din vază au și ele o poveste. Sunt o combinație din două buchete, unul din plante și flori de câmp culese la o interescție de străzi cu nume nici nu se poate mai potrivite, Petroleumkaai, Benzinenweg și Naftaweg - ce ironie frumoasă a sorții, iar al doilea, un mare buchet de gherghine, pe care l-am primit absolut fără motiv de la un vânzător de flori din cadrul unui festival fain la care am fost în weekend.


N-au trecut nici două zile de când am întins frumos fața de masă pe masă. Nici n-a fost nevoie de mai mult timp ca să capete niște pete de iaurt, mâzgălite artistic de piticul mic. Nu-i bai, o spăl mâine. Ba nu, o întorc pe cealaltă față, pe fața cu bulinele galbene și vesele.

Biscuiți (și mini tarte) cu lemon curd

24 sept. 2014

În postarea recentă am scris rețeta pentru lemon curd, aici vă povestesc ce puteți face cu această cremă. Sau ce am făcut eu cu ea. Niște biscuiți și câteva mini tarte.


Recunosc că inspirația mi-a venit când am luat întâmplător un pliant din magazinul Dille & Kamille (dacă ajungeți prin Olanda sau Belgia mai ales în preajma sărbătorilor de peste an și dacă vă plac lucrurile pentru casă, simple și naturale, vă recomand să le treceți pragul). Era înainte de Paște, în vreme de primăvară. Iar atunci toate broșurile și revistuțele abundă cu rețete care mai de care. Cozonac sau pască n-am găsit în niciuna dintre ele, dar acești biscuiți mi s-au părut ușor de făcut. M-a atras și aspectul lor vesel, în formă de floare. Și cum nu prea am experimentat până acum altceva decât moduri mai rustice de a pregăti deserturi, mi-am propus să încer și joaca aceasta, un pic mai artistică.

Ingrediente pentru aluat:
  • 250 gr făină
  • 175 gr unt
  • 50 gr zahăr
  • 1 ou, bătut ușor
  • un pic de sare
  • 1 lg esență vanilie
  • zahăr pudră
  • lemon curd
Foarte asemănător aluatului de tarte și acest aluat se pregătește într-un mod similar, lucrându-se cât mai rapid, ca să nu se topească prea mult untul din compoziție. Se amestecă bine făina, zahărul, sarea împreună cu untul, în care se încorporează apoi oul bătut și esența de vanilie. Aluatul se strânge într-un bulgăre, se învelește într-o folie de plastic și se pune la frigider pentru o oră.

Cuptorul se preîncălzește la 175°C.

Aluatul se întinde în foi de 3 - 5mm grosime. Se decupează apoi folosind diferite forme de biscuiți - eu am ales o formă de floare. Am făcut varianta de biscuiți-sendviș, câte doi, iar pentru cel de deasupra am decupat câte un cerc la mijloc (cel mai simplu e să faceți asta după ce i-ați pus în tavă, pentru a evita întinderea sau ruperea lor). Din aluatul rămas am mai făcut încă o foaie și am reluat procesul.

Se coc în jur de 10 min până se rumenesc nițel. Se transferă apoi pe un grătar până se răcesc complet.

Biscuiții pereche se umplu apoi cu cremă și se presoară cu zahăr pudră.


Probabil n-a fost cea mai potrivită alegere, dar acești biscuiți au înlocuit cozonacul pufos din mijlocul mesei de sărbătoarea Paștelui. Pască cu brânză am făcut și am avut, dar era încă în cuptor.

Pentru că borcanul de lemon curd nu s-a golit cu ocazia biscuiților și a mai rezistat în frigider încă vreo săptămână, am mai făcut o cantitate de aluat și de data asta l-am folosit la niște mini tarte. După ce le-am copt, le-am umplut cu restul de cremă și le-am decorat cu câteva fructe și un strop de zahăr pudră.


Iar pentru că Paștele ne-a găsit tocmai la Paris în vizită la niște prieteni, vă las cu o imagine mai puțin însorită a acestui loc mereu în mișcare, dar cu un farmec mereu aparte.


Lemon curd - o cremă lămâioasă

23 sept. 2014

Lămâile dau acel strop de gust acrișor și aromat multor feluri de mâncare, fie ele dulci, sărate sau de băut. Coaja rasă parfumează aluatul de biscuiți sau tarte, sucul merge bine în sosuri pentru salate sau mâncăuri mai grele, o felie de lămâie transformă culoarea ceaiului într-un arămiu de vară, iar o limonadă nicidecum nu poate fi făcută din mai puțin de 2-3 lămâi. De multe ori lămâia apare într-o rețeta ca un ingredient opțional, ca să echilibreze situația destul de încâlcită de gusturi, alteori însă este un ingredient de bază și de neînlocuit.


Și eu le folosesc cu mare plăcere, pentru că-mi place gustul dulce-acrișor ce-l oferă unor deserturi. Dacă ați mai trecut pe aici, poate știți de tarta cu lămâie pe înserate lângă râu sau prăjitura cu ricotta. De lemon curd eu însă am auzit nu demult, deși cu siguranță am mai mâncat deserturi ce folosesc această cremă de lămâie. L-am făcut de Paște (așa-i, postarea asta așteaptă cuminte de multă vreme să o public...) și mi-a ajuns pentru niște biscuiți și mini tarte. Despre ei și ele o să vă povestesc mai încolo, deocamdată rețeta cremoasei și lămâioasei.

Ingrediente pentru 450 gr de lemon curd
  • 3 lămâi
  • 200 gr zahăr *
  • 3 ouă
  • 1 praf de sare
  • 100 gr unt moale
* de data asta eu am folosit zahăr alb - hei, nu aruncați cu pietre! :) - dar știu că am încercat o cremă asemănătoare, de portocale roșii și rozmarin, în care am folosit sirop de arțar. Deși am avut emoții că nu se leagă, a fost ok și apreciată. Cum vine iarna și sezonul citricelor, cum o mai încerc - cu zahăr brun sau miere și sper să povestesc de ea și aici.

Se rade coaja de la cele 3 lămâi și se stoarce sucul, în jur de 150 ml.

Într-un vas se amestecă coaja de lămâie, sucul de lămâie, zahărul, ouăle și praful de sare. Se adaugă untul tăiat cubulețe și se pune vasul pe foc mic, amestecând în continuu cu un tel până se topește untul. Se dă focul mai tare, continuând amestecul până când acesta se îngroașă și capătă un aspect lucios la suprafață. Un mod de a vedea dacă lemon curd-ul este gata: dacă atunci când se ia cu o lingură din compoziție, crema rămâne pe dosul lingurii, înseamnă că e gata.

Se trece compoziția printro sită deasă, pentru a elimina coaja de lămâie, apoi se transferă într-un borcan curat, steril. Se poate păstra la frigider în jur de 3 săptămâni.

(rețeta originală din cartea Van het Huis, ambachtelijk koken)

Frânturi de vară

1 sept. 2014

Ce mult apreciezi un lucru atunci când nu-l ai. Ce mult am apreciat zilele de soare, de vară, petrecute în vacanță acasă. Mă gândeam zilele trecute ce diferit se simte vara aici în Belgia față de cea pe care o simțeam în România sau Moldova. Căldură mare, săptămâni în șir de zile însorite, legume și fructe de grădină și gusturi de vară. Vara și-a schimbat destul de mult semnificația de când am poposit aici: temperaturi în jur de 20°C, săptămâni în șir de zile ploioase și reci ca de toamnă, gusturi de vară cu greu de găsit prin piață. Recunosc că-mi place și asta, mai ales când o zi îți aduce toate anotimpurile pe tavă - soare, nori grei, vânt, ploaie, cer senin și iar soare - la interval de câteva zeci de minute. Oamenii pe aici însă nu par să fie afectați, ba ma mult, mi se par foarte căliți (să vezi copii în pantaloni scurți și tricou mâncând înghețată sau bălăcindu-se în apă când afară sunt în jur de 15-20° nu-i chiar un lucru obișnuit, ba chiar ține de curaj) sau apreciază fiecare rază de soare pe care o primesc, luându-și liber de la serviciu sau schimbându-și planurile, doar pentru a petrece un pic de timp la soare, singuri sau împreună cu familia.


Deși nu sunt adepta planurilor făcute cu luni, jumătăți de an înainte (dar îi apreciez pe cei care reușesc să le facă), totuși prin iarnă - care și ea e tare diferită de cea de acasă, cea de anul acesta neaducându-ne fulg de zăpadă - m-am gândit că ar fi frumos, mai ales pentru Luca, să petrecem câteva săptâmâni la țară, să ne pârpâlim la soare, să umblăm desculți prin ogradă și să culegem zmeură chiar din grădină și să-i bucurăm pe bunici cu prezența noastră. Cele câteva săptămâni s-au transformat într-o lună jumate, în care am mai pus și câteva zile la mare și altele în imensulșimultpreazumzuitorul București. Oameni dragi, rude venite și ele de peste mări și țări, prieteni vechi și noi au făcut și ei parte din această poveste.

Vara-i timp pentru dulcețuri din care să mănânci iarna și să te duci cu gândul la soare și cald. Și cum vrei ca dulceața să fie bună și să se păstreze vreme mai îndelungată, ai grijă să alegi fructele, să le speli, să le coci apoi la foc încet și să le pui în borcane curate. Această colecție de fotografii este borcanul meu de dulceață pentru iarna asta și pentru altele care vor veni. Când o să fie cerul plin de nori negri, afară frig, ploaie sau ninsoare, am să deschid borcanul și o să iau câte o linguriță din el, ca să-mi ajungă cât e iarna de lungă și o să zâmbesc la gustul dulceag. Iar cum dulcețurile în general sunt dulci-acrișoare o să știu că, deși aceste fotografii sunt frumos colorate și atent alese, ele ascund în spate și diverse amintiri mai puțin plăcute, griji, gânduri și preocupări. Poate cele mai multe avându-și rădăcinile în preocupările noi legate de copil, din situațiile noi în care trebuie să decizi cum să acționezi mai bine sau deloc ca părinte. La unele găsești soluții, la altele nu și speri să se îndrepte lucrurile. Dar, așa cum mi se întâmplă mie, mă zbuciumă inițial, caut soluții sau încerc să trec peste ele, dacă am ce să învăț - bine, altfel le las în urmă. Pentru că știu că altele, și bune, și rele le vor lua locul. Toate ele fiind normale.


Luca poartă șalvarii din ”colecția vară 2014” :)