Tarte cu cremă de ricotta și smochine coapte-n vin cu miere

30 sept. 2016

Ok, deci asta e posibil să fie cea mai rapidă postare pe care am scris-o de când am blogul și mă refer la acele povești-cu-rețete și timpul scurs de când le-am făcut până momentul când găsesc un picuț de timp să le aștern și pe hârtia asta virtuală. De obicei le cam amân, de la câteva luni la câțiva ani, dar vai povestea asta nu poate răbda, căci minunile acestea de mai jos au ieșit atât de bune și sunt încă de sezon... Iar titlul de mai sus e unul scurt, cel complet ar suna cam așa: mini-tarte cu crustă de ciocolată, învelite într-o cremă fină de frișcă, ricotta și miere, împodobite apoi cu felii de smochine proaspete și altele coapte în vin roșu, miere, dafin, cimbru și vanilie și stropite la final din belșug cu licoarea dulce și presărate cu bucăți crocante de miez din boabe de cacao... Cam lung nu? dar nu-i așa că așa ceva nu poate răbda?


Ieri am fost toată un gând la un băiețel nou-născut, mămica lui curajoasă și tăticul lui chipeș și minunata lor primă întâlnire. Au fost emoții și griji, care până spre final s-au transformat în emoții de bucurie. Mă gândeam azi dimineață că în ultimii trei ani, de după ce am devenit mamă și eu, mi-am împărtășit cu drag experiențele proprii acumulate pe parcursul sarcinilor, a nașterilor pruncilor mei, alăptării lor și diverse altele din viața de zi cu zi cu ei. Am numărat vreo zece prietene care au devenit și ele mame de curând și mi-am amintit cu bucurie șirurile lungi de discuții virtuale (căci cu cele mai multe ne despart sute și mii de kilometri) cu întrebări și răspunsuri, recomandări, păreri, trimiteri spre articole, cărți, specialiști, cum-se-face-uri, nu-știu-uri. La început mă întrebau ele pe mine, acum căpătând și ele încredere, experiență, îmi oferă răspunsurile lor la dilemele mele. S-au scurs rânduri lungi în mijloc de zi sau miez de noapte, de cuvinte și prime fotografii, încurajări și chicoteli cu emoticoane sau fețe triste, brb-uri cu ”stai, fug, plânge cel mic”. Sunt sigură că dacă le-am aduna pe toate ar ieși cea mai faină carte despre viața de mamă, de părinte și cum am crescut noi odată cu ei, puii noștri. Venirea pe lume a unui copilaș e începutul unei călătorii minunate, e motiv de sărbătoare. Așa că ieri, când buna mea prietenă pornea și ea în această călătorie, am retrăit zilele în care am făcut-o și eu, chiar dacă experiențele noastre sunt unice și diferite. Am vrut să fie ca ziua să fie cu iz de sărbătoare, ca un bun venit pentru micuțul T. Cu un ochi la Zmeurica care mișună acum deja prin toată casa, cu altul la Lucacinul cam bolnăvior și fără chef de joacă, mi-am pus mâinile la treabă și am făcut aceste mini-tarte în culori și arome de toamnă.


Rețeta e o adaptare din cartea Sweeter off the Vine: Fruit Desserts for Every Season, de Yossy Arefi - ah, vai, cartea pe care am lăsat-o să aștepte cuminte întreaga vară pe raftul din bucătărie, cât noi am fost plecați hai-hui prin lume. E o carte așa de frumoasă, cu poveștile-rețete ce curg odată cu anotimpurile și fructele lor. Îmi place ordinea asta, să respecți puterile reale ale naturii, să-ți vină să faci o tartă cu căpșuni sau alta rustică cu trandafir și rubarbă în mijloc de primăvară, un șerbet de caise și un cream-fool cu zmeură răcoritor de vară, apoi prunele, merele, perele, gutuile și dovleacul toamnei și aromele citrice, fructe uscate și scorțișoară în zilele reci de iarnă. O așteptam de multă vreme să apară, știam sigur că o să-mi placă și da, a devenit cea de-a doua carte de rețete dulci îndrăgită de mine. Rețeta originală se referă doar la crema de ricotta și smochinele coapte în vin și miere, desert ce poate fi servit ca atare, dar pentru o prezentare mai elegantă autoarea face referire și la o crustă simplă sau de ciocolată. Eu am ales-o pe cea de ciocolată, nici nu-mi puteam imagina altă combinație. Nu mai spun că vinul roșu e cel bun de la tata, aromat și licoros, iar mierea e una specială, cu un gust intens, adusă tocmai din călătoria noastră prin nordul Spaniei.


Cum am ales să fac chiar acest desert? Vara și toamna asta mai mult ca oricând mi-au ieșit în cale smochinele, și nu mă refer la cele uscate cu miezul crocant (pe care ne place să le mâncăm când ne e poftă de ceva dulce, dar nu putem să năpustim la o tabletă de ciocolată, că altfel nu ne-am mai putea opri), ci de cele proaspete, cu miezul roșu și fibros. Mai întâi a fost un gelato cu exact această combinație: ricotta, miere și smochine (sigur când mai fac fructată, încerc și asta), apoi numeroșii smochini pe care i-am întâlnit acum o lună prin nordul Spaniei (de care vreau neapărat să povestesc și aici, dar... ten un poco de paciencia...) și apoi fotografiile care mai de care ce mi-au invadat ecranul în ultimele săptămâni. Recunosc că abia de curând am început să le apreciez și pe cele proaspete, nici nu prea știam de ele, mi se păreau și cam fără gust (sau poate nu le-am prins eu pe cele mai coapte?). Dar când le stropești cu un pic de miere, atunci e vorba de altceva... Dar să nu mai lungesc povestea, iată rețeta:

Ingrediente pentru aluat: *
  • 1 1/2 c (195 gr) făină
  • 1/3 c (33 gr) pudră de cacao
  • 1/4 c (50 gr) zahăr brun
  • 1/2 lg cafea instant (sau înlocuitor, de ex. pudră de cicoare) **
  • 1/2 lg sare
  • 140 gr unt rece, tăiat cuburi
  • 1 ou + un gălbenuș
  • 1 lg extract de vanilie
Note: Lg - lingură, lg - linguriță, c - cană/cup

* eu am ales să fac 8 mini-tarte, dar această cantitate de aluat e suficientă și pentru o crustă de tartă de 25 de cm
** am evitat cafeaua (din cauză de Lucacin mic), dar am înlocuit-o cu pudră cicioare și am observat că într-adevăr, aceasta potențează gustul de ciocolată.


Se amestecă bine făina, pudra de cacao, zahărul, cafeaua instant și sarea într-un bol (sau recipientul unui robot de bucătărie, dacă folosiți unul). Se încorporează apoi untul rece, rapid, cu robotul sau două cuțite până acesta se mărunțește de mărimea boabelor de mazăre.

Într-un bol mic se bat cu telul oul, gălbenușul și extractul de vanilie.

Se combină apoi amestecul umed și cel de făină cu unt și se încorporează bine cu mâinile sau robotul de bucătărie. Nu trebuie să aibă aspect prea uscat, dar dacă așa vi se pare, mai puteți adăuga câteva picături de apă foarte rece.

Dacă e prea moale aluatul, se poate pune un pic în frigider.

O formă de tartă sau 8 forme mici (sau pe rând 4 și 4) se ung cu un pic de unt. Se întinde aluatul pe o suprafață pudrată cu făină din belșug într-o foaie de vreo 4-6 mm (pentru că am făcut tarte mici, eu am făcut foile mai mici, ca să le pot pune în tăvi mai ușor). Se rulează apoi pe făcăleț și se mută delicat peste formă, îmbrăcând-o uniform pe toată suprafața. Dacă se rupe pe undeva, se mai ”repară” cu aluat. Se înțeapă cu o furculiță pe ici-colo. Se pun la frigider pentru vreo 30 de minute.

Între timp se preîncălzește cuptorul la 190°C. Când tartele sunt suficient de ferme, se dau la cuptor pentru vreo 15 minute. Dacă faceți o singură tartă, e mai bine ca cele 15 minute tarta să fie acoperită cu o folie de aluminiu, pe care apoi să o îndepărtați și să lăsați aluatul să se coacă complet. După asta se lasă să se răcească un pic în forme, apoi complet pe un grătar.

Crustele sau aluatul necopt pot fi pregătite din timp și păstrate la frigider sau la congelator pentru câteva luni, dar înainte de umplere, acestea trebuie să fie mutate pentru câteva ore în frigider.


Smochinele coapte-n vin cu miere:
  • 6-8 smochine proaspete
  • 2 Lg miere
  • 1/2 c (120ml) vin roșu
  • 1 lg extract de vanilie *
  • 1-2 frunze de dafin
  • câteva fire de cimbru
  • 1 Lg unt
Note: Lg - lingură, lg - linguriță, c - cană/cup

* dacă aveți o păstaie de vanilie la îndemână și mai bine: puteți folosi jumătate pentru smochinele coapte, cealaltă pentru crema de ricotta. Cu vârful unui cuțit se curăță miezul, care se folosește ca atare, iar coaja se pune și ea pentru accentuarea aromei (mai ales pentru smochinele ce se vor coace la cuptor)


Cuptorul se preîncălzește la 190°C.

Smochinele se spală, se usucă bine cu un prosop, se taie codițele și apoi fiecare se taie în 6-8 felii. Jumătate dintre ele se pun uniform într-un vas de ceramică (bun pentru cutpor), celelalte se lasă pentru mai târziu

Într-un bol se amestecă vinul, mierea și extractul de vanilie (sau miezul de la păstaie) și apoi conținutul acesta se toarnă peste bucățile de smochine, împreună cu frunzele de dafin, cimbrul (și eventual coaja rămasă de la păstaia de vanilie). Peste bucățile de smochine se pun câte un strop de unt.

Se pun vasul în cuptor și se lasă acolo în jur de 20-25 de minute, până smochinele s-au copt, amestecând din când în când, iar sucul de vin și miere începe să se caramelizeze. Se poate întâmpla ca după ce acestea sunt gata și până la asamblarea tartelor să treacă un pic de timp, iar acest lichid să se gelifieze (ce mi s-a întâmplat mie). În cazul acesta puteți pune vasul iar la cuptor în care mai puneți câteva linguri de apă sau se mai prepară un pic de vin cu miere într-un vas pe foc și apoi împreunat cu cel din cuptor. În ambele cazuri, e bine ca alcoolul din vin să se evapore complet.


Crema de frișcă și ricotta: *

  • 250 gr brânză ricotta
  • 1/4 c (60 ml) frișcă/smântână lichidă
  • 1/4 c (60 ml) miere
  • 1 lg extract de vanilie
  • un pic de sare
Note: lg - linguriță, c - cană/cup

* această cantitate mi-a fost suficientă pentru cele 8 mini-tarte, pentru o tartă mare eu aș dubla cantitatea ingredientelor

Într-un bol adânc se amestecă cu ajutorul unui tel manual sau electric brânza ricotta, frișca lichidă, mierea, extractul de vanilie și sarea până compoziția devine cremoasă și ușor aerată.


Ei și partea poate cea mai faină - asamblarea lor. Se toarnă câteva lingurițe de crema de ricotta și se distribuie uniform peste crusta de mini-tartă. Se așază câte 2-3 felii de smochine proaspete (din cele lăsate de rezervă), peste care se pun și câteva din cele coapte în vin. Se stropesc din belșug cu licoarea aromată și se presară cu bucățele crocante din miez de boabe de cacao și cimbru proaspăt.

Iris, 8 luni

28 sept. 2016

Și iaca s-a dus vara... cu toate zilele ei cu soare arzător, cu ploi răcoroase, cu seri lungi și lumină din plin. A fost plină vara asta, cu drumuri acasă și prin alte locuri noi, iar Zmeurica cea mică-măricică a ținut pasul cu noi, iar pe lângă cele noi din jurul ei, s-a ocupat și de propriile ei descoperiri, care se tot schimbă de la lună la lună. Și au fost câteva și-n luna opt :)


Vara asta n-am stat locului, așa că după ce abia ne întorsesem din frumoasa vacanță de acasă, am pornit iar la drum, de data asta într-o călătorie prin nordul Spaniei, pământul ne-a fost pat, marea ne-a ținut de urât, iar cerul acoperiș. Să stăm undeva la cort la sfârșitul verii a devenit un obicei se pare pentru noi, și ne place să ne ținem de el în fiecare an. Am început acum vreo 5 ani, când entuziasmați ne-am luat un cort de 3 persoane. S-a plimbat cortul în toți anii ăștia pe unde am fost și noi, și în Vamă, și pe Transalpina, la Gărâna, pe lângă Duna lui Pilat, pe coasta Normandiei și a Bretaniei, cea de Opal, cea de Granit Roz, iar anul acesta am mers un picuț mai în sud, în Spania. Primul an am fost doar noi doi, anul următor doi și jumate cu bobulmicdemac în burtă, apoi când avea el vreo 7 luni, un pic peste un an jumate, apoi la aproape trei și cu zmeurica în burtică și iată anul acesta ne-am făcut loc toți patru în cortul cât de cât încăpător. Să vedem dacă o ținem tot așa :) Copiilor le-a plăcut mult, anul acesta recunosc că a fost cea mai relaxantă vacanță, chiar dacă a fost cu niscai aventuri. Poate că ne-am găsit un ritm, poate că nu am mai căutat să le facem pe toate, într-un anumit fel, ci am lăsat drumurile să ne ducă la locuri întâmplătoare, iar asta cred că e cel mai frumos. Mi-am tot propus să povestesc de escapadele astea și aici. Hai că poate le scot din cufărul de amintiri și le așez în fotografii și cuvinte și aici pe blog.

Domnița, în cele două săptămâni de colindat meleaguri spaniole, s-a adaptat ușor. De fapt se zice că cei mici se adaptează cel mai ușor la situații sau locuri noi, și că noi cei mari de fapt le subestimăm aceste capacități. S-a lăsat purtată peste tot și în orice fel, în brațe, în Manduca sau în cărucior. Totuși pentru că deja dădea semne clare că vrea să pornească de-a bușilea, i-am creat cât de cât ”condiții” pentru asta: ori în cort, ori pe pătură pe pământ, nisip sau iarbă. Bineînțeles că nu vroia să stea locului, și hop deja era cât colo. Cel mai mult însă și-a dat drumul după ce ne-am întors acasă, și limitele nu au mai fost așa înguste, cât o pătură de picnic. Mai întâi a explorat covorul din sufragerie, apoi sufrageria, a doua zi a mers mai departe și deja peste câteva zile cunoștea întreaga casă. Luca s-a luat și el după ea, ca să-și mai amintească cum e cu mersul ăsta de-a bușilea, iar împreună îl tot aleargă pe pisic dintr-o cameră în alta. Tot în această călătorie Iris a hotărât că se vede lumea mai frumos și interesant din poziție verticală sau aproape verticală, în șezut și fără sprijin - o fi având ceva excursiile astea sau poate doar faptul că s-au nimerit în aceeași perioadă, dar și Lucacinul tot într-o călătorie a căpătat aceste abilități. 

E toată un zâmbet copilița asta și mai râde și în hohote uneori. Ce ciudat că în priemele luni credeam că-i prea serioasă, nu schița nimic, spre disperarea tăticului care credea că ia uite, o să aibă o fată așa serioasă... Ei, nu știm noi cum o să fie ea, că toți trecem prin diverse schimbări, dar acum ne e de tot dragul și ne topim când ne zâmbește așa cald și frumos. Tot în excursie i-a mai apărut - țup - un dinte, iar acum are doi în colecție, cu care mănâncă mai cu poftă din aproape tot ce găsește pe masă, căci legat de aces subiect, se pare că stresul legat de diversificarea lui Iris a fost aproape minim, copilița asta aproape că mănâncă ce mâncăm și noi, bineînțeles evitând să-i dăm unele alimente (dulce, prea sărat, prea condimentat, pre procesat). În călătoria prin Spania a descoperit peștele și de-atunci rămâne preferatul ei. Legume, fructe, iaurt, brânză, pâine... gustă din fiecare cu poftă, spre deosebire de fratele ei care a devenit cam mofturos... dar deh, nu mă așteptam ca copilul meu, crescut cu blw, să mănânce chiar tot tot din farfurie. Mai încercăm să discutăm, să vedem ce putem face, că uite Iris să nu facă și ea la fel, dar în general îl cam lăsăm în pace, căci nici noi ăștia mari nu avem poftă tot timpul să mâncăm fasole verde păstăi și broccoli făcut la abur.

Iubirea lor însă crește odată cu ei, iar asta cred că e mai important decât ce ajunge sau nu în stomac. Dar cum orice iubire e presărată pe ici colo cu buline de supărări, a lor e tot așa, uneori au nevoie de spațiu și de noi părinții să-i împăcăm și să le explicăm că e normal să mai existe și astfel de momente. Într-o zi Luca construia o cale ferată și hop vine Iris și-i strică mare parte din construcție. Bineînțeles că l-a supărat - ”- Maaama, Iris îmi scrică trenul.... Ia-o de aici! - Și unde să o pun, Luca? e normal să nu știe încă, e mică. - Nu știu, pune-o în altă parte. Vreau să mă joc niliștit.”. Nu reușim tot timpul să trecem ca la carte prin astfel de situații, mai clacăm și noi, cu supărări, cu enervări, dar împăcările se termină tot timpul cu o îmbrățișare.


Povestea cu flori a acestei luni e una nu foarte de departe. Sunt aceste astre pe care le-am găsit înflorite când ne-am întors acasă. Le-am semănat în primăvară, alături de niște dalii (care pare că s-au pierdut..) iar când le-a venit vremea au și înflorit. Au crescut nu prea înalte, de fapt aș spune că sunt niște astre minione, dar pentru câteva săptămâni bune au umplut de culoare balconul.

Tort de vară cu flori cristalizate

24 sept. 2016

Luna iulie ne-a prins în grădina de acasă. Când am ajuns acolo credeam că voi găsi belșugul de zmeură ca din verile trecute, dar cu anotimpurile și natura nu te pui, își fac ele socotelile într-un fel anume, iar roadele nu sunt în fiecare an la fel. Așa că anul acesta am prins sfârșitul sezonului de zmeură, însă grădina de flori a mamei era plină și colorată, drept pentru care povestea cu flori a Zmeuricăi lună-de-lună s-a transformat într-una dulce, aniversară, ca pentru cele 6 luni împreună.


Curiozitatea și dorința de a încerca gustul florilor le am demult. Doar că știu foarte puțin despre ele și despre lumea plantelor. E adevărat că primul gând care ne vine în minte, nouă ăstora neștiutori, este că dacă sunt otrăvitoare? Dar multe dintre ele nu sunt, dimpotrivă, plantele (și nu mă refer la cele care fac parte din alimentația noastră de zi cu zi) din jurul nostru au atâtea ”posibilități” nu doar vizuale, ci și nutritive, medicinale și-n alte scopuri. Eu mi-am găsit inspirația la Ierburi Uitate de care sigur ați auzit și îmi fac curaj să mai recunosc și să încerc diverse ierburi și mi se pare fascinant că putem face asta. De la atâta industrializare și consumatorism ne înstrăinăm de natură și de belșugul ei. Și e păcat.

Cum ziceam mai sus, m-a găsit luna iulie, cu ”tema” aproape nefăcută - zmeura în grădina mamei era pe terminate și eu ce era să mă fac? Am privit spre cealaltă parte a grădinii - cea cu multe, multe flori și am zis că trebuie să le încerc. Am cules câteva - trandafiri (despre care am înțeles că nu doar cei pentru dulceață sunt comestibili, dacă au un miros plăcut, atunci sunt ok pentru consum și alții), flox și crăițe/marigold, despre care am citit înainte că ar fi comestibile.


Apoi le-am pregătit pentru a le cristaliza, un proces foarte frumos și delicat, deloc complicat, dar îndrăgit și de cei mici, Lucacinul a vrut neapărat să-mi dea o mână de ajutor.

Am avut nevoie de următoarele:
  • diverse petale de flori comestibile
  • un bol cu apă
  • câteva prosoape de hârtie
  • un albuș de ou bine bătut
  • zahăr (eu am folosit alb)
  • o pensulă subțire
  • o suprafață plată acoperită cu hârtie de copt
Am desprins cu grijă petalele de mijlocul florilor și le-am clătit nițel într-un bol cu apă. Puteam să evit acest pas, fiind flori din grădina mamei, neatinse de strop de chimicale, totuși mai prinseseră ele niște praf. Delicat apoi le-am șters cu un prosop de hârtie și le-am lăsat să se usuce complet pe altul. Le-am uns - pictat cu pensula - cu albuș bine bătut pe o parte și alta și le-am presărat apoi cu zahăr din belșug, astfel încât să fie acoperite ambele părți. Le-am așezat pe hârtia de copt și le-am lăsat la uscat într-un loc bine aerisit și ferit de lumină cam pentru 12-24 de ore. Albușul și zahărul împreună au un efect de cristalizare, firele de zahăr se lipesc de albușul încă umed și apoi după ce acesta se usucă se formează un fel de crustă ce menține forma petalelor. Am observat că petalele pe care nu le-am acoperit în întregime cu albuș (Lucacinul mai ales) s-au ofilit și pierdut forma inițială.


A doua zi, după ce m-am convins că nu am dat greș la etapa de dinainte și că petalele erau într-adevăr cristalizate, am purces la pasul următor, să fac un blat de tort și o cremă. Ambele foarte simple, ușoare, căci pe căldura de afară nici nu ai fi poftit la altceva.

Ingrediente pentru blat:
  • 125 gr unt moale, la temperatura camerei
  • 150 gr zahăr
  • 2 ouă mari
  • 250 gr făină
  • 3 lg praf de copt
  • 1 lg sare
  • 300 ml lapte bătut
  • 2 lg extract de vanilie
Note: lg - linguriță

Crema:
  • 250 ml frișcă/smântână lichidă
  • o lingură zahăr brun sau sirop de arțar sau alt îndulcitor
  • opțional: câteva linguri de dulceață de fructe, eu am ales una de caise, pe care mama o pregătea în acele zile. Dacă prindeam și cea de zmeură, sigur asta era favorita...

Cuptorul se preîncălzește la 190°C, o formă rotundă de chec (cu pereți/fund detașabil) se unge cu unt.

Untul moale se freacă bine cu zahărul, folosind telul de mână sau cel electric. Se adaugă și se încorporează pe rând ouăle în amestec.

Într-un alt vas se amestecă făina, praful de copt și sarea.

Se încorporează gradual ingredientele uscate în amestecul lichid alternând cu câte un pic de lapte bătut. Se adaugă la final extractul de vanilie.

Se toarnă în forma de copt (sau se poate împărți egal în două forme la fel) și se coace cam 25 de minute, până capătă o culoare arămie. Se mai verifică cu o scobitoare dacă blatul e copt bine. După coacere se mai lasă un pic în formă și apoi se răcește complet pe un grătar. O să recunosc că la mine ceva nu a mers chiar ca la carte sau poate nu am deslușit eu suficient de bine tainele cuptorului mamei. După ce am scos blatul, bine crescut în cuptor de altfel, acesta hopa-țup s-a dezumflat ca un balon. Mi se mai întâmplă asta și încă nu am rezolvat misterul unui blat perfect copt. Keep walking baking, dear!

Pentru cremă nu m-am complicat: am bătut smântâna lichidă cu nițel sirop de arțar până s-a îngroșat bine.


A urmat apoi partea cea mai frumoasă: asamblarea și ornarea. Am tăiat blatul de tort în două părți cât de cât egale (după pățania de mai sus). Am pus un pic mai puțin de jumătate de cantitate de cremă peste o jumătate și am întins-o până spre margine. Am turnat câteva linguri din dulceața furată de la mama (pe care am făcut-o piure cu un mixer înainte) și am făcut niște vârtejuri cu ajutorul unei scobitori. Am pus cealaltă jumătate de blat peste și am acoperit tortul cu restul de cremă de frișcă.

Restul e poveste... M-am jucat cu petalele de flori și câteva fructe proaspete din grădină și le-am aranjat delicat pe suprafața tortului, pornind de la un capăt, în cerc spre altul. N-am urmărit un model anume, ci mai degrabă după fantezia de moment, ba o petală de trandafir, ba o boabă de coacăză, o floare de flox, o mură, înc-o petală de crăiță, o picătură de dulceață și tot așa... Rezultatul a ieșit tare frumos și bun, asta mi-au zis-o și oamenii dragi din familie cu care am împărțit tortul aniversar al Zmeuricăi. Ea s-a ales doar cu privitul, căci pentru gusturile ei ar fi fost mult prea dulce un astfel de răsfăț, dar o să aibă ea timp să și încerce minunății din astea. Mama sigur o să se ocupe, dar toate la timpul lor :)


Iris, 7 luni

13 sept. 2016

Ei, ne-am luat cu vacanțele, soarele ăsta generos de vară târzie și am lăsat povestea lunii un pic să aștepte. Cum însă cealaltă ne bate la ușă, profit acum de somnul de dimineață al copiliței și să povestesc nițel despre noile ei descoperiri și năzbâtii din cea de-a șaptea lună.



Luna asta, ca și luna trecută, iar am împărțit-o între două case, acasă-ul de la bunici și acasă-ul nostru. După ce am mai stat și ne-am mai bucurat de viața la țară, de legumele și fructele cu gust bogat din grădină, de compania verișorilor plini de șotii, de alinturile bunicilor și de serile călduțe de vară, ne-am făcut bagajele (în care iarăși, dom'le, niște virusauri neobrăzați nu știu, nu-mi explic cum, și-au făcut loc și ei, de ne-au procopsit cu niște febră și muci), am urcat și coborât din trenuri și avion și am revenit cu bine pe la casele noastre. Ne-am dat seama însă după ce am ajuns că uitasem ceva... soarele călduros, căci pe meleagurile belgiene am găsit o vreme ploioasă și gri, ca de obicei.

Încetișor ne-am reluat ritmul, ne-am reconectat cu casa, cu locurile și oamenii apropiați de aici. Fiind obișnuiți să stăm cât e ziulica de lungă afară, Lucacinul cum se trezea dimineața dădea alarma că vrea în parc, așa că dacă vremea ne-a permis, acolo am mai colindat. Copilița s-a readaptat natural și lin. A tot exersat să stea în șezut și poate mai entuziasmant mersul de-a bușilea, mai ales având și pe cine să urmărească cu așa fascinație... cum pe cine? pe Koshka! Spre surprinderea noastră acesta parcă o face dinadins, când știe că urmează să fie smotocit neintenționat - se întinde exact lângă pitică și ea, hop se aruncă în față spre el. S-a lăsat cu niscai supărări, niște zgârieturi și lacrimi, dar încercăm să le găsim o cale de comunicare mai blândă.

Legumele, fructele și altele de pe masă îi sunt la fel de interesante, a mai gustat și din ce mai gătim noi, se mai uită și la fratele ei poznaș care o învață deja prostii: ”Nu, Iris, broccoli-ul n-are niciun gust!” și încetișor devine o mică gurmandă. Iar în ajutor i-a venit și primul dințișor, pe care l-am descoperit într-o seară când ne mai jucam un pic înainte de somn și hop îmi ia degetul să-l molfăie nițel, iar eu mai n-am sărit în sus de surpriza ascuțită - un colțișor îi ieșea din gingia de jos. E așa o diferență frumoasă să fim toți patru la masă și să ne bucurăm împreună, care mai mult, care mai puțin de ce avem pe ea. Iar dacă mai împărțim bucatele și cu alții, bucuria și plăcerea sunt și mai mari.

Iubirea dintre ei doi crește odată cu ei. Îmi amintesc grijile pe care mi le făceam acum un an, când ea era încă în burtă, iar Luca era singurul burețel absorbant de iubirea și atenția noastră. Nu-mi puteam imagina legătura asta între ei, nu știam cum se va împărți iubirea noastră pentru ei. Aș fi putut să-mi închipui, căci și eu am frați. Dar poate că cel mai bine am văzut, văd și simt asta de când s-a născut Iris. Legătura lor crește natural, normal și frumos, chiar dacă pe alocuri mai apar ceva nemulțumiri și supărări, normale și ele.


Și luna asta s-a lăsat cu o poveste despre flori: unele de hârtie pe care le-am pregătit pentru un al atelier ținut imediat după ce ne-am întors. Mi-a plăcut tare mult să le fac, inspirație mi-a fost grădina plină de flori de vară a mamei, câțiva Cosmos pe care i-am găsit în balcon și frumoasele anemone de primăvară. Despre ele, într-o altă postare (oh, se tot adună aceste alte-viitoare-postări, știu, dar le găsesc eu și lor timpul)