Eu sunt cu siguranţă mai fascinată decât este copilu' de propria-i mişcare. Drept urmare, într-o zi, după ce l-am găsit într-un alt loc decât îl lăsasem, l-am urmărit cam o oră, să-i surprind năzdrăvăniile. Asta a ieşit :)

Ei, acum că ştiţi de unde am luat caisele, să vă povestesc la ce şi cum le-am folosit. Cât se poate de simplu, într-o tartă rustică pentru desertul de luna asta.


Ştiam că vreau să fac ceva cu caisele cumpărate, dar nu ştiam exact ce anume, deşi vroiam să păstrez gustul fructos, dulce-acrişor. Din întâmplare, pe wall-ul facebook, a curs această fotografie (mulţumesc, Alexandru, pentru inspiraţie!), care s-a potrivit de minune cu dorinţa mea.


Tartă rustică (sau franţuzeasca - galette sau cea italienească - crostata) este o variantă de tartă ce nu se coace neapărat într-o tavă sau formă de copt, ci aluatul se împătureşte manual, lăsând o impresie de imperfecţiune, de neglijenţă. Asta-i şi farmecul ei. Iar pentru a o face n-ai nevoie de absolut niciun fel de măiestrie, ci doar de poftă ne-bună :)

Aluatul este simplu, un pâte brisée (puteţi încerca ultimele aluaturi pe care le-am tot făcut, acesta sau acesta). După ce-a fost ţinut la rece, se întinde rapid într-o foaie subţire (eu am avut ceva probleme la asta, dar cu un pic de făină presurată deasupra am reuşit să-l întind). Eventual se mai pune la frigider pentru a se mai întări. Eu am folosit o tavă plată pentru biscuiţi, pe care am întins foaia şi aşa am pus-o iar în frigider, nemaifiind nevoie să o mut apoi.

Umplutura este foarte simplă: cam o jumătate de kg de caise, spălate, curăţate de sâmburi şi tăiate felii se amestecă cu o cantitate de zahăr (între 50 şi 100 grame, după gust) şi un strop de sare. Puteţi pune şi o lingură, două de amidon de porumb, dar nu este neapărat nevoie, eu nu am pus. Mai puteţi adăuga şi câţiva fulgi de migdale.


Se toarnă compoziţia (mai întâi fructele, apoi după ce-ați împăturit marginile, și sucul) pe foaia de aluat, lăsând o margine de vreo 5-7cm, care se împătureşte apoi manual spre centru. Încercaţi să nu "lucraţi" prea tare foaia de aluat (chiar dacă pe alocuri rămân crăpături în aluat), ca să nu se topească untul de la căldura degetelor, dar să păstreze din aspectul acesta mai imperfect, rustic.

Mă pregăteam să scriu despre tarta rustică de caise, pe care le-am luat din piaţă, dar uitându-mă peste câteva imagini, mi-am dat seamă că sunt prea multe. Aşa că le pun aici şi vă povestesc oleacă despre ce-i cu piaţa asta din Antwerpen, care e un pic (sau mai mult) diferită de cea de acasă, din Bucureşti.


Înainte să vin aici, eram obişnuită cu mersul zilnic la piaţă, sau chiar dacă nu treceam eu în fiecare zi, ştiam că sunt acolo, tarabe cu munţi întregi de fructe şi legume. Tarabe cu munţi întregi de fructe şi legume sunt şi aici, doar că le găseşti o singură dată pe săptămână, sâmbăta (sau în alte zone ale oraşului, în alte zile, dar sunt pieţe mult mai mici), într-o piaţetă mai largă, în faţa teatrului. Acest concept, odată pe săptămână, într-un loc, care în celelalte zile este gol, l-am întâlnit şi în Berlin, unde obişnuiam să mergem la pieţele organizate de obicei în parcări, ce se goleau de maşini de două ori pe săptămână, miercurea şi sâmbăta, pentru a face loc balamucului din piaţă. La fel am văzut şi în Beaune, Franţa, cum se organizează piaţa locală. De fapt, tot o dată pe săptămână, duminica, este piaţă şi acasă, la ţară în Moldova.

Recunosc că nu ne-am făcut încă un obicei să mergem în fiecare sâmbătă şi să ne aprovizionăm cu fructe şi legume, dar şi alte produse, pentru că poţi găsi orice, de la brânzeturi, peşte, felurite cărnuri, pâine de casă, dulciuri, plante şi flori, până la tarabe cu haine, cărţi, accesorii pentru casă şi alte mărunţişuri. Apoi acum în sezon găseşti scoici servite pe loc, alături de un pahar de vin sau şampanie. I se mai spune şi piaţa marocană sau exotică pentru că găseşti munţi de măsline, nuci şi fructe uscate, mirodenii, iar la o tarabă poţi mânca fie iarnă sau vară, o clătită marocană (coaptă pe loc pe nişte plite improvizate), umplută cu tot felul de minunăţii, principalele ingrediente fiind brânza sărată şi mierea, şi poţi bea un ceai cald şi foarte dulce.

Cateva detalii "tehnice": piaţa-i deschisă cam de la 8:00 la 16:00, după care locul este curăţat încât nu se mai vede nici urmă de piaţă; preţurile sunt de obicei mai mari ca în magazine, dar spre ora închiderii poţi găsi oferte "speciale"; găseşti însă o gamă mai largă de produse, vândute la vrac, unele de la producători locali, ce nu trec prin procesul industrializat de ambalare; trebuie să fii atent însă la calitate şi provenienţă, pentru că poţi fi şi înşelat uneori.

Fiind şi o atracţie turistică, totuşi piaţa rămâne un loc de întâlnire între prieteni şi socializare cu necunoscuţi, aproape un loc "de joacă" pentru cei mici, iar mersul la piaţă este o activitate adânc înrădăcinată printre localnici.

Şapte luni piticeşti. Dacă luna trecută a fost mai modestă în activităţi, aventuri şi descoperiri noi pentru piticul mic, ei, păi nu acelaşi lucru e de zis despre luna iulie. O lună de vară (chiar vară în toată regula), plină foc de activităţi.


Nici nu ştiu despre care nouă descoperire să povestesc mai întâi, că sunt primele bunătăţuri şi gusturi de-ale gurii, că e datul de-a rostogolul, că a fost prima întâlnire cu marea, multe sunt, dar să le iau pe rând.

Prima şi cea mai cu emoţii (mai multe pentru noi) a fost cea cu primele bunătăţuri gustate de pitic. Deşi nu ţin să fac lucrurile după un program exact, cumva chiar atunci când a făcut 6 luni (aşa cum este recomandată începerea diversificării), i-am dat primul piure de morcov şi un strop de cartof. Cam de clişeu aşa, dar am zis să încep modest, neştiindu-mă cu prea multă experienţă. Lucrurile însă s-au schimbat imediat, după ce am citit mai multe despre o altă metodă, mai netradiţională, de introducere a alimentelor solide, Baby-led weaning sau BLW, adică auto-diversificare prin care cel mic se hrăneşte (aşa cum poate) singur (mulţumesc Lixa pentru iniţiere). Cumva mi se pare mai potrivită, mai logică, mai relaxată aceasta metodă atât pentru copil, cât şi pentru noi. Aşa că laptele rămâne în continuare principala sursă de nutrienţi, iar legumele, fructele şi alte alimente sunt "unelte" de descoperire şi joacă. Dar mai revin eu cu "amănunte", când căpătăm mai multă experienţă şi încredere.

Un alt lucru, dătător de emoţii, este "mişunatul" prin casă. Nu, n-a început Luca să meargă, aşa dintr-o dată, dar duse sunt zilele când îl puneam într-un loc şi nu se mişca de acolo, deşi ar fi vrut el. De-a lungul ultimelor câtorva luni am văzut clare semne că vrea mult să se mişte şi să-l observ cât de mult efort depune pentru asta. Uneori era frustrat că nu reuşea, alteori se citea o exaltare pe chipul lui, chiar şi ea o mişcare neînsemnată pentru noi, cei mai mari, care ne mişcăm în voie. Dar schimbarea a venit când a reuşit să se întoarcă de pe spate pe burtă, tot repetând asta până obosea sau se plictisea, iar peste o săptămână şi invers, de pe burtă pe spate. Într-o zi l-am găsit băgat sub canapea, de ne-am întrebat cum ajunsese acolo, de-a rostogolul şi un pic târându-se (deocamdată, înapoi). Aşa că de atunci, e vesel pe aici, cum îl pui jos, hop şi se întoarce, sau acum are preferinţe şi la somn, să doarmă pe o parte sau pe burtă, ocazional şi întors în pătuţ la 180°. Urmărindu-l atent, realizezi şi tu, ca om mare, ce înseamnă, ce muşchi şi părţi ale corpului foloseşi, involuntar mai mult, ca să faci asta. Simt, simt cum se apropie momentul când o să înceapă expediţiile de-a buşilea prin casă şi abia-l aştept, chiar dacă implică ceva mai multă grijă şi atenţie din partea noastră :)


Luna asta fost plină şi de prieteni şi oameni dragi, iar alături de ei şi multe momente frumoase. Chiar dacă am stat pe loc, ocupaţi cu treburile obişnuite, serviciu şi cele de acasă, am simţit-o ca pe o vacanţă, cu ieşiri la iarbă verde, o escapadă de câteva ore la mare (prima dată pentru pitic), o bălăceală într-un lac cu apă mai călduţă decât la mare, seri lungi şi călduţe de iulie. Pe ici, colo, s-au strecurat nişte plânsete de-ale lui Luca, mici supărări de-ale noastre, dar aşa-i normal, un echilibru sănătos.


Iar desertul de luna asta a fost o tartă rustică, cu umplutură simplă de caise. Simplă şi delicioasă. Deocamdată vă arăt doar atât şi revin mai încolo cu reţeta pe îndelete :)

Lună de lună, cu Luca

1 lună	2 luni	3 luni	4 luni
5 luni	6 luni	7 luni

Scriu, şterg, scriu şi şterg acest început de text de ieri. O să ziceţi, ce-i mare lucru de scris o reţetă de tartă? Enumeri ingredientele şi explici pas cu pas cum se face, ca mai jos, de altfel. Simplu şi concret, că doar am mai făcut asta. Parcă lucrurile devin aşa complicate, încât nici asta nu mai ştiu să fac. Doar că pentru mine, multe dintre aceste bunătăţuri de-ale gurii vin cu poveşti, cu momente frumoase alături de oameni dragi, cu amintiri, pe care mi-e mai greu să le exprim în cuvinte, mă descurc mai bine în imagini.


Poate exagerez adăugând atâta emoţie într-o felie de tartă, şi nu vorbesc despre "emotional eating", nu, nu. Vorbesc de emoţii frumoase şi bune, nu de cele distructive. Dar cine-i acela să spună că mâncarea e doar hrană pentru trup? Dacă ar fi fost aşa, am fi continuat să ne hrănim ca acum milioane de ani, fără să introducem plăcerea şi latura socială. E un citat fain care-mi place şi mă urmăreşte de multă vreme, "My doctor told me to stop having intimate dinners for four. Unless there are three other people." - Orson Welles


Mă uit la aceste fotografii (mulţam, Aleks, pentru ochiul tău de fotograf, n-a fost o tartă mai pe gustul meu fotografiată) şi-mi amintesc cu drag de o seară mai răcoroasă din iulie, pe care am petrecut-o cu mica, de data asta un pic mai marea, familie, lângă râu. N-am plănuit-o şi asta-i mai fain. Am găsit locul întâmplător, noi aveam doar tarta la noi. În aceasta perioadă, vara mai ales, în Antwerp se amenajează diferite spaţii pentru folosul comun al comunităţii, scuzaţi-mi pleonasmul. Ce-am găsit noi este un fel de masă lungă pentru picnic, lângă alte instalaţii conceptuale, amenajate lângă râu ca o avanpremieră a unui proiect măreţ de modificare a cheilor râului Schelde.


Schelde e râul care trece prin Antwerp, îmi place mult să merg pentru o plimbare până acolo, în trecut mai des, acum mai rar. Cred că orice apă dă o senzaţie aparte unui loc, oferă acel calm, un echilibru în zbuciumul zilnic al unui oraş. Ce m-a surprins însă aici este lipsa balustradei şi relaxarea cu care se plimba sau stau oamenii pe zidul de piatră, foarte înalt, atunci când apa e joasă (fiind atât de aproape de mare, râul "respiră" în flux şi reflux). Din când în când acest calm este întrerupt de câte un vas, o barcă mai rapidă, un iaht mai elegant, un velier mai leneş.


Iar tarta cu care am salutat apusul a fost una tare bună, de lămâie, pefectă pentru zilele toride de vară, când căldură te doboară fără să mai ai chef şi de a porni cuptorul ca să coci ceva în el. Dar vă spun eu, dacă o mâncaţi rece (ţinută în frigider în prealabil), gustul ei răcoros, dulce spre acrişor, topeşte orice senzaţie de căldură. Iulie ăsta a fost cam neobişnuit de cald aici, eu şi uitasem cum e să nu porţi geacă, pantofi de ploaie şi umbrelă în mijloc de vară. Am meritat şi noi, după primăvara aia cam friguroasă.

Am făcut această tartă şi de Crăciun, anul trecut, dar gustul ei, consistenţa fină dată de pudra de migdale coaptă în amestecul de suc de lămâie, ouă şi frişcă, învelite într-un aluat untos de tartă, abia acum l-am simţit cu adevărat. O să o repet cu mare drag.


Pentru tartă aveţi nevoie de: