Vorbeam într-o zi cu o mămică (tot de bebeluș) și-mi spunea cum simte ea atunci când își ține pruncul în brațe, cum simte bucurie, liniște interioară, dar în același timp și dor, nostalgie, ceva care e de neatins, dar pe care poți să-l atingi chiar atunci în acel moment...  Cum se explică asta, în timp ce trăiești ceva deja să-ți fie dor de acel ceva? O țin strâns la piept și deja îmi e dor de asta, o alăptez și deja îmi e dor de mocuța ei care suge liniștită lăpticul, chipul ei seren când doarme și deja îmi e dor de asta, toate gângurelile și gesturile ei.

 

  Cum au trecut, când au trecut, parcă mai ieri amestecam la o ciorbă de perișoare și-mi numărăm contracțiile... Mă uit la ea, mă uit la burta mea - care încă păstrează semnele acestui miracol, linea nigra e tot acolo și aș păstra-o ca pe un suvenir, la fel și văile și colinele pielii, sunt acolo și le-aș păstra și pe ele, de ce să-mi doresc să dispară, nicidecum - și tot nu-mi vine a crede cum a putut corpul meu să creeze un altul, alte câteva, prin ce magie, prin ce minune a naturii? și totuși să fii mamă nu înseamnă numai o legătură cu-n copil printr-un cordon ombilical, înseamnă mult mai mult de-atât, e iubirea pe care o construiești și o înveți împreună apoi, iar gândul acesta îl port pentru 'toate' mamele, și cele de și-au purtat copiii în pântec, și cele de nu... 💛

  Poate că a simțit ea că e lună cu număr mai rotunjor - o jumătate de ocol în jurul Soarelui - căci a pus la socoteală și adunat niște fapte mărețe. Mărețe pentru un bebeluș de 6 luni, bineînțeles. 

  Cred că cea mai delicioasă pentru noi mai ales a fost că micuța noastră a descoperit că are voce. A mai gângurit ea până acum una alta, dar luna asta s-a întrecut pe ea. A început cu un ba-ba-ba... pe care apoi l-am transformat - ni s-a părut nouă - într-un bla-bla-bla, apoi l-a întors pe acesta într-un da-da-da... Iar noi, să ne topim nu alta. Și a tot exersat, făcând mutrițe și răspunzând parcă și mai entuziasmată la reacțiile noastre de bucurie. Copiii o imită, ea le răspunde înapoi, ei iar și tot așa.

  Altă aventură nou începută și la fel de dilicioasă, la propriu, este și cea în lumea fructelor, legumelor și gusturilor fel de fel. Am observat că pitica noastră tot devenea din ce în ce mai curioasă să vadă ce tot ducem noi la gură și înapoi nu scoatem - vorba Zmeuricăi - așa că într-o zi, așa în mod natural și relaxat în timp ce era în brațe la tati hap cu o mișcare foarte sigură îi înșfacă bucata de măr din care mânca dumnealui și o duce la gurița ei. Oh, a început să mozolească și din priviri puteai să citești că ne întreba, ahaaa, deci asta ați ascuns voi de mine atâta vreme? :)

  Îmi amintesc cu la Luca aventura în lumea gusturilor am început-o fix la 6 luni, cu o bucată de morcov. Eram toată un amestec de emoții și frică. Apoi am adoptat metoda BLW și am căpătat încredere și noi, și el. La Iris a pornit mult mai relaxat, i-am dat să guste dintr-o caisă din grădina de acasă. Acum cu Alma, văzând-o atât de curioasă și dornică să încerce, nu am mai ținut cont de calendar, i-am dat mai devreme cu câteva săptămâni să facă ceel 6 luni recomandate, dar m-am gândit eu că dacă ea oricum s-a ”copt” în burta-mi mai lung decât frățiorii ei. Și a prins-o pofta de la început, primele zile i-am dat câteva bucăți de legume, am combinat cu câteva linguri de supă, apoi însă am cam lăsat-o pe ea să exploreze acest univers. Iar acum putem spune că suntem chiar cinci guri în jurul mesei. Poate că de la faptul că s-a concentrat atât de mult pe cele de mai sus, buburuza mică a luat o pauză de la prea multă mișcare, deh, e greu să te dai de-a rostogolul cu burta plină :) Citisem încă de la Luca că bebelușii când fac ceva nou, sunt abosorbiți de această chestiune și au un regres în altele de le făceau până acum. Așa și Alma, parcă și-a zis ia să-mi adun eu energiile pentru alceva, întorsul pe burtă poate să mai aștepte :) Doar să le prindă așa pe amândouă și să se legene ca-n baby pose de la Yoga, asta este noua ei gimnastică. 

Dar dorința ei de a sta ”în picioare” e la fel de puternică. Cred că nu am pomenit până acum de ea, dar mititica de când s-a născut a avut o incredibilă forță în piciorușe, în primele zile pipăindu-i fiecare colțișor de piele m-am și mirat ce mușchi ascunde ea acolo. Dar la cum dădea ea din piciorușe în burtă, nici nu mă mir. Și-a făcut de atunci exercițiul. O altă schimbare este somnul de noapte. Nu știm cum, nu știm ce, dar buburuza noastră a început să se trezească noaptea! Ha-ha-ha, ce glumă bună. Da, da, așa mi-am spus și eu, dar cum deja ne-am obișnuit că Universul ne-a dat un bebeluș ce d-o-a-r-m-e noaptea încă din prima lună spre uimirea (și oh, recunoștința noastră, că altfel ne mai putem trage și noi sufletele) bineînțeles că această deviere de la program ne-a dat peste cap. Doar câteva nopți, apoi probabil corpul meu și-a reamintit că șapte ani la rând, ca o ștafetă, n-am avut o noapte neîntreruptă, așa că am revenit la alăptat noaptea. Însă spre norocul nostru, micuța noastră adoarme ușor și lin după. Co-sleepingul pe care-l facem încă din prima noapte e atât de bun și ni se potrivește atât de bine. Și în sfârșit domnița și-a dat seama, după atâtea luni de zile că pe lângă noi patru în casa noastră mai trăiește o ființă, patrupedă, blănoasă, cu coadă și urechi. Oare ce-o fi boțul ăsta de blană, o fi bun de jucat sau de mâncat? se întreabă Buburuza noastră care atunci când vede pisicul sau trece dumnlealui pe lângă ea, se bucură, râde și dă din piciorușe mai mai să-l apuce de coadă... Oh, bătrânul nostru Koshka, câți copiii a văzut el la viața lui și pe câți i-a lăsat să-l mângâie și să-l smotocească... 

  Dacă luna trecută am fost pe drumuri într-o călătorie să căutăm iarna adevărată, luna asta am stat cuminți mai pe lângă casă, iar vremea cam friguroasă și foarte schimbătoare - ba toamnă, ba primăvară, ba iarnă iar - ne-a ținut în priză. Nici nu credea Buburuza nici în cel mai cel mai vis al ei că îi va îngheța năsucul de la gerul cumplit al iernii. Bebeluș de vară ce-a făcut cunoștință cu dna Iarnă Adevărată chiar din primele ei luni de viață. Dar totuși n-am putut să stăm noi chiar locului și ca să mai fugim de balamucul și haosul de acasă, ne-am dus cu mic cu mare, cu trenul și cu toată pandemia la capitală să vizităm Muzelul Instrumentelor Muzicale, că și așa nu aveam destule acasă :)

Am dat peste această rețetă pe la început de iarnă, de fapt mai bine zis nu am dat eu de ea, ci ea de mine, căci mi-a apărut într-o fotografie în feed-ul de Instagram (sursa mea de inspirație culinară și nu numai din ultima vreme), iar eu ființă cu spirit vizual ce sunt mi-am pus-o repede în lista mea de făcut/încercat/inspirat/creat. Rețeta originală folosește varza, tăiată în sferturi, dar cum eu aveam o conopidă m-am gândit că poate fi și așa bună. Inițial o improvizație/adaptare de rețetă s-a transformat în una dintre cele mai bune mâncăruri pe care le-am pus pe lista noastră de ce mai gătim. 

Gustul ușor dulceag al conopidei gratinate deja îl cunosc și ne place, de multe ori o pregătesc așa, simplă, tăiată felii groase, unse cu un pic de ulei de măsline, sare și piper și azvârlită în cuptorul încins. Merge bine cu un humus și sos de iaurt cu usturoi (hai că v-am mai dat o rețetă în timp ce povestesc despre alta), dar în combinația asta de năut copt toate alchimizate în sosul de lapte de cocos, ghimbir, usturoi și turmeric este alt mod de a savura această legumă - conopida, care înțeleg că e un love-or-hate-it pentru mulți. Eu sunt în tabără cu love-it și sigur e tabăra cea mai mare. De asta am și îndrăznit să scriu această rețetă și aici.

Cât despre năut... iubesc năutul, sub orice formă, fiert, făcut pastă, copt crocant. Este leguminoasa de care nu mă satur nicioadată, sunt în stare să o pun și în sosul de paste cu smântână și în salatele cu de toate, acelea în care parcă lipsește ceva. Hop, am pus niște năut și parcă toate gusturile și texturile sunt la locul lor. Cel mai mult îl folosesc în humus - despre care o postare-poveste așteaptă de muuultă vreme în lista de ciorne, de asta din cămara noastră nu lipsește niciodată năutul uscat sau la conservă, gata fiert. 

E așa de bună mâncarea asta încât au ajuns și copiii mei s-o îndrăgească, nu că ar striga țopăind de bucurie ”mama, mama când mai faci mâncarea aia cu năut și conopidă?” ei vreodată, mai și primesc mutrițe din alea ”of, iar mama, ai gătit asta...”, au ce au cu conopida gătită, nu le place, dar odată ce ajungem la înțelegerea ”ok, puteți mâncă doar/măcar o bucățică din ea” și le pun doar năutul cu sos peste niște orez fiert, sunt mult mai încântați, iar mama lor poate răsufla ușurată că oh, hai că au mâncat și azi ceva, mai sănătos.