Mai e un pic și ne bate Anul cel Nou la ușă, iar cu el și primul anișor al Zmeuricăi. Lunile s-au rostogolit parcă prea repede, dar pline au fost cu vârf, unele mai puțin, altele mai mult. Așa și luna a unșpea a copiliței.


Copiliță, copilă... căci deja semnele și trăsăturile de bebeluș sunt din ce în ce mai puține, așa îmi mai zic ceilalți care o văd, dar eu mă obișnuiesc mai greu cu ele, de fapt... să recunosc, încerc să mă obișnuiesc mai greu cu ele, ca să profit de moliciunea ei de bebeluș la nesfârșit, dacă se poate :).

Și luna asta a fost una plină și rotundă pentru ea și pentru noi. După ce un pic înainte să facă 10 luni s-a ridicat copăcel în piciorușe, în câteva săptămâni și-a dat drumul și la câțiva pași, încă nesigură, dar foarte entuziasmată. E atât de frumos să-i vezi pe copii cum își înving frica de necunoscut și încearcă lucruri noi, iar dacă se mai poticnesc sau mai cad, se ridică mai cu-n râset, mai cu-n plânset și reiau activitatea. De ce nouă ne este din ce în ce mai greu să facem asta? Dacă ne împiedicăm cumva, vedem asta ca pe un semn de renunțare și nu pe unul de a încerca mai mult... Poate pe drum s-au pierdut niște piese din acest puzzle, poate au contat și ceilalți prin prezența lor. Cred că libertatea este unul dintre cele mai importante și valoroase lucruri de care avem nevoie ca să creștem armonios. O libertate însă echilibrată, cu câteva limite care să ne ajute mai mult decât să ne încurce. Pe lângă limitele (mai grele la început) pe care e bine să le ”impunem” celor mici ca mai apoi când vor crește mari să poată singuri să se controleze, și încurajarea mi se pare că are o anumită limită. Dacă o facem prea mult și cu iz de laudă, înnăbușim dorința și curiozitatea lor interioară, tindem să creștem niște copiii dependenți de apreciere și atât. Dacă o facem prea puțin sau deloc, cred că tot nu e bine, căci făcând parte dintr-o familie, grup, comunitate, acțiunile noastre contează, dar și efectul lor asupra celor din jur, efect care se întoarce la noi sub formă de gânduri, păreri și aprecieri, dar și critici. Totuși e bine ca fiecare să-și găsească propriul ritm, iar cei mici mai ales.

Luna asta domnița ne-a încântat cu abilitățile vocative. A venit vremea și lui ma-ma-ma, după ce luni de zile da-da-da-ul a fost la loc de cinste. Un da-da-da ce se trage sigur dintr-un ta-ta-ta, căci ăștia doi au o relația nemaipomenită. Auzisem eu că fetele cu tații se împacă de minune, dar abia acum când o văd cât de mult se bucură când vine seara și aude cheia în ușă și tuști într-acolo în brațele lui, îmi dau seama de iubirea asta a lor, care crește odată cu domnița. Și mă bucură enorm, la fel cum mă bucură grija pe care i-o acordă el ei. Îmi amintesc de primul an cu Luca și lucrurile nu stăteau la fel, în sensul că brațele mele erau mai ocupate de copil decât de ale lui, și nu cred că nu exista dorința paternală, dar cred că instinctul meu matern era mult prea puternic, eram eu mai stresată, mai super-protective, aveam mai puțină încredere în abilitățile tăticești. Acum lucrurile însă s-au aranjat într-un echilibru, avem mai multă încredere în noi, dar mai ales în celelalt, iar eu recunosc cu mare drag că tații sunt niște tipi foarte faini. Să revenim însă la acel ma-ma-ma... pe care-l pronunță Zmeurica când mă vede (sau uneori și celorlalți membri ai familiei). Într-o zi mi-l șoptea așa dulce la ureche, repetându-l după mine. Ținând-o așa în brațe, căpșorul ei ascuns între căușul umărului meu, mi se părea că zburăm într-un balon de fericire, ea simțindu-mi căldura, eu simțindu-i moliciunea, dansam învăluite de aceste silabe ma-ma.. ma-ma.. ma-ma... Pentru câteva clipe am crezut că am oprit timpul în loc, iar aparatul meu de înregistrat amintiri, cel din adâncul inimii a pus acolo una dintre cele mai minunate trăiri.

Nu mai știu dacă am pomenit deja despre jocul celor doi prichindei. Când era Iris abia un boț de bebeluș, de doar câteva săptămâni, mă întrebam când și cum va începe joaca cu fratele mai mare. De multe ori m-am gândit dacă diferența lor de vârstă o să-i apropie sau dimpotrivă, o să creeze o lipsă de interes din partea lor. În timp însă ne-am dat seama că legătura asta nu ține neapărat de diferența de ani dintre ei, ci de atenția pe care o primesc din partea noastră, dar și de libertatea de care am pomenit mai sus, ambele în echilibru. Astfel se simt în siguranță și se regăsesc unul pe celălalt. Luna asta de când cea mică se mișcă mult mai în voie prin casă, Luca o ademenește la niște jocuri de-a prinselea, ascunzându-se pe după mobile, pe sub scaune, printre picioarele noastre dacă se poate. Uneori ne prind și pe noi în hora lor de veselie :) Într-o zi chiar au trecut la un nivel avansat de-a prinselea, când Iris a descoperit treptele. Ajunsesem într-o zi mai devreme la grădiniță după Luca și am lăsat-o un pic pe jos pe holul de la intrare unde sunt și niște trepte. Copiii se auzeau sus, Iris a recunoscut vocea lui și a zbughit-o într-acolo, dar hop i s-a ivit în cale ceva necunoscut până acum - treptele. S-a uitat ea, s-a învârtit până și-a dat seama care-i treaba cu invenția asta și atât i-a trebuit, le-a urcat din prima, apoi din a doua și mai repede. Deja și uitase de Luca, treptele erau tot ce avea nevoie, că nu mai puteam pleca de acolo, de fapt a trebuit să o cam iau pe sus cu niște plânsete, bineînțeles. Iar de atunci când vede trepte, asta să-i fie jucăria micuței escaladoare.

Luna asta a mai fost plină și cu alte activități, la care domnița a fost direct sau indirect prezentă. Vremea schimbătoare ba ne-a scos pe afară, cu căciuli pe cap sau fără ele, ba ne-a ținut în casă și prin vizite pe la prieteni. Decembrie la noi e luna care dă startul sărbătorilor de iarnă, iar pentru pitica mică a fost prima dată să participe, am început luna cu o întâlnire românească cu prieteni la noi acasă, așa cum ne place să o facem de câțiva ani încoace de când ne-am regăsit pe meleaguri străine. Apoi e sosirea lui Moș Niculae sau prin locurile astea i se mai spune și Sinterklaas, care ne-a vizitat și a lăsat fructe (care au venit la pachet și cu doi dințișori, numai buni de ronțăit) în ciubotele frumos aranjate la ușă (nicio nuielușă am găsit în ele, drept urmare înseamnă că am fost cuminți), apoi mai marele familiei s-a lăsat și el cu o petrecere minimalistă, pe gustul lui.

Țup încă o lună pentru micuța Zmeurica, iar eu deja simt că intru în perioada când în capul meu se amestecă multe déjà vu -uri, amintiri de acum un an, când era un ghemotoc la mine în burtă...


Domnița luna asta s-a întrecut pe sine cu noile ei descoperiri. După ce câteva luni de zile și-a dezvoltat abilitățile de mișunătoare-mică-în-patru-labe, participând la adevărate curse prin casă cu Lucacinul sau motanul, într-o zi hop-țup și se ridică în picioare, tremurând un pic și cam nesigură. E adevărat că eu începusem să-mi pun întrebări și să-mi umplu capul cu griji (inutile de cele mai multe ori) văzând că de atâta vreme nu are niciun semn să facă acest pas, mai ales că frățiorul ei se ridicase în picioare cu o lună înainte, el fiind și prematur (da, da, știu și recomand că nu e bine să compari abilitățile copiilor, dar îmi scapă și mie uneori). Doar că nesiguranța asta s-a transformat în câteva zile într-un mare entuziasm și bucurie pentru ea, căci i-a dat o mai mare libertate de mișcare și explorare (da da, rafturile alea pline cu lucruri și cărți sunt la îndemâna ei acum). Bineînțeles că au fost și bufnituri la început, urmate de lacrimi și alinări în brațele noastre, dar cumva a învățat să și coboare ca să nu se mai lovească. Cel mai preferat loc de a se ridica în picioare este geamul spre balcon, e fascinată de el și de fapt dacă deschidem ușa fuge într-acolo  :)

Am ținut pasul cu vremea și am profitat de câteva plimbări în culori de toamnă mai răcoroasă pe afară, prin parc și printr-o pădure din apropiere unde ne mai place să mergem când simțim nevoia unei escapade din oraș. Iar când vremea n-a mai fost așa prielnică, ne-am adăpostit în bârlog. Tot pe o zi din astea mai gri am fost prima dată în formula de patru la piscină, unde copilița s-a simțit în largul ei în apă, dar frățiorul ei mai ales. Totuși încă mi-e mare nedumerirea de ce acolo se udă și se stropesc din cap până-n picoare, iar acasă când e vorba de făcut baie și spălat pe cap, mare e necazul și se lasă musai cu o găleată de plânset?

Comunicare cu cei din jur a devenit mai vizibilă și mai interactivă. E o vorbăreață, nevoie mare, domnița asta a noastră. Gângurește și încearcă diverse silabe. Deocamdată tot da-da-urile, a-da-urile sunt preferatele ei, dar chiar în ziua când a făcut zece luni, a încercat și un ma-ma, care uneori îi iese un ba-ba, dar sunt ambele la fel de dulci. Mă topesc când o aud cum gângurește, vorbește singurică sau îl mai muștruluiește pe motan sau se ia la discuții cu jucăriile sau diverse obiecte din casă. Și îi place să socializeze, se bucură mult când avem vizitatori, mai ales copii sau când mergem noi în vizită, e mai tot timpul ”asaltată” de colegii lui Luca de la grădiniță (mai ales fetițele mai mari care vor să o pupe, să o mângâie pe față și ea le răspunde cu un zâmbet) sau la locul de joacă unde am mers prima dată luna asta cu ea și cu Lucacin. Se simțea în largul ei acolo, printre alți copii și jucării și mă gândeam eu așa că așa e cu copiii ăștia născuți acasă, se simt acasă oriunde :).

Face cu mâna, când aude și vede un pa-pa. Cred că a învățat asta cel mai mult la despărțirile de dimineață, când Lucacinul și tata pleacă, unul la grădiniță, altul la serviciu, iar uneori aceste despărțiri nu sunt deloc vesele, căci plânge după ei, sursa ei de joacă și năzbâtii. Dispoziția îi revine apoi sau se liniștește cu un lăptic dulce și un somn de dimineață. Cred că n-am pomenit nimic până acum despre somnul ei, și cel de zi, și cel de noapte. Poate că tocmai, avem norocul, că doarme liniștit și bine și atunci ni se pare totul normal. Încă are vreo trei somnuri de zi, unul de dimineață, altul de prânz și încă unul mai pe seară, deși deja de ceva vreme face tranziția spre două, iar în felul acesta după cină nu mai rămâne timp de joacă și mergem direct la somn, care cu un lăptic, care cu o poveste de seară (și uneori o porție de nani și lui). Recunosc că de când am adus această schimbare - cina mai devreme, somnul la fel -  în programul nostru, inspirați de trendul local (când la ora 5 seara nu mai vezi pe nimeni în parc, chiar și în lunile de vară, când soarele apune abia pe la 10 seara) am observat o îmbunătățire în starea noastră generală, a tuturor. Mai ales la Lucacin, care nu mai e așa obosit și dat peste cap de energia pe care o acumulează în timpul zilei. Mai doarme și el la prânz, dar doar la grădiniță, în zilele în care e acasă nici pomeneală de dorință de a se potoli nițel, căci copilul ăsta e un titirez toată ziua și acum o învață și pe surioara lui tainele titirezatului năstrușnic :)

Cum iarna și-a arătat un pic semnele ei și virusaurii care îi țin companie au început să bată pe la ușa noastră, în speranța să găsească un adăpost mai călduros. Și l-au găsit, ba într-un disconfort la stomac și o răceală la Luca, ba într-o tuse și muci la Iris și se pare că nu le-a fost de-ajuns, hapsâni ce sunt și m-au atacat și pe mine, destul de dur că două zile am fost doborâtă la pat. Bine că cel mai mare al familiei a fost mai rezistent și a avut grijă de noi. Într-o noapte ne-am speriat cam tare când domnița făcuse și febră aproape de 40, dimineața însă a fost mai ok și am relizat că era un simptom al dinților, o pereche nouă de incisivi centrali de sus. Apariția lor i-au creat ceva disconfort la început, dar în timp s-au dovedit a fi numai buni pentru micuța ronțăitoare și mare pofticioasă.


Ziceam mai sus de somnul domniței și că avem norocol că adoarme și doarme ușor, fără treziri noaptea (în afară de cele de lapte). Poate tocmai de asta, că se odihnește bine noapte, ziua nu are nevoie de prea mult somn, uneori chiar unul de 30 de minute îi e suficient. Recunosc (probabil nu sunt singura mamă, hihi, cu astfel de doleanțe) că mi-ar plăcea un picuț mai lung, să apuc și eu să fac una - alta (să scriu pe blog mai mult și mai des, de exemplu :) ) sau să mai meșteșugăresc ceva creativ. Am găsit niscai timp însă să mai fac câteva flori de hârtie, iar ele sunt povestea acestei luni. O poveste ce se întinde de prin luna august, când un amic m-a rugat să-i fac câteva flori pe care să i le dea în dar mamei lui... continuarea poveștii într-o altă postare.

Zilele astea lucrez la niște flori de hârtie, un buchet promis de acum câteva luni și care încă nu s-a lăsat finalizat. De fapt mi-am dat seama în timp ce meșteșugăream la ele, că florilor de hârtie tot timpul le mai poți adăuga câte un detaliu, ba o petală, un boboc, ba o frunză... Și în timp ce lucram la aceste flori mi-am adus aminte că n-am povestit aici pe blog despre un alt buchet de flori de hârtie pe care l-am făcut astă vară.

Aproape nouă luni de viață în burta mea și nouă luni în afara ei, micuța noastră Zmeurica. Mă uit la ea, așa cum mă uit și la frățiorul ei și încă mă minunez ca un copil ce descoperă cu fasinație o jucărie nouă, cum din ceva infim de mic cresc și se transformă în niște omuleți așa ca noi, fiecare cu felul lui de a fi.


Să nu mă mai păcălesc, timpul fuge iar eu tot amân poveștile lună de lună cu micuța noastră Iris. Ce să-i faci când timpul petrecut cu ea și cu frățiorul ei e mai dulce și mai important decât cel din fața ecranului. Mai valoroase sunt amintirile pe care ni le facem împreună, deși îmi place să le așez frumos și aici în câteva cuvinte. În ultima vreme, am jonglat însă cu procrastinarea în cel mai exemplar mod posibil, amân lucrurile de dimineață pentru a le face seara, pe cele de luni pentru vineri și pe cele de săptămâna asta pe ailaltă sau când oi avea timp. Așa am amânat și povestea asta, că uite s-au adunat mai multe lucruri interesante despre ea în ultima lună, iar eu încerc să mi le amintesc pe cele de acum aproape două și sigur deja le cam încurc... o fi astenia asta de toamnă, hai că mi-am găsit scuza :).

Mi-e dor de ea bebeluș (primele luni cu ea ghemotoc parcă au trecut prea repede, of...), dar recunosc că mi-e drag să văd cum se dezvoltă și să-i observ dorința de a cunoaște și curiozitatea. Deși știm că nu e bine să facem asta, inevitabil ne comparăm copiii, ne întrebăm cum era Luca la vârsta ei, ce face ea și cum făcea el. Poate e ceva normal la al doilea copil, dar observăm la micuța noastră un spirit independept, ceea ce credem noi că-i un lucru bun. Mănâncă singură - metoda de auto-diversificare pare să-i placă mult - și chiar e o pofticioasă în comparație cu frățiorul ei cam mofturos. Își face de lucrujoacă mereu prin casă, de când a prins putere să meargă în patru labe explorează casa, a prins și o viteză mare, pleosc-pleosc, ba e aici, ba-i acolo. Îi place mult datul în leagăn, vai ce mult îi place. Cred că prima dată am pus-o în leagăn pe la 8 luni, dar apoi de fiecare dată când mergem în parc, la leagăn stăm și stăm și stăm, căci copilița asta nu se mai satură și râde în hohote mai ales atunci când o dă Luca. Îmi amintesc că lui Luca îi era cam frică, abia pe la 2 ani și vreo 9 luni a prins curaj să vrea în leagăn și în ziua aia abia după vreo 40 de minute a zis ”gata” la cât de mult i-a plăcut.

Ceva mai nou este faptul că a început să interacționeze cu noi sau asta s-ar traduce că ne copiază gesturile. Într-o zi când plecam din parc și le făceam cu mâna unor copii, a ridicat și ea o mânuță și a făcut un gest de pa-pa, pe care l-a tot repetat și cu noi apoi. Se bucură enorm când vine Luca de la grădiniță și cred că a început să-și dea seama de plecările lui dimineața și a lui tata, pe care la fel, îl întâmpină seara cu cel mai mare entuziasm. Cred că-și recunoaște și numele deja, căci atunci când o strigăm se întoarce curioasă să vadă ce, cine a chemat-o și neapărat îți răspunde cu un zâmbet.

Într-o zi, după ce l-am luat pe Luca de la grădiniță am mers în parc și i-am pus în leagăn pe amândoi iar Luca îmi zice ”știi mama, cred că lui Iris nu-i mai e dor de mine...”, ”de ce crezi asta?” îl întreb eu un pic îngândurată de această idee, ”păi pentru că acum sunt lângă ea, nu mai sunt la școală”. Cam așa se rezumă iubirea asta între ei, crește frumos și armonios. Dar totuși deja observ niște semne de prea multă iubire, care se transformă uneori în ceva supărări și apoi în lacrimi. Ar lua-o în brațe tot timpul, să o pupe, să o îmbrățișeze, dar ei uneori i se pare prea mult, așa cum și lui i se pare prea mult când ea îi strică turnurile și aranjamentele de tren și ies niscai scântei. Auzisem mai demult că frații mai mari sunt foarte protectivi la început, cât cei mici sunt foarte mici și nu prezintă vreun ”pericol”, dar atunci când aceștia mai cresc și-i ajung din urmă cu nevoile, ah.. atunci își dau seama că de fapt devin ca ei și trebuie să ”concureze” și să împartă, fie că-i vorba de jucării sau spațiu, fie timp și afecțiune. De aici și acea gelozie între frați. Cred că asta e un preview la ce va urma, suntem conștienți de asta, dar sperăm totuși să-i menținem într-un echilibru pe care să și-l găsească singuri.


Semnele de toamnă și-au făcut încet prezența și pe aici. Aș putea să las câteva fotografii despre toamna asta, dar am o poveste frumoasă ce se întinde de mai mult de un an - o grădină botanică din apropriere, pe care am vizitat-o în trei anotimpuri și care ne-a impresionat de fiecare dată. Și fiecare vizită a avut o legătură cu Zmeurica noastră, la prima a fost doar un gând, la a doua se cocea deja în burtă și la a treia o țineam în brațe.

Ok, deci asta e posibil să fie cea mai rapidă postare pe care am scris-o de când am blogul și mă refer la acele povești-cu-rețete și timpul scurs de când le-am făcut până momentul când găsesc un picuț de timp să le aștern și pe hârtia asta virtuală. De obicei le cam amân, de la câteva luni la câțiva ani, dar vai povestea asta nu poate răbda, căci minunile acestea de mai jos au ieșit atât de bune și sunt încă de sezon... Iar titlul de mai sus e unul scurt, cel complet ar suna cam așa: mini-tarte cu crustă de ciocolată, învelite într-o cremă fină de frișcă, ricotta și miere, împodobite apoi cu felii de smochine proaspete și altele coapte în vin roșu, miere, dafin, cimbru și vanilie și stropite la final din belșug cu licoarea dulce și presărate cu bucăți crocante de miez din boabe de cacao... Cam lung nu? dar nu-i așa că așa ceva nu poate răbda?


Ieri am fost toată un gând la un băiețel nou-născut, mămica lui curajoasă și tăticul lui chipeș și minunata lor primă întâlnire. Au fost emoții și griji, care până spre final s-au transformat în emoții de bucurie. Mă gândeam azi dimineață că în ultimii trei ani, de după ce am devenit mamă și eu, mi-am împărtășit cu drag experiențele proprii acumulate pe parcursul sarcinilor, a nașterilor pruncilor mei, alăptării lor și diverse altele din viața de zi cu zi cu ei. Am numărat vreo zece prietene care au devenit și ele mame de curând și mi-am amintit cu bucurie șirurile lungi de discuții virtuale (căci cu cele mai multe ne despart sute și mii de kilometri) cu întrebări și răspunsuri, recomandări, păreri, trimiteri spre articole, cărți, specialiști, cum-se-face-uri, nu-știu-uri. La început mă întrebau ele pe mine, acum căpătând și ele încredere, experiență, îmi oferă răspunsurile lor la dilemele mele. S-au scurs rânduri lungi în mijloc de zi sau miez de noapte, de cuvinte și prime fotografii, încurajări și chicoteli cu emoticoane sau fețe triste, brb-uri cu ”stai, fug, plânge cel mic”. Sunt sigură că dacă le-am aduna pe toate ar ieși cea mai faină carte despre viața de mamă, de părinte și cum am crescut noi odată cu ei, puii noștri. Venirea pe lume a unui copilaș e începutul unei călătorii minunate, e motiv de sărbătoare. Așa că ieri, când buna mea prietenă pornea și ea în această călătorie, am retrăit zilele în care am făcut-o și eu, chiar dacă experiențele noastre sunt unice și diferite. Am vrut să fie ca ziua să fie cu iz de sărbătoare, ca un bun venit pentru micuțul T. Cu un ochi la Zmeurica care mișună acum deja prin toată casa, cu altul la Lucacinul cam bolnăvior și fără chef de joacă, mi-am pus mâinile la treabă și am făcut aceste mini-tarte în culori și arome de toamnă.


Rețeta e o adaptare din cartea Sweeter off the Vine: Fruit Desserts for Every Season, de Yossy Arefi - ah, vai, cartea pe care am lăsat-o să aștepte cuminte întreaga vară pe raftul din bucătărie, cât noi am fost plecați hai-hui prin lume. E o carte așa de frumoasă, cu poveștile-rețete ce curg odată cu anotimpurile și fructele lor. Îmi place ordinea asta, să respecți puterile reale ale naturii, să-ți vină să faci o tartă cu căpșuni sau alta rustică cu trandafir și rubarbă în mijloc de primăvară, un șerbet de caise și un cream-fool cu zmeură răcoritor de vară, apoi prunele, merele, perele, gutuile și dovleacul toamnei și aromele citrice, fructe uscate și scorțișoară în zilele reci de iarnă. O așteptam de multă vreme să apară, știam sigur că o să-mi placă și da, a devenit cea de-a doua carte de rețete dulci îndrăgită de mine. Rețeta originală se referă doar la crema de ricotta și smochinele coapte în vin și miere, desert ce poate fi servit ca atare, dar pentru o prezentare mai elegantă autoarea face referire și la o crustă simplă sau de ciocolată. Eu am ales-o pe cea de ciocolată, nici nu-mi puteam imagina altă combinație. Nu mai spun că vinul roșu e cel bun de la tata, aromat și licoros, iar mierea e una specială, cu un gust intens, adusă tocmai din călătoria noastră prin nordul Spaniei.


Cum am ales să fac chiar acest desert? Vara și toamna asta mai mult ca oricând mi-au ieșit în cale smochinele, și nu mă refer la cele uscate cu miezul crocant (pe care ne place să le mâncăm când ne e poftă de ceva dulce, dar nu putem să năpustim la o tabletă de ciocolată, că altfel nu ne-am mai putea opri), ci de cele proaspete, cu miezul roșu și fibros. Mai întâi a fost un gelato cu exact această combinație: ricotta, miere și smochine (sigur când mai fac fructată, încerc și asta), apoi numeroșii smochini pe care i-am întâlnit acum o lună prin nordul Spaniei (de care vreau neapărat să povestesc și aici, dar... ten un poco de paciencia...) și apoi fotografiile care mai de care ce mi-au invadat ecranul în ultimele săptămâni. Recunosc că abia de curând am început să le apreciez și pe cele proaspete, nici nu prea știam de ele, mi se păreau și cam fără gust (sau poate nu le-am prins eu pe cele mai coapte?). Dar când le stropești cu un pic de miere, atunci e vorba de altceva... Dar să nu mai lungesc povestea, iată rețeta:

Ingrediente pentru aluat: *

• 1 1/2 c (195 gr) făină
• 1/3 c (33 gr) pudră de cacao
• 1/4 c (50 gr) zahăr brun
• 1/2 lg cafea instant (sau înlocuitor, de ex. pudră de cicoare) **
• 1/2 lg sare
• 140 gr unt rece, tăiat cuburi
• 1 ou + un gălbenuș
• 1 lg extract de vanilie

Se amestecă bine făina, pudra de cacao, zahărul, cafeaua instant și sarea într-un bol (sau recipientul unui robot de bucătărie, dacă folosiți unul). Se încorporează apoi untul rece, rapid, cu robotul sau două cuțite până acesta se mărunțește de mărimea boabelor de mazăre.

Într-un bol mic se bat cu telul oul, gălbenușul și extractul de vanilie.

Se combină apoi amestecul umed și cel de făină cu unt și se încorporează bine cu mâinile sau robotul de bucătărie. Nu trebuie să aibă aspect prea uscat, dar dacă așa vi se pare, mai puteți adăuga câteva picături de apă foarte rece.

Dacă e prea moale aluatul, se poate pune un pic în frigider.

O formă de tartă sau 8 forme mici (sau pe rând 4 și 4) se ung cu un pic de unt. Se întinde aluatul pe o suprafață pudrată cu făină din belșug într-o foaie de vreo 4-6 mm (pentru că am făcut tarte mici, eu am făcut foile mai mici, ca să le pot pune în tăvi mai ușor). Se rulează apoi pe făcăleț și se mută delicat peste formă, îmbrăcând-o uniform pe toată suprafața. Dacă se rupe pe undeva, se mai ”repară” cu aluat. Se înțeapă cu o furculiță pe ici-colo. Se pun la frigider pentru vreo 30 de minute.

Între timp se preîncălzește cuptorul la 190°C. Când tartele sunt suficient de ferme, se dau la cuptor pentru vreo 15 minute. Dacă faceți o singură tartă, e mai bine ca cele 15 minute tarta să fie acoperită cu o folie de aluminiu, pe care apoi să o îndepărtați și să lăsați aluatul să se coacă complet. După asta se lasă să se răcească un pic în forme, apoi complet pe un grătar.

Crustele sau aluatul necopt pot fi pregătite din timp și păstrate la frigider sau la congelator pentru câteva luni, dar înainte de umplere, acestea trebuie să fie mutate pentru câteva ore în frigider.


Smochinele coapte-n vin cu miere:

• 6-8 smochine proaspete
• 2 Lg miere
• 1/2 c (120ml) vin roșu
• 1 lg extract de vanilie *
• 1-2 frunze de dafin
• câteva fire de cimbru
• 1 Lg unt

Note: Lg - lingură, lg - linguriță, c - cană/cup

* dacă aveți o păstaie de vanilie la îndemână și mai bine: puteți folosi jumătate pentru smochinele coapte, cealaltă pentru crema de ricotta. Cu vârful unui cuțit se curăță miezul, care se folosește ca atare, iar coaja se pune și ea pentru accentuarea aromei (mai ales pentru smochinele ce se vor coace la cuptor)

Cuptorul se preîncălzește la 190°C.

Smochinele se spală, se usucă bine cu un prosop, se taie codițele și apoi fiecare se taie în 6-8 felii. Jumătate dintre ele se pun uniform într-un vas de ceramică (bun pentru cutpor), celelalte se lasă pentru mai târziu

Într-un bol se amestecă vinul, mierea și extractul de vanilie (sau miezul de la păstaie) și apoi conținutul acesta se toarnă peste bucățile de smochine, împreună cu frunzele de dafin, cimbrul (și eventual coaja rămasă de la păstaia de vanilie). Peste bucățile de smochine se pun câte un strop de unt.

Se pun vasul în cuptor și se lasă acolo în jur de 20-25 de minute, până smochinele s-au copt, amestecând din când în când, iar sucul de vin și miere începe să se caramelizeze. Se poate întâmpla ca după ce acestea sunt gata și până la asamblarea tartelor să treacă un pic de timp, iar acest lichid să se gelifieze (ce mi s-a întâmplat mie). În cazul acesta puteți pune vasul iar la cuptor în care mai puneți câteva linguri de apă sau se mai prepară un pic de vin cu miere într-un vas pe foc și apoi împreunat cu cel din cuptor. În ambele cazuri, e bine ca alcoolul din vin să se evapore complet.

Crema de frișcă și ricotta: *

• 250 gr brânză ricotta
• 1/4 c (60 ml) frișcă/smântână lichidă
• 1/4 c (60 ml) miere
• 1 lg extract de vanilie
• un pic de sare

Ei și partea poate cea mai faină - asamblarea lor. Se toarnă câteva lingurițe de crema de ricotta și se distribuie uniform peste crusta de mini-tartă. Se așază câte 2-3 felii de smochine proaspete (din cele lăsate de rezervă), peste care se pun și câteva din cele coapte în vin. Se stropesc din belșug cu licoarea aromată și se presară cu bucățele crocante din miez de boabe de cacao și cimbru proaspăt.

Luna iulie ne-a prins în grădina de acasă. Când am ajuns acolo credeam că voi găsi belșugul de zmeură ca din verile trecute, dar cu anotimpurile și natura nu te pui, își fac ele socotelile într-un fel anume, iar roadele nu sunt în fiecare an la fel. Așa că anul acesta am prins sfârșitul sezonului de zmeură, însă grădina de flori a mamei era plină și colorată, drept pentru care povestea cu flori a Zmeuricăi lună-de-lună s-a transformat într-una dulce, aniversară, ca pentru cele 6 luni împreună.


Curiozitatea și dorința de a încerca gustul florilor le am demult. Doar că știu foarte puțin despre ele și despre lumea plantelor. E adevărat că primul gând care ne vine în minte, nouă ăstora neștiutori, este că dacă sunt otrăvitoare? Dar multe dintre ele nu sunt, dimpotrivă, plantele (și nu mă refer la cele care fac parte din alimentația noastră de zi cu zi) din jurul nostru au atâtea ”posibilități” nu doar vizuale, ci și nutritive, medicinale și-n alte scopuri. Eu mi-am găsit inspirația la Ierburi Uitate de care sigur ați auzit și îmi fac curaj să mai recunosc și să încerc diverse ierburi și mi se pare fascinant că putem face asta. De la atâta industrializare și consumatorism ne înstrăinăm de natură și de belșugul ei. Și e păcat.

Cum ziceam mai sus, m-a găsit luna iulie, cu ”tema” aproape nefăcută - zmeura în grădina mamei era pe terminate și eu ce era să mă fac? Am privit spre cealaltă parte a grădinii - cea cu multe, multe flori și am zis că trebuie să le încerc. Am cules câteva - trandafiri (despre care am înțeles că nu doar cei pentru dulceață sunt comestibili, dacă au un miros plăcut, atunci sunt ok pentru consum și alții), flox și crăițe/marigold, despre care am citit înainte că ar fi comestibile.


Apoi le-am pregătit pentru a le cristaliza, un proces foarte frumos și delicat, deloc complicat, dar îndrăgit și de cei mici, Lucacinul a vrut neapărat să-mi dea o mână de ajutor.

Am avut nevoie de următoarele:

• diverse petale de flori comestibile
• un bol cu apă
• câteva prosoape de hârtie
• un albuș de ou bine bătut
• zahăr (eu am folosit alb)
• o pensulă subțire
• o suprafață plată acoperită cu hârtie de copt

A doua zi, după ce m-am convins că nu am dat greș la etapa de dinainte și că petalele erau într-adevăr cristalizate, am purces la pasul următor, să fac un blat de tort și o cremă. Ambele foarte simple, ușoare, căci pe căldura de afară nici nu ai fi poftit la altceva.

Ingrediente pentru blat:

• 125 gr unt moale, la temperatura camerei
• 150 gr zahăr
• 2 ouă mari
• 250 gr făină
• 3 lg praf de copt
• 1 lg sare
• 300 ml lapte bătut
• 2 lg extract de vanilie

Crema:

• 250 ml frișcă/smântână lichidă
• o lingură zahăr brun sau sirop de arțar sau alt îndulcitor
• opțional: câteva linguri de dulceață de fructe, eu am ales una de caise, pe care mama o pregătea în acele zile. Dacă prindeam și cea de zmeură, sigur asta era favorita...

Cuptorul se preîncălzește la 190°C, o formă rotundă de chec (cu pereți/fund detașabil) se unge cu unt.

Untul moale se freacă bine cu zahărul, folosind telul de mână sau cel electric. Se adaugă și se încorporează pe rând ouăle în amestec.

Într-un alt vas se amestecă făina, praful de copt și sarea.

Se încorporează gradual ingredientele uscate în amestecul lichid alternând cu câte un pic de lapte bătut. Se adaugă la final extractul de vanilie.

Se toarnă în forma de copt (sau se poate împărți egal în două forme la fel) și se coace cam 25 de minute, până capătă o culoare arămie. Se mai verifică cu o scobitoare dacă blatul e copt bine. După coacere se mai lasă un pic în formă și apoi se răcește complet pe un grătar. O să recunosc că la mine ceva nu a mers chiar ca la carte sau poate nu am deslușit eu suficient de bine tainele cuptorului mamei. După ce am scos blatul, bine crescut în cuptor de altfel, acesta hopa-țup s-a dezumflat ca un balon. Mi se mai întâmplă asta și încă nu am rezolvat misterul unui blat perfect copt. Keep walking baking, dear!

Pentru cremă nu m-am complicat: am bătut smântâna lichidă cu nițel sirop de arțar până s-a îngroșat bine.