Hop și țup, a venit vara și s-a făcut jumătate de an. Mai întâi numeri în minute, apoi în ore, după prima zi te referi la zile, încet ele se adună în săptămâni, apoi le pierzi șirul, copilașul crește și ele se transformă în luni, ani... dar toate ele sunt o adunare de momente, clipe neprețuite cu parfum de bebeluș, gângureli, rostogoliri, mutrițe, zâmbete, lacrimi, toate la un loc, ca ingredientele unei gogoașe.
De șase luni, zilele de joi au devenit speciale pentru mine. Ca și cele de sâmbătă, bineînțeles. Teama, deși le așteptam cu atâta nerăbdare, durerea fizică, deși parcă adunasem destul curaj ca să pot trece prin ea, apoi eliberarea, magia, starea de fericire ținându-mi la sân pruncul abia născut. Timpul trece și parcă nu mai ții minte chiar totul și de asta uneori în diminețile de joi sau serile de sâmbătă fac un exercițiu de reamintire, în timp ce-mi văd copilașii crescând, încerc să retrăiesc prin gând momentele, primele clipe cu ei.
Luna asta ne-a prins pe drumuri, e lună de vară și vacanță. Ne-am făcut bagajele (în care am pus și o răceală mucoasă împărțită la doi) și am poposit cu mic, cu mare pe meleaguri natale. Multele au fost și sunt noi pentru micuța Iris, dar asta ne-a făcut să ne dăm seama că e un copilaș adaptabil și ”înțelegător” atâta vreme cât ne păstrăm programul (de somn mai ales), suntem mereu conectați și mă are aproape pentru mesele de lăptic.
S-a lăsat purtată peste tot, ba în vizite pe la rude, întâlniri cu prieteni, diverse treburi administrative de rezolvat, plimbări în căutarea locurilor mai umbroase și răcoroase din canicularul și gălăgiosul București. Pe la muzeu (foarte fain a fost refăcut Antipa!) și piese de teatru cu frățiorul Lucacin, la târguri de produse tradiționale, librării și alte câteva locuri. Apoi am ajuns acasă, la bunici, unde e bine, aer curat din plin, verișorii puși pe zburdat și ghidușii, iar grădina-i plină de bunătățuri gata de cules, așa că am început să umplem un nou borcan de dulceață de amintiri.
Dacă tot profităm noi cei mari de cele bune din grădină, iaca a venit timpul (să mă piște cineva de piele că tot nu-mi vine să cred că zboară el așa repede) să mai așezăm pe cineva la masă (la masa reală, că cele de lăptic nu se pun, sunt incluse :) ). Micuța pofticioasă, căreia mama i-a dat să guste dintr-o zmeură (cum se putea altfel?), dintr-o caisă dulce, un măr, o pară, fără să mai aștepte fix împlinirea celor 6 luni, așa cum a procedat cu bobulmicdemac. Deja observasem la ea curiozitatea cu care se uită la noi când mâncăm ceva cu poftă și mai mai să-ți ia și ea din mână bucățica ce crede ea că i se cuvine. Nu știu încă cum va fi aventura în lumea gurmanzităților pentru Zmeurica, dar știu că o luăm încetișor, fără stres și prea multe reguli stricte, căci putem să ne considerăm cu niscai experiență în domeniu, trecând deja prin asta cu Lucacinul.
Pitica a devenit și mai mobilă și de câteva săptămâni e ca un titirez, se rostogolește deja și de pe burtă pe spate, apoi țup invers, se rotește și se întinde după jucării sau alte obiecte din vizorul ei și are ceva intenții de a se ridica în patru labe, iar asta îmi dă câțiva fiori de bucurie.
Când mi-am propus să documentez în povești lună de lună primul anișor al lui Iris am vrut să le completez pe fiecare cu câte o poveste despre flori - flori de hârtie, prime semne de primăvară în balcon, un oraș în floare, flori de Iris, o grădină de trandafiri. Luna asta ne-a găsit într-o altă grădină minunată, cea de acasă, plină de flori în diverse culori și parfumuri. Multe dintre ele și comestibile, deși prea puțin se cunoaște despre asta. Am cercetat un picuț despre câteva dintre ele (asta mi-a dat o poftă să aflu mai multe despre acest subiect) și am făcut un tort cu flori cristalizate. Nu se poate ca pentru Lucacin să fi făcut un desert în fiecare lună, iar pentru Zmeurica încă niciunul, așa că acum i-am făcut loc printre celelalte povești. Despre povestea asta în mai multe cuvinte și fotografii în curând, dacă aveți nițică răbdare.
De șase luni, zilele de joi au devenit speciale pentru mine. Ca și cele de sâmbătă, bineînțeles. Teama, deși le așteptam cu atâta nerăbdare, durerea fizică, deși parcă adunasem destul curaj ca să pot trece prin ea, apoi eliberarea, magia, starea de fericire ținându-mi la sân pruncul abia născut. Timpul trece și parcă nu mai ții minte chiar totul și de asta uneori în diminețile de joi sau serile de sâmbătă fac un exercițiu de reamintire, în timp ce-mi văd copilașii crescând, încerc să retrăiesc prin gând momentele, primele clipe cu ei.
Luna asta ne-a prins pe drumuri, e lună de vară și vacanță. Ne-am făcut bagajele (în care am pus și o răceală mucoasă împărțită la doi) și am poposit cu mic, cu mare pe meleaguri natale. Multele au fost și sunt noi pentru micuța Iris, dar asta ne-a făcut să ne dăm seama că e un copilaș adaptabil și ”înțelegător” atâta vreme cât ne păstrăm programul (de somn mai ales), suntem mereu conectați și mă are aproape pentru mesele de lăptic.
S-a lăsat purtată peste tot, ba în vizite pe la rude, întâlniri cu prieteni, diverse treburi administrative de rezolvat, plimbări în căutarea locurilor mai umbroase și răcoroase din canicularul și gălăgiosul București. Pe la muzeu (foarte fain a fost refăcut Antipa!) și piese de teatru cu frățiorul Lucacin, la târguri de produse tradiționale, librării și alte câteva locuri. Apoi am ajuns acasă, la bunici, unde e bine, aer curat din plin, verișorii puși pe zburdat și ghidușii, iar grădina-i plină de bunătățuri gata de cules, așa că am început să umplem un nou borcan de dulceață de amintiri.
Dacă tot profităm noi cei mari de cele bune din grădină, iaca a venit timpul (să mă piște cineva de piele că tot nu-mi vine să cred că zboară el așa repede) să mai așezăm pe cineva la masă (la masa reală, că cele de lăptic nu se pun, sunt incluse :) ). Micuța pofticioasă, căreia mama i-a dat să guste dintr-o zmeură (cum se putea altfel?), dintr-o caisă dulce, un măr, o pară, fără să mai aștepte fix împlinirea celor 6 luni, așa cum a procedat cu bobulmicdemac. Deja observasem la ea curiozitatea cu care se uită la noi când mâncăm ceva cu poftă și mai mai să-ți ia și ea din mână bucățica ce crede ea că i se cuvine. Nu știu încă cum va fi aventura în lumea gurmanzităților pentru Zmeurica, dar știu că o luăm încetișor, fără stres și prea multe reguli stricte, căci putem să ne considerăm cu niscai experiență în domeniu, trecând deja prin asta cu Lucacinul.
Pitica a devenit și mai mobilă și de câteva săptămâni e ca un titirez, se rostogolește deja și de pe burtă pe spate, apoi țup invers, se rotește și se întinde după jucării sau alte obiecte din vizorul ei și are ceva intenții de a se ridica în patru labe, iar asta îmi dă câțiva fiori de bucurie.
Când mi-am propus să documentez în povești lună de lună primul anișor al lui Iris am vrut să le completez pe fiecare cu câte o poveste despre flori - flori de hârtie, prime semne de primăvară în balcon, un oraș în floare, flori de Iris, o grădină de trandafiri. Luna asta ne-a găsit într-o altă grădină minunată, cea de acasă, plină de flori în diverse culori și parfumuri. Multe dintre ele și comestibile, deși prea puțin se cunoaște despre asta. Am cercetat un picuț despre câteva dintre ele (asta mi-a dat o poftă să aflu mai multe despre acest subiect) și am făcut un tort cu flori cristalizate. Nu se poate ca pentru Lucacin să fi făcut un desert în fiecare lună, iar pentru Zmeurica încă niciunul, așa că acum i-am făcut loc printre celelalte povești. Despre povestea asta în mai multe cuvinte și fotografii în curând, dacă aveți nițică răbdare.
