Vorbeam într-o zi cu o mămică (tot de bebeluș) și-mi spunea cum simte ea atunci când își ține pruncul în brațe, cum simte bucurie, liniște interioară, dar în același timp și dor, nostalgie, ceva care e de neatins, dar pe care poți să-l atingi chiar atunci în acel moment...  Cum se explică asta, în timp ce trăiești ceva deja să-ți fie dor de acel ceva? O țin strâns la piept și deja îmi e dor de asta, o alăptez și deja îmi e dor de mocuța ei care suge liniștită lăpticul, chipul ei seren când doarme și deja îmi e dor de asta, toate gângurelile și gesturile ei.

 

  Cum au trecut, când au trecut, parcă mai ieri amestecam la o ciorbă de perișoare și-mi numărăm contracțiile... Mă uit la ea, mă uit la burta mea - care încă păstrează semnele acestui miracol, linea nigra e tot acolo și aș păstra-o ca pe un suvenir, la fel și văile și colinele pielii, sunt acolo și le-aș păstra și pe ele, de ce să-mi doresc să dispară, nicidecum - și tot nu-mi vine a crede cum a putut corpul meu să creeze un altul, alte câteva, prin ce magie, prin ce minune a naturii? și totuși să fii mamă nu înseamnă numai o legătură cu-n copil printr-un cordon ombilical, înseamnă mult mai mult de-atât, e iubirea pe care o construiești și o înveți împreună apoi, iar gândul acesta îl port pentru 'toate' mamele, și cele de și-au purtat copiii în pântec, și cele de nu... 💛

  Poate că a simțit ea că e lună cu număr mai rotunjor - o jumătate de ocol în jurul Soarelui - căci a pus la socoteală și adunat niște fapte mărețe. Mărețe pentru un bebeluș de 6 luni, bineînțeles. 

  Cred că cea mai delicioasă pentru noi mai ales a fost că micuța noastră a descoperit că are voce. A mai gângurit ea până acum una alta, dar luna asta s-a întrecut pe ea. A început cu un ba-ba-ba... pe care apoi l-am transformat - ni s-a părut nouă - într-un bla-bla-bla, apoi l-a întors pe acesta într-un da-da-da... Iar noi, să ne topim nu alta. Și a tot exersat, făcând mutrițe și răspunzând parcă și mai entuziasmată la reacțiile noastre de bucurie. Copiii o imită, ea le răspunde înapoi, ei iar și tot așa.

  Altă aventură nou începută și la fel de dilicioasă, la propriu, este și cea în lumea fructelor, legumelor și gusturilor fel de fel. Am observat că pitica noastră tot devenea din ce în ce mai curioasă să vadă ce tot ducem noi la gură și înapoi nu scoatem - vorba Zmeuricăi - așa că într-o zi, așa în mod natural și relaxat în timp ce era în brațe la tati hap cu o mișcare foarte sigură îi înșfacă bucata de măr din care mânca dumnealui și o duce la gurița ei. Oh, a început să mozolească și din priviri puteai să citești că ne întreba, ahaaa, deci asta ați ascuns voi de mine atâta vreme? :)

  Îmi amintesc cu la Luca aventura în lumea gusturilor am început-o fix la 6 luni, cu o bucată de morcov. Eram toată un amestec de emoții și frică. Apoi am adoptat metoda BLW și am căpătat încredere și noi, și el. La Iris a pornit mult mai relaxat, i-am dat să guste dintr-o caisă din grădina de acasă. Acum cu Alma, văzând-o atât de curioasă și dornică să încerce, nu am mai ținut cont de calendar, i-am dat mai devreme cu câteva săptămâni să facă ceel 6 luni recomandate, dar m-am gândit eu că dacă ea oricum s-a ”copt” în burta-mi mai lung decât frățiorii ei. Și a prins-o pofta de la început, primele zile i-am dat câteva bucăți de legume, am combinat cu câteva linguri de supă, apoi însă am cam lăsat-o pe ea să exploreze acest univers. Iar acum putem spune că suntem chiar cinci guri în jurul mesei. Poate că de la faptul că s-a concentrat atât de mult pe cele de mai sus, buburuza mică a luat o pauză de la prea multă mișcare, deh, e greu să te dai de-a rostogolul cu burta plină :) Citisem încă de la Luca că bebelușii când fac ceva nou, sunt abosorbiți de această chestiune și au un regres în altele de le făceau până acum. Așa și Alma, parcă și-a zis ia să-mi adun eu energiile pentru alceva, întorsul pe burtă poate să mai aștepte :) Doar să le prindă așa pe amândouă și să se legene ca-n baby pose de la Yoga, asta este noua ei gimnastică. 

Dar dorința ei de a sta ”în picioare” e la fel de puternică. Cred că nu am pomenit până acum de ea, dar mititica de când s-a născut a avut o incredibilă forță în piciorușe, în primele zile pipăindu-i fiecare colțișor de piele m-am și mirat ce mușchi ascunde ea acolo. Dar la cum dădea ea din piciorușe în burtă, nici nu mă mir. Și-a făcut de atunci exercițiul. O altă schimbare este somnul de noapte. Nu știm cum, nu știm ce, dar buburuza noastră a început să se trezească noaptea! Ha-ha-ha, ce glumă bună. Da, da, așa mi-am spus și eu, dar cum deja ne-am obișnuit că Universul ne-a dat un bebeluș ce d-o-a-r-m-e noaptea încă din prima lună spre uimirea (și oh, recunoștința noastră, că altfel ne mai putem trage și noi sufletele) bineînțeles că această deviere de la program ne-a dat peste cap. Doar câteva nopți, apoi probabil corpul meu și-a reamintit că șapte ani la rând, ca o ștafetă, n-am avut o noapte neîntreruptă, așa că am revenit la alăptat noaptea. Însă spre norocul nostru, micuța noastră adoarme ușor și lin după. Co-sleepingul pe care-l facem încă din prima noapte e atât de bun și ni se potrivește atât de bine. Și în sfârșit domnița și-a dat seama, după atâtea luni de zile că pe lângă noi patru în casa noastră mai trăiește o ființă, patrupedă, blănoasă, cu coadă și urechi. Oare ce-o fi boțul ăsta de blană, o fi bun de jucat sau de mâncat? se întreabă Buburuza noastră care atunci când vede pisicul sau trece dumnlealui pe lângă ea, se bucură, râde și dă din piciorușe mai mai să-l apuce de coadă... Oh, bătrânul nostru Koshka, câți copiii a văzut el la viața lui și pe câți i-a lăsat să-l mângâie și să-l smotocească... 

  Dacă luna trecută am fost pe drumuri într-o călătorie să căutăm iarna adevărată, luna asta am stat cuminți mai pe lângă casă, iar vremea cam friguroasă și foarte schimbătoare - ba toamnă, ba primăvară, ba iarnă iar - ne-a ținut în priză. Nici nu credea Buburuza nici în cel mai cel mai vis al ei că îi va îngheța năsucul de la gerul cumplit al iernii. Bebeluș de vară ce-a făcut cunoștință cu dna Iarnă Adevărată chiar din primele ei luni de viață. Dar totuși n-am putut să stăm noi chiar locului și ca să mai fugim de balamucul și haosul de acasă, ne-am dus cu mic cu mare, cu trenul și cu toată pandemia la capitală să vizităm Muzelul Instrumentelor Muzicale, că și așa nu aveam destule acasă :)

Am dat peste această rețetă pe la început de iarnă, de fapt mai bine zis nu am dat eu de ea, ci ea de mine, căci mi-a apărut într-o fotografie în feed-ul de Instagram (sursa mea de inspirație culinară și nu numai din ultima vreme), iar eu ființă cu spirit vizual ce sunt mi-am pus-o repede în lista mea de făcut/încercat/inspirat/creat. Rețeta originală folosește varza, tăiată în sferturi, dar cum eu aveam o conopidă m-am gândit că poate fi și așa bună. Inițial o improvizație/adaptare de rețetă s-a transformat în una dintre cele mai bune mâncăruri pe care le-am pus pe lista noastră de ce mai gătim. 

Gustul ușor dulceag al conopidei gratinate deja îl cunosc și ne place, de multe ori o pregătesc așa, simplă, tăiată felii groase, unse cu un pic de ulei de măsline, sare și piper și azvârlită în cuptorul încins. Merge bine cu un humus și sos de iaurt cu usturoi (hai că v-am mai dat o rețetă în timp ce povestesc despre alta), dar în combinația asta de năut copt toate alchimizate în sosul de lapte de cocos, ghimbir, usturoi și turmeric este alt mod de a savura această legumă - conopida, care înțeleg că e un love-or-hate-it pentru mulți. Eu sunt în tabără cu love-it și sigur e tabăra cea mai mare. De asta am și îndrăznit să scriu această rețetă și aici.

Cât despre năut... iubesc năutul, sub orice formă, fiert, făcut pastă, copt crocant. Este leguminoasa de care nu mă satur nicioadată, sunt în stare să o pun și în sosul de paste cu smântână și în salatele cu de toate, acelea în care parcă lipsește ceva. Hop, am pus niște năut și parcă toate gusturile și texturile sunt la locul lor. Cel mai mult îl folosesc în humus - despre care o postare-poveste așteaptă de muuultă vreme în lista de ciorne, de asta din cămara noastră nu lipsește niciodată năutul uscat sau la conservă, gata fiert. 

E așa de bună mâncarea asta încât au ajuns și copiii mei s-o îndrăgească, nu că ar striga țopăind de bucurie ”mama, mama când mai faci mâncarea aia cu năut și conopidă?” ei vreodată, mai și primesc mutrițe din alea ”of, iar mama, ai gătit asta...”, au ce au cu conopida gătită, nu le place, dar odată ce ajungem la înțelegerea ”ok, puteți mâncă doar/măcar o bucățică din ea” și le pun doar năutul cu sos peste niște orez fiert, sunt mult mai încântați, iar mama lor poate răsufla ușurată că oh, hai că au mâncat și azi ceva, mai sănătos.

  Cum se face că de la o lună la alta facem cu schimbul la activități, într-una suntem mai ocupați cu cele de pe lângă casă, căci vremea-i cam așa și așa și nu prea ne îndeamnă de ieșit pe afară, iar în alta facem invers. Așa s-a cam întâmplat până acum, iar cu doamna Vreme care nu s-a hotărât dacă vrea să intre în rolul de toamnă cu frunzele-i încă verzi și altele galbene sau primăvară cu unii copaci în floare deja, nici pic de zăpadă cum deja ar putea să-i șadă bine, luna asta a venit rândul statului mai mult prin casă, odată cu începutul sezonului friguros și în așteptarea sărbătorilor de iarnă.

Rețetele le-am găsit în celei două cărți de deserturi pe care tocmai le adăugasem în biblioteca bucătăriei la vremea respectivă, Alternative Baker de Alanna Taylor-Tobin, o carte cu felurite deserturi folosind făinuri alternative fără gluten și Sweet, de Yotam Ottolenghi și Helen Goh, o carte din seria ottolenghieză cu imagini atât de frumoase încât dacă ai început să o răsfoiești nu o mai poți lăsa din mâini, ca mai toate cărțile lui.

* * *

Într-un bol mai încăpător (sau în recipientul unui robot de bucătărie fixat cu paleta de aluat) se freacă untul și zahărul cu ajutorul unei linguri de lemn vreo câteva minute bune până devine aerat și pufos. Se adaugă apoi melasa, oul, amestecând bine după fiecare. Folosind o sită se încorporează ingredientele uscate - făina de orez și cea de mesquite, amidonul de porumb, bicarbonatul, condimentele și sarea. Se amestecă bine până aluatul devine omogen și bine încorporat. La final se încorporează ghimbirul confiat mărunțit. 

Aluatul, într-un vas acoperit, se pune la rece pentru câteva ore sau chiar peste noapte, ca să aibă timp toate condimentele să-și facă alchimia.

Când e timpul de copt, se preîncălzește cuptorul al 160°C. Iar din aluat se fac biluțe de vreo 2-3cm diametru care apoi se tăvălesc prin zahărul brun cristalizat. Se așează pe o tavă acoperită cu hârtie de copt la distanță de 5-7 cm între ele. Se coc rând pe rând în jur de 10-14 minute, până când marginile sunt ușor aurii, iar interiorul moale și cu aspect crăpat.


FURSECURI CU FELURITE NUCI, LĂMÂIE VERDE/LIME ȘI CEAI VERDE/MATCHA - a doua rețetă din cartea Alternative Baker, am mai folosit eu pudra de ceai verde și-n altă rețetă de biscuiți și ador aroma ei în aluat, iar de culoare nici nu mai zic.

Ingrediente (o cantitate cam pentru 25 - 30 de bucăți)

• 1/2 c zahăr brun
• coaja rasă de la 3 lămâi verzi
• 1 c pudră de migdale
• 1/2 c făină de ovăz
• 1/4 c făină de tapioca
• 1 Lg pudră de ceai verde/matcha
• 1/2 lg sare fină
• 1 c fistic crud (eu nu am avut și am făcut o combinație de caju și semințe de dovleac) mărunțit, dar nu foarte fin
• 110 gr unt, rece și tăiat în cubulețe
• opțional: zahăr pudră

Cuptorul se preîncălzește la 175°C, o tavă de copt întinsă se acoperă cu hârtie de copt.

Într-un bol sau recipientul unui robot de bucătărie se amestecă zahărul cu coaja de lime, până zahărul se înmoaie. Se adaugă apoi pudra de migdale, făina de ovăz, cea de tapioca, pudra de ceai verde, sarea și nucile mărunțite și se mixează bine, să nu rămână cocoloașe de făină. Se adaugă la final untul rece, tăiat cubulețe și se înglobează în amestecul uscat până se obține un aluat omogen și legat.

Se formează biluțe de aluat de vreo 2.5 cm care apoi se rostogolesc prin zahărul pudră (opțional). Se pun bilele sau bulgării de zăpadă și matcha pe tava acoperită cu hârtie de copt, lăsând niște spațiu între ele (se vor aplatiza puțin la copt). Se coc apoi vreo 15-20 de minute până capătă un aspect pufos, ușor rumene și nițel crăpate pe alocuri. Vor fi moi abia scoase din cuptor, dar crocante atunci când se vor răci complet.

 

    Există acum în vremurile noastre o sumedenie de jucării și lucruri pentru copii, gata făcute, gata asamblate, numai să le cumperi și să le oferi copilului. Dar oare au ei nevoie de atâtea? Părerile sunt probabil împărțite, însă eu merg pe ideea că nu au nevoie de așa de multe. Pot fi câteva, de bună calitate, cu poveste și le sunt mai mult decât suficiente. Și nu vorbesc din perspectiva unui părinte egoist, ci a unui părinte care s-a convins că așa este. Și nici nu spun că rafturile noastre sunt goale și nu ne împiedicăm prin casă de jucării împrăștiate, dar am încercat în timp să nu-i sufocăm cu ele. Le luăm doar atunci când își doresc cu adevărat una anume, dar analizăm împreună calitatea lor sau căutăm alternative mai potrivite. Cât au fost mici la aniversările lor am încercat să-i rugăm pe invitați/prieteni să facă o donație în schimbul unei jucării cumpărate, acum cât au mai crescut și spun ce își doresc, alegem să le luăm noi acea jucărie/joc/obiect, iar pe invitați la fel îi rugăm să contribuie la o cauză nobilă sau dacă e ceva mai costisitor (o trotinetă sau o placă balansoar) pot să contribuie și ei în loc de cadou. 

Recunosc că-mi plac materialele naturale și atunci alegem jucării de lemn sau să conțină cât mai puțin plastic. Dar nici nu ne împotrivim atunci când își doresc foarte mult un set de lego sau playmobil. Și de multe ori, îi las să aducă în casă jucării găsite la târgurile de vechituri sau magazinele cu lucruri la mâna a doua, multe din ele foarte frumoase, cu iz nostalgic, dar și unele nu chiar potrivite gustului meu, dar mult dorite de ei, pentru care mai las de la mine, căci sunt refolosite, e cât de cât ok, iar pe acestea din urmă de multe ori le întoarcem după o vreme tot acolo. Cred că ar trebui să fac o poveste aici pe blog despre ce jucării/jocuri le plac copiilor, cu care se joacă în continuare de când erau mici și pe care nu prea le-au îndrăgit.

  Povestea de acum este despre un carusel pentru Alma, o tradiție pe care am început-o la Luca, făcându-i lui atunci când era bebeluș și el un carusel din forme geometrice din hârtie și apoi unul pentru Iris, cu niște păsări decupate tot din hârtie. Le avem încă pe amândouă (ce-i drept al lui Luca e în cutia lui cu amintiri, căci dumnealui când s-a prins că poate să le și ajungă cu mâna le-a cam mototolit), dar am vrut ca și Alma să aibă unul al ei...  

Ideea unui curcubeu pentru Alma a venit de la niște biluțe de lână pe care le-am găsit eu mai demult, înainte ca buburuza să-și facă loc la mine în burtică, la magazinul de creație și le-am pus în cufărul creativ pentru un proiect viitor, le-oi găsi eu utilitate la ceva mi-am zis, cine știe... Și iată le-am găsit, căci mi-am amintit că tot mai demult văzusem în vizită la o mămică de la școală, un carusel asemănător și care mi-a plăcut foarte mult.

  Am avut nevoie doar de bilele colorate de lână (care pot fi făcute și manual din lână, există multe tutoriale despre asta, noi cum le aveam deja, le-am folosit pe acestea, dar în trecut ne-am jucat și cu fetruirea lânei, o activitate foarte faină), niște ață colorată și una mai groasă pentru agățat, o creangă găsită în pădure și câteva ace și un strop de lipici. Dacă pentru Luca și Iris le-am făcut eu singură caruselele, ei acum caruselul pentru Alma l-am făcut împreună cu ei. Ei s-au ocupat să aleagă bilele și să le pună pe firul de ață, eu să leg șiragurile pe bucata de lemn, să prind firul de agățat și să fixez nodurile cu un pic de lipici. În doi pași și două mișcări ei au fost gata și buni de întors la joacă și năzbâtii, mai mult mi-a luat mie să fac aceste fotografii rugându-i un pic să stea locului - ”mama, iar faci poze?!?” - moment în care s-au pus și pe mai multe șotii, eu nițel m-am cam supărat și apoi a trebuit toți împreună să ne îmblânzim balaurii, colorați și ei ca acest carusel pentru Alma :)

  Îmi place mult cum a ieșit, simplu și frumos, atât cate are nevoie un bebeluș de câteva luni. Și îi place mult și Almei am observat, căci atunci când i l-am pus în față, ea stând un pic în balansoar, l-a privit cu multă atenție și curiozitate. L-am prins atunci temporar de lustră, dar de atunci tot acolo stă, iar Alma îl caută cu privirea, când îl atingem un pic cu mâna sau se rotește el singur de la mișcarea aerului, micuța noastră e fascinată, dă din piciorușe, uneori se uită mirată la el, alteori cu bucurie, și de câteva ori mai și adoarme așa... Probabil mai încolo, când vom asambla și pătuțul Almei pentru somnicul de zi, căci pe cel de noapte îl petrece cu noi în pat, îl voi agăța acolo în dormitor. Până atunci însă ne bucurăm că e încă mică, buburuza noastră, și fascinată de un simplu carusel care se rotește lin sub privirea ei când mirată, când plină de bucurie.