Note: Lg - lingură, lg - linguriță, c - cană/cup

Anul acesta sărbătorim Paștele acasă aici, pe tărâmul belgian, unde spiritul sărbătorii a trecut deja de o săptămână când a fost Paștele catolic. Deși locuim de ceva ani aici, recunosc că nu știm prea multe despre cum se sărbătorește această sărbătoare de către localnici sau ce tradiții au. În afară de avalanșa de ouă și oușoare de ciocolată care umplu rafturile magazinelor - deh, că doar e țara ciocolatei! - cam de prin februarie, crengile de salcie care sunt foarte căutate în această perioadă în piață, acel paasraap de care se bucură copiii alergând să caute ouăle ascunse prin iarbă și mesele luate în familie nu prea știm alte lucruri. Noroc cu Lucacinul și grădinița lui unde mai aflăm sau participăm la vreo sărbătoare nouă pentru noi. Prin contrast, amintirile mele legate de Paștele sărbătorit acasă, în Moldova de peste Prut, sunt foarte pline și diverse... Zilele acestea scotocind prin fotografiile pe care le-am făcut de-a lungul anilor când am mai mers acasă de Paște, mi-am dat seama că sunt câteva lucruri și activități care se repetă de la an la an în această perioadă, iar acestea în timp s-au armonizat într-un fel de ritual și tradiție de familie, ale casei.


Mă pregătisem să public această poveste încă de anul trecut, de altfel cuvintele de mai sus acum un an le-am scris, dar dacă le recitesc acum mi se par la fel de potrivite. Și anul acesta suntem aici acasă, din păcate nu reușim să ajungem în fiecare an cu ocazia tuturor sărbătorilor acasă acolo, mă bucur însă că în amintirile mele și un pic și ale copiilor noștri s-au adunat câteva dragi. Pentru mine să o văd pe mama cum se pregătește cu emoție pentru bunătățurile pe care le va coace sau le va găti, pe tata cum se îngrijește ca grădina să fie pregătită pentru un nou sezon, pentru copii să-și vadă bunicii ținând la tradiții cu care au crescut sau pe care le-au îmbrățișat și ei și să le transmită mai departe nouă.

Ei, și voi ce faceți în vacanță? Întrebarea cea mai auzită înainte de începerea zilelor fără școală, nu-i așa? Pentru noi tocmai ce a trecut vacanța de Paște, chiar dacă sărbătoarea noastră încă nu a venit. Și a fost o vacanță lină și ușoară, pe care am petrecut-o mai mult pe afară, căci vremea s-a dat oleacă peste cap și ne-a bucurat cu niște zile de vară calde și cu soare din plin, iar asta a făcut să se simtă că a durat mai mult decât cele două săptămâni de aprilie. Amintirile de mai jos sunt chiar de la începutul lor, când împreună cu câțiva prieteni dragi am fugit pentru câteva zile la un festival de zmeie, dar întâmplarea face că a fost mai mult decât atât...

Inițial titlul era Cuvinte la doi ani jumate, căci începusem să-l scriu astă vară, când domnița asta a noastră începuse să lege primele silabe în cuvinte. Nu știu de ce nu l-am mai publicat atunci, oi fi avut eu un motiv întemeiat și iaca s-a mai scurs de atunci mai mult de jumătate de an și a mai adăugat și ea în desaga ei de vocabular altele, mai multe și mai variate.


Recunosc că ideea de a face un vocabular sau mai bine un dicționar explicativ de vorbe de copil și al Zmuricăi mi-a venit când mi-am amintit (de fapt e bine întimpărit în minte) că am făcut unul și pentru Lucacin. Oh, dar la el l-am numit Cuvinte la un an jumate, căci e un vorbăreț încă de pe atunci. Copiii însă sunt așa de diferiți, fiecare își găsește ritmul lui în drumurile lor în lumea asta mare, cu vorbitul, cu mersul, cu hrănitul, cu personalitățile lor colorate, câte și mai câte. Iar această diferență îi face să fie unici și speciali în felul lor. Domnița Iris și-a găsit drumul mai lent în lumea cuvintelor și cumva parcă i se potrivește personalității ei, să fie mai atentă, mai calculată. Sau poate că s-a concentrat mai mult pe abilitățile motorice, să meargă (încă de la 11 luni), să fie activă, pe trotinetă de la un an jumate, nu de alta, dar vrea să se țină din urma fratelui ei, un titirez continuu și el.

Nu știm noi cât va mai dura această perioadă de început în lumea cuvintelor, cert e că ne-a oferit și ne oferă încă bucuria să ne minunăm la ce creativi sunt cei mici când încearcă să-și găsească felul lor de a explica lucrurile, de a-și exprima gândurile, dorințele sau supărările în cuvinte. Așa cum Luca nu mai zice ”buti” la orice-i ieșea în cale (dar mai ales stafidele pe care i le puneam pe un raft anume), ci mai mult, acum vorbește fluent în română și olandeză/flamandă și niscai de engeleză și mai nou pare să fie din ce în ce mai dornic să scrie și să citească, așa probabil și Iris va înceta să ne mai spună ”amische” atunci când vrea să citim o carte. Și vor rămâne în amintiri, câteva dintre ele, căci nici mintea noastră nu poate să ducă atâtea...

Cuvintele de mai jos le-am adunat astă vară și dacă le citesc acum, observ că unele au dispărut, altele au rămas, unele noi și mai aproape de al nostru grai au apărut, iar câteva au fost adaptate cu noi pronunții de către micuța vorbăreață :)

mama, mami, tata, taaati - aici cred că nu am de dat nicio explicație
manana - banană
taun - scaun
duta - Luca
totosu - cocoșul
nonuț - Ionuț
misa - bunicul Mișa, deși de fiecare dată când o vede pe bunica Lida, tot Misa îi spune
dita - bunica Lida
amische - a citi, carte
mniam mniam - mmm... când vrea să spună ceva legat de mâncare
mau - miau
koka - Koshka
mită - mic, ceva mic
ii sau iis - Iris
puşiuşi - căpșuni
nino ati - ”vino aici”
ati - aici
mo - măr
șoșii - roșii
popot - compot
po-pe-pat - Postman Pat
mei-mei - Maisy
poă - plouă
a-a sau ăe-e (arătând cu degetul pe limbă) - înghețată :P
bi - laptele de la mama
pia - orice fel de alt lapte
nani - somn
mih-hai - Mihai
weo - Vero
wadim - Vadim
momos - zămos
sosum - săpun
popii - copii
”eu nu pot, eu mită” sau ”eu tie, eu mae” - ”eu nu pot pentru că sunt mică” sau ”eu pot/știu pentru că sunt mare”

De atunci până acum s-a mai îngroșat vocabularul. Dar c-ul tot t a rămas, bi-ul e la fel de dulce și de mult dorit. Duta a fost înlocuit de Luca, după ce într-o seară bălăcindu-se în baie, îl aud cu tonul de educator pe Luca învățând-o să pronunțe corect numele lui, iar după câteva încercări l-a spus așa de parcă-l spune dintotdeauna bine. Domnița a început să formeze propoziții întregi, fredonează cântece pe care le auce pe ici-colo - cel mai nostim mi se pare versiunea ei de la-mulți-ani, o combinație de română și olandeză ”Mulți ani trăiască, mulți ani trăiască... in de gloria, in de gloria! Hip hip hoera!” - își exprimă gândurile și nevoile și la fel de dulci sunt conversațiile pe care le surprind între ei. Într-o zi vorbind ei despre noi, adulții:
I: - mama și tata cresc și ei mari
L: - nu, Iris, mama și tata nu mai cresc
I: - ba da
L: - ba nu, mama și tata deja sunt mari și încep să descrească, așa fac oamenii mari

Între timp domnița a început grădinița - oh, asta-i altă poveste de așternut negru pe alb, poate mă adun să o scriu într-o zi - iar acolo o așteaptă alte provocări, altă limbă, dar mă gândesc că ușor ușor va găsi și ea drumul printre cuvintele ce până acum, chiar dacă le-aude prin jur și este obișnuită cu graiul flamand, nu le-a prea folosit. Urmează și alte provocări pentru noi, la care încă nu ne-am gândit prea mult pentru că am tot mers with the flow până acum. Una care a început să apară mai des, și în mintea noastră, dar și-n discuțiile cu alți părinți în situația noastră - mutați într-o țară străină, dar vorbind acasă și cu cei mici limba maternă - cum să facem să țină pasul copiii și cu limba maternă așa cum fac cu cea ”adoptată”, să o folosească în toate felurile, nu doar vorbit, dar și scris, și citit. Ține de fiecare, presupun, alegerea pe care o ia. Voi cum ați trecut sau treceți prin această perioadă?

Bună dimineața cu iz de primăvară! și bine ați revenit pe aici pe meleagurile umbrelelor zburătoare. Ah și un La mulți ani, dacă tot e prima postare din Noul An. Să fie cu sănătate, vesel, blând și bun! De vreo săptămână așa primăvara a luat locul sfârșitului de iarnă și nu ne dăm seama însă dacă e serioasă doamna asta sau nu, dar până una alta ne-am lăsat duși de valul acestui joc, căci nu-i nici un secret, ne plac mai mult temperaturile mai mari decât cele cam mici și zilele cu soare din plin și adieri ușoare de vânt. Iar dacă tot așa stă treaba, am făcut loc de un pic de curățenie aici pe blog - ta-daaa, am schimbat oleacă înfățișarea lui - și poate mai important este că e loc de o invitație...

Dacă ați mai dat pe aici în ultimii ani, poate că ați mai prins vreun fir de monolog în care povesteam că am descoperit pasiunea săpunului natural. Până acum vreo 4 ani doar să-l folosesc făcut de altcineva, iar de atunci și să încerc să-l fac singură pentru noi, dar și să-l ofer să-l folosească și alții. Se întâmpla chiar în preajma Crăciunului când m-am apucat prima dată de treabă și așa au ajuns câteva -  primele mele săpunuri - în desaga moșului. Se pare că și Crăciunul de anul acesta m-a prins cu săpun făcut în casă, dar povestea lui, de fapt a celor douăsprezece feluri de săpun pe care le-am făcut de curând, începe cam astă vară și pentru că s-a tot întins până acum și a prins forme și culori de curcubeu, bucurie și griji deopotrivă, m-am gândit să o pun și aici pe blog, căci eu cred în povești... Chiar și în povești despre săpun :)


Nu știu cum e la voi, dar la noi în casă, adică în savonierele de la baie, fie cele de la chiuvetă sau cea de la duș, stă tot timpul un săpun natural solid. De când am descoperit săpunurile naturale, făcute artizanal, am renunțat la cele comerciale, care deh se laudă ca fiind naturale și la gelurile de duș, care pe lângă faptul că au în ele tot felul de adaosuri sintetice și chimice (prostii cum le zicem noi), mai vin și într-un recipient de plastic, de parcă n-ar fi lumea deja prea sufocată de atâta plastic.... Iar săpunul natural a fost salvarea.


Mulți spun că săpunul usucă pielea. Cam așa e, săpunul comercial, din care în procesul chimic de saponificare a uleiurilor se extrage glicerina (care apoi este comercializată ca produs separat - o metodă de îmbogățire în plus, am aflat eu), nu o fi prea hidratant pentru piele și după ce te speli cu el îți lasă o senzație de piele uscată, care ”strânge”. Cu săpunul făcut artizanal, prin metode mai puțin industriale, nu-i aceeași treabă. Glicerina care se formează în urma saponificării, rămâne în totalitate în el. De asta poate și senzația, cu care mulți nu sunt obișnuiți, de săpun cleios, care nu rămâne tare și devine cam vâscos dacă stă prea mult în contact cu apa. Pentru asta însă este recomandat ca săpunul să fie ținut într-o savonieră sau suport grilat, din care apa se poate scurge.

Și oricum pielea noastră, în mod natural, nu are nevoie de așa de multă curățare și spălare, mai ales că trăim în vremuri în care efortul nostru fizic nu-i așa de mare sau treburile pe care le facem nu sunt așa de ”murdare”. De când cu săpunul natural am observat că în felul acesta folosim și mai puțin produs de curățare, asta nu înseamnă că nu ne spălăm pe mâini odată ce intrăm în casă și pfiu, obișnuința asta în sfârșit au căpătat-o și cei mai mici ai familiei :)


Aș putea să mai zic una alta despre săpunul natural, deși nici pe departe nu mă consider o expertă, eu tot învăț și greșesc și mai învăț ceva nou și mai descopăr ce n-am făcut bine, e un proces continuu, care-mi oferă și o satisfacție de progres. Așa că mai bine o să trec la povestea mozaicului de culori de mai sus. Și de arome, dar din păcate ele nu se pot simți printr-un ecran de sticlă.

Hai că nu e chiar așa de grav că am ajuns să scriu câte o poveste, mai ales una care ascunde în ea o rețetă, numai o dată pe an. Vorba aceea, mai bine mai târziu decât niciodată :). Așa că îmi permiteți să vă și salut cu această ocazie și dacă tot am redeschis ușile, am tras perdelele să mai intre soarele și aerul curat și să vă primesc în acest colțișor al meu, am să șterg și un pic praful de pe raftul cu povești cu gust și o să așez frumos încă una lângă celelalte. Una despre un dovleac transformat într-un prea bun chec de toamnă, de o consistență potrivită vremii reci de afară și condimentat cu arome de început de iarnă.


Acum că au trecut sărbătorile în care dovleacul este folosit drept obiect de sculptură cred că e cazul să-l readucem pe blatul de bucătărie, acolo unde îi șade cel mai bine, mai ales toamna. Condimentat cu scorțișoară și nucșoară. Am descoperit această rețetă încă de anul trecut, în minunata carte ”Sweeter off the Vine” a lui Yossy Arefi. Am făcut-o toamna trecută de vreo două ori, dar toamna asta aproape orice dovleac ce a ajuns la noi în casă, nu a scăpat de ea, și cred că am ajuns la vreo 4 ori. Este prea bun să nu nu-i dau șansa asta și dacă tot este prea așa de bun, am zis să o împărtășesc - cu mici adaptări - și cu alții pasionați și pofticioși. Dacă mai punem la socoteală că de fiecare dată iese nu unul, ci două checuri - ori de păstrat la frigider pentru mai multe zile, ori unul de oferit în dar, celălalt de împărțit în mod frățește în familie - deja e mult mai bine. Căci știm cum e, când după ce abia l-ai tăiat pe primul încă un pic călduț, dispar feliile văzând cu ochii și răsufli ușurată la vederea celui de-al doilea că oh, ți-a mai rămas și ție o felie să savurezi în liniște a doua zi la o cană de cafea. Sau dacă faci unul pentru a-l duce în dar cuiva, te bucuri da, bineînțeles, dar când revii acasă și vezi că te mai așteaptă altul pe masă, parcă te bucuri și mai tare. Hai că nu despre egoism vorbim noi aici, să fim serioși.

În loc să ne strângem câțiva prieteni în jurul mesei îmbelșugate, așa cum ne e tradiția de Paște, anul acesta ne-am pus bocancii în picioare, merindele de sărbătoare în rucsac, copiii care în brațe, care pe jos și am fost să facem o drumeție împreună undeva prin satele din Valonia belgiană. Nici nu se putea altfel pe o așa vreme superbă. Cred că de la începutul ei, m-am tot repetat, dar de câteva zile încoace chiar a venit primăvara și se pare că s-a hotărât să și stea pe la noi!

Anul acesta am întârziat așa de mult cu mărțișoarele, încât unele sunt încă pe drum, mai scurt - acolo unde primăvara deja a sosit sau mai lung - acolo unde primăvara mai are până să-și arate mugurii. Dar anul acesta am făcut ceva ce n-am mai făcut de mulți, mulți ani, să meșteșugăresc singură mărțișoarele pe care apoi să le prind de aripa unui porumbel și să le trimit în lume...


Ah, glumesc... la partea cu porumbelul, dar nu și la cea legată de cum am făcut singură mărțișoarele. Anul ăsta nici felicitări de Crăciun sau Anul Nou n-am trimis, nu știu, parcă timpul a zburat așa de repede, că atunci când mi-a venit și mie inspirația, deja era sfârșit de iarnă. Doar că iarna asta a fost așa de lungă, încât a ținut cu mine într-un fel. În zilele când era așa urât afară, mai furam o fărâmă de timp de la cei mici și mai croșetam un mărțișor. Puteam să le fac mai repede, să le trimit ca să ajungă chiar pe 1Martie, cum se face de regulă, dar de ce atâta grabă, nu le putem dărui și mai târziu? Nu vor aduce aceeași bucurie? Nu trebuie să fim tot timpul primii, important e să ne bucurăm de călătorie. Iar eu m-am bucurat din plin de această călătorie de a le meșteșugări. Mai ales că atunci când acestea au ajuns la destinație am aflat că au adus și ele bucurie la rândul lor...

Azi parcă s-a simțit în aer un iz de primăvară... poate pentru că a venit oficial și aici primăvara, odată cu echinocțiul vernal. Și poate mai mult ca oricând în ultimii ani de când locuim pe aceste meleaguri belgiene, unde anotimpurile nu par să aibă margini clare între ele, așteptăm primăvara cu așa de multă nerăbdare. Se spune (chiar deja pot să confirm și eu) că țara asta sau partea asta a țării mai aproape de ocean, e cunoscută și pentru faptul că sunt zile în care toate cele 4 anotimpuri se dau în spectacol unul după celălalt. Ba plouă și e frig, cu niște nori apăsători care atârnă greoi din cer, apoi iese soarele vioi și călduț, nu trece mult și începe un vânt ce împrăștie norul în toate colțurile și tot ce mai prinde în aer, mai aduce cu el vreo lapoviță sau ninsoare și dacă mai dă nas în nas cu soarele iar, fac ei ce fac și încrâncenarea li se termină într-un curcubeu frumos cât tot cerul de lat. Și apoi o iau iar de la capăt.


Dintre toate anotimpurile, iarna însă ni s-a arătat de fiecare dată foarte puțin sau mai deloc aici. Nu mai zic să mai și stea, ca să avem timp să ne bucurăm de o bulgăreală cu omăt, de mers la săniuș, de năsucuri înghețate care mai apoi fug în casă să se încălzească cu o cană de lapte cald, cu miere și cacao. Îmi amintesc de iernile copilăriei mele și când le mai povestec copiilor, parcă nu mă cred, aproape că și eu am uitat cum e să mergi prin troiene și să scârțâie omătul sub picioare. Și totuși, și totuși, anul acesta sau mai bine zis sezonul acesta iarna a fost darnică cu noi. Chiar și aici în Belgia. A venit ea un pic la începutul lui decembrie, cu fulgi mari și pufoși și chiar acum la început de martie de câteva ori, când Baba Dochia și-a scuturat un pic cojocacele peste noi pe un ger năprasnic. Temperaturile ridicate ce au urmat apoi au topit-o aproape instant și noi iar am rămas să ne amăgim pofta doar din cărțile cu povești despre iarnă... Așa că acum vreo lună, ne-am făcut curaj, ne-am pus în bagaje cele mai groase haine, căciulile, mănușile, fularele și pulovărele de lână și am pornit în căutarea iernii adevărate... Și unde altundeva decât acasă, acolo unde ne leagă cele mai faine amintiri cu și despre zăpadă.

Am zis că mai scriu și încerc să mă țin de cuvânt. Am o poveste mai veche, care zace aici într-o ciornă încă de acum 2 ani, când descoperisem această rețetă minunată. Și cumva mă bucur că am răbdat, fără să-mi propun însă asta, să o scriu imediat, pentru că acum a devenit una dintre preferatele mele, și de făcut, și de mâncat. E un fel de mâncare care te salvează din multe situații, ba că trebuie să faci ceva rapid pentru masa de prânz sau de seară, ba că e un musai pe meniul un petreceri, ba că a apărut soarele și vrei să ieși la un picnic rapid cât nu se bagă iar în nori sau o faci să le-o duci unor prieteni când mergi în vizită. Ați prins ideea. Și vă spun eu, de doi ani de când o fac, n-am dat niciodată greș cu ea. Prietenele mi-au cerut rețeta, le-am dat-o și dacă tot s-a dus vorba ei pe cale verbală, ia să o pun eu aici și în scris, dar nu vă speriați, e poate una dintre cele mai simple, din aia cu pui ce ai și după gust, dar ceva ceva tot trebuie să ai - niște praz, o mână de ciuperci, brânză ricotta, un ou, două și o foaie de aluat.


Cum ziceam și în postarea precedentă (apropos, heei, dar ce s-a întâmplat, de ce n-am mai primit nicio poveste cu flori de la voi? hai că mai e jumătate de Martie, hai cu florile, vă aștept!), mi s-a făcut un dor brusc să iau cheia, să desfac lacătul și să intru în cămăruța asta numită blog, să mă așez comod într-un colțișor și să împletesc cuvintele în povești, ca pe vremuri. A trecut ceva timp de când nu am mai făcut asta, am și avut diverse motive sau mi-am găsit scuze, viața de zi cu zi mi-a luat-o înainte și m-am lasat dusă de valul ei, am încercat să mă concentrez mai mult pe realitate, pe prezent, pe copiii minunați și năzbâtiile lor, pe familie, pe mine și oamenii dragi, am luat o pauză de la lumea virtuală și prea zumzăitoare. Apoi am revenit încetișor după câteva luni, căci n-avem încotro, face parte din noi deja și pe deasupra are și părțile ei bune. Dar dorul pentru blog a mocnit el acolo încetișor. Am primit multe mesaje în care m-ați întrebat ce s-a întâmplat, de ce nu mai scriu, când o să mai scriu... și vă mulțumesc pentru că ați trimis aceste gânduri spre direcția mea, înseamnă mult.