Flying Umbrellas: 2013

Hei tu, anule minunat, unde te grăbești să fugi așa? Că alte planuri nu știu să ai, doar să predai ștafeta lui 2014, dar să-i spui, te rog, să fie un an bun și cuminte, așa cum ai fost și tu. Iar pentru asta îți tare mulțumim. Inițial aveam eu o teamă pentru acel '13 din coadă, dar am văzut că nu contează, superstițiile pică în fața realului.

Cum să te pun eu în cuvinte aici, când multe din cele pe care ni le-ai adus nici nu pot fi scrise, pentru că încă se simt puternic și așa vreau să rămână? Ai fost harnic și pus pe treabă chiar din primele zile de ianuarie și ne-ai adus un bob de mac. Real, cam firav un pic la început, dar care ne-a umplut de bucurie, o bucurie din aia care-ți curge prin toate venele, din cap până-n picioare, iar pe alocuri se mai revarsă și o transmiți și celor din jur, că vor ei sau nu. O bucurie care crește odată cu timpul, se transformă, se îngustează, se dilată apoi, cu efect magnetic și de panaceu. Bucuria de a fi părinte. Iar apoi, tot anul s-a învârtit ca un titirez în jurul ei, iar noi odată cu ea. Am dormit neîntrerupt noaptea doar 4 zile din câte are anul și alea înainte să se nască puiul, dar ne-am trezit în fiecare dimineață din restul câte au fost, cu cele mai haioase gângureli de bebeluș, ce-ți gâdilă plăcut urechile. Am crescut și noi ca părinți, având ca reper nevoile lui, împletite pe ici-colo cu ale noastre, am învățat, ne-am speriat și ne-am calmat, am fost buni, dar am fost și aprigi, am fugit și ne-am întors, am descoperit în noi simplele bucurii create de un zâmbet de copil, am plâns și am cântat, ne-am uitat înapoi cu nostalgie, dar privim și înainte cu optimism, am fost și suntem noi.

Ai fost plin cu de toate, cu bune și cu rele, așa cum e normal. Deși acum, din capătul ăsta, privind înapoi, se văd alea mai bune mai bine, iar celelalte sunt ignorate sau rămâne de învățat din ele. Ne-ai umplut casa de oameni frumoși și dragi, ne-ai adunat pe toți în jurul mesei îmbelșugate, de Paști sau de Crăciun. Am văzut locuri noi, dar am revăzut și locurile dragi de acasă. Am cunoscut oameni noi, în realitate sau nu, cu care am legat prietenii, am fost dezamăgită un pic de alții, dar așa e normal, suntem toți vulnerabili. Străini pe aceste locuri, totuși am avut ocazia să cunoaștem oameni frumoși și aici, la o sărbătoare în parc sau la o petrecere de stradă.

Mi-ai oferit și destul timp pentru mine, ca să mă ocup și de acest spațiu virtual, să mai creez câte ceva (un carusel-mobil, o jucărie-maimuțoi) și să fac cele mai delicioase tarte din toți anii de până acum. Nu-mi explic cum, printre toate treburile casnice și cele de mămică, am reușit să scriu cele mai multe povești de până acum. Am vrut să pot povesti mai multe chiar, ca să mă îngrijesc și de voi, cei care treceți pe aici; alteori am vrut să tac, să mă regăsesc în mine și să-mi readun gândurile. Oricum ar fi, vă mulțumesc pentru că acceptați și înțelegeți, că răbdați răspunsurile mele întârziate la mesajele pe care mi le scrieți cu atât de mult suflet. Mi-a fost tot timpul drag să împărtășesc din trăirile mele - bucurii sau gânduri, să nu le țin neapărat doar pentru mine, să inspir, să pun un zâmbet acolo pe chipurile oamenilor.

Nu fac planuri pentru anul ce vine, deși ideile dansează în mintea mea. Mă mulțumesc să mă bucur de momentul prezent. Să fie un an bun și cuminte, sănătos și voios, răbdător și încrezător, echilibrat și condimentat, pentru că dacă sunt astea, vor fi și celelalte. Așa să fie și la voi, așa cum vi-l doriți.

Tortu-i gata, șampania e la rece, ne-am pus tus-trei ținutele de gală, ne-am parfumat și fugim la o petrecere. Una virtuala de data asta, că așa se poartă acum :)

La mulți ani!

12/31/2013 7 commentarii

Crăciunul de anul acesta a fost cuminte și liniștit. Chiar dacă nu aveam aproape niciun plan pentru el, stelele s-au aliniat, lucrurile s-au aranjat și am reușit să petrecem o zi frumoasă de Crăciun. Primul Crăciun în famile, în formulă de trei. Trei am fost și anul trecut, dar nu toți chiar atât de reali...

Bradul... iată și bradul de anul ăsta. Un pic mai puțin creativ ca anii trecuți (cel de anul trecut e aici, iar de acum doi ani - aici), dar tot alternativ. Idei au tot curs în mintea mea, începând încă de prin noiembrie, dar timpul n-a vrut să-mi fie părtaș. Așa că am ales un brad de-a gata, natural, dar doar în imagine, adică imprimat pe o bucată de pânză (l-am găsit la Ikea). L-am agățat pe perete, l-am împodobit cu globuri și i-am pus și o ghirlandă de lumini. Părând atât de real cred ca l-a cam debusolat pe Moșu', că altfel nu ne explicăm darurile frumoase lăsate de el sub brad. Iar așa a început și ziua de Crăciun...

De fapt nu, a început chiar din Ajun, când am mers la colindat. Vai ce frumos a fost. Eu nu prea îmi amintesc sa fi mers de-a colindul, poate doar modest mai cântam părinților și dacă mai mergeam pe la rude, când eram mai mică. Eram eu mai rușinoasă atunci. Acum însă am prins curaj, ne-am găsit câțiva amici dornici și ei de obiceiuri românești, ne-am organizat pe voci cum am putut, ne-am făcut un repertoriu, am repetat și ”cu mare, cu mic, pe ploaie și vânt, fuserăm să cântăm un colind...”. Am bucurat o familie de români, dar am surprins frumos și una de belgieni, cărora le-am cântat și universalul ”O, brad frumos” în română.

Apoi am copt cozonac, că prea am dus dorul aromei lui, am copt biscuiți de iarnă, pe care i-am împachetat în mici daruri pentru oamenii dragi cu care am petrecut Crăciunul, am aranjat casa, masa, soarele s-a cocoțat sus pe cer, mai strălucitor ca vara, iar noi am împletit și despletit povești alături de un pahar de vin și bunătățuri de-ale gurii, ușoare, deloc sofisticate.

Sper că ați petrecut și voi un Crăciun frumos, așa cum ați simțit, mai cuminte sau mai vesel, mai simplu sau mai îmbelșugat, mai solitar sau mai în grup, mai în gând sau mai real, mai departe sau mai aproape de casă, de cei dragi.

12/29/2013 5 commentarii

12/20/2013 No commentarii

12/19/2013 3 commentarii

Era cât pe ce să mă opresc aici cu proiectul fotografic atât de drag mie. De ce? Păi... pentru că prichindelul ăsta-i ca un titirez în ultima vreme şi e o provocare să-l mai prinzi la pozat, aşa cum vrea mama :). Cu chiu, cu vai, cu multe duble şi sesiuni împărţite în două zile, dar şi din cauza cerului cam noros care nu ne-a lăsat prea multă lumină naturală, am reuşit noi.

Titirez poate-i mult spus, că nu face încă piruete, dar sigur a căpătat mai multă experienţă în mersul în patru labe, iar asta-i un deliciu pentru noi şi pentru oamenii lui dragi. Mai noi a căpătat mai multă siguranță în statul în picioare, chiar mai face și câțiva pași de-a lungul a ceva de sprijin. Cred că deja şi-a făcut un traseu prin casă şi ştie starea lucrurilor, că ba-i aici, ba-i în altă parte. Cu treabă, bineînţeles. L-a zăpăcit pe pisic, care nu-şi mai găseşte liniştea decât ascuns în şifonier. Luca a hotărât să pună în practică toate ideile năstruşnice pe care le-a tot adunat până acum, să cotrobăie şi să fie curios. Ce-mi place, dar ce este normal la copiii de vârsta lui, este că-i entuziasmat şi curios iar şi iar de aceleaşi lucruri. O mai mare bucurie să te uiţi la chipul unui copil şi să vezi o fericire pură, neşifonată pe el. Iar asta-i ca o lecţie de învăţat pentru noi, ăştia mari, să mai lăsăm la o parte gândurile, nevoile, grijile nefondate, analizele, ifosele fel de fel şi să facem loc bucuriilor simple.

Luna asta ne-a adus nou câteva bălăceli la piscină. Îmi amintesc că pe la 5-6 luni eram foarte interesată de mers la piscină cu Luca, după ce văzusem acest video. Doar că nu găsisem atunci una faină, poate pentru că era şi vară, vreme de mers la balăcit în aer liber, nu înăuntru. Acum am găsit întâmplător un complex sportiv şi de relaxare nu foarte departe, unde piticul s-a simțit bine și ”în apele lui”, deși la început a fost un pic speriat. Imediat însă, dar bănuim că nu asta-i cauza, a făcut cunoștință pentru prima dată și cu un virus sau viroză ce i-a înfundat nasul o săptămână întreagă și l-a moleșit oleacă. Nopțile ne sunt încă la fel de întrerupte, unele mai de ”pomină”, altele mai liniștite, cu destule plânsete și multă dorință de supt. Să fie perechea de dințișori noi de vină? :) Oricum, piticul își schimbă programul de somn după propriul plac, azi cu-n somn de zi, mâine cu două, nehotărându-se ce somn crede că-i mai dulce, cel de noapte sau cel de zi.

Pe 17 noiembrie a fost Ziua Mondială a Prematurilor, iar noi am vrut să o salvăm în amintire cumva, mai ales că și Luca a fost dornic să se nască mai devreme. Am făcut o plimbare lungă și o vizită la spitalul unde și-a petrecut piticul primele zile din viață, în căldura incubatorului, dar și a noastră și a personalului medical drăguț. Eu m-am emoționat destul de tare, deși bănuiam că așa o să fie, să fim iar pe acolo, să revedem secția NICU, să văd alți părinți îngrijorați, dar fericiți ținânu-și puii lor firavi în brațe, să revăd pereții plini cu fotografii și colaje despre copiii ce au prins puteri acolo, pe care am lăsat și noi o ”urmă” de amintire despre povestea noastră. A fost frumos și că ne-am întâlnit cu câteva asistente, ce organizaseră și o zi de informare despre problema prematurității și despre organizația ce se ocupă de ea. La fel de mult m-a emoționat și această poveste. Mi-a aduc aminte cât de mult ne-a încurajat moașa la început să-l ținem pe Luca cât mai mult piele pe piele (poate insistând mai mult pe asta decât pe alăptat), acest skin-to-skin sau kangaroo care atât de important pentru prematuri.

Iar ne-am întâlnit cu prieteni, am mers în vizite și am primit vizitatori. Deși nu sunt genul de persoană care să pună-n balanță la sfârșit de an lucrurile făcute și nefăcute, știu sigur că acest an a fost de departe unul din cei mai minunați și plini ani de întrevederi cu oameni dragi, prieteni vechi și noi. Iar motivul, tind eu să cred, nu-i altul decât apariția minunii mici în viața noastră, așa cum orice copil sper și cred că aduce bucurie într-o familie.

Desertul n-am mai apucat să-l fac nici pe el la timp, dar dacă tot a doua zi îl așteptam cu drag pe Moș, am zis să-i oferim și lui o felie. O felie de tartă cu umplutură fină de brânză și aromă de portocale. Am făcut iar tartă, pentru că luna viitoare e loc și motiv de tort. Tort de primul an! Da, da, vă rog să mă ciupiți de piele, că mie încă nu-mi vine să cred că așa mult și așa repede a trecut... Anul trecut, pe vremea asta, încă-l plimbam pe bobul mic pe bicicletă, ascuns bine în căldura uterului și-i spuneam povești despre lumea noastră, lumea asta plină cu bune și rele, cu soare și nori, cu voi și cu noi.

12/10/2013 6 commentarii

12/07/2013 No commentarii

Pălărie-ntr-un picior, ghici ciupercă ce-i? :) Poate o să vă încurc gândurile un pic cu imaginea de ma jos, dar de data asta o să povestesc nu despre ce-i în farfurie (bine, hai, nu vă alarmaţi, mai jos găsiţi şi reţeta de chec), ci chiar despre ea, farfuria. Sau mai bine zis, platoul. Platoul cu picior. De multă vreme am tot vrut să-mi aşez tartele şi celelalte bunătăţuri dulci pe un platou. Nu că n-au stat ele bine în farfurii obişnuite, unele mai întinse, altele mai colorate, dar ia ziceţi şi voi, nu-i aşa că-i şade mai bine unui chec cocoţat pe un platou?

Aceste platouri se pot găsi de-a gata prin magazine (Ikea are câteva modele), prin târguri de vechituri (dacă aveţi noroc) sau se pot face (ca să nu spun "improviza") simplu şi uşor acasă, cu rezultat frumos, creativ şi unic, la un preţ mic. Ideea nu-i a mea, acum mai mulţi ani văzusem undeva un proiect diy (Pinterest-ul e plin de astfel de idei), dar n-am găsit şi momentul să fac şi eu unul. Iată că l-am găsit chiar azi, printre pauzele de somn ale piticului, apoi cu prichindelul mişunând printre picioare, trăgând ba de mine, ba de trepied, ba de faţa de masă, dar în final am izbutit să-i dau de cap. Pe cât de minunat, pe-atât de provocator este pentru mine acum să mai fac ceva creativ cu el prin preajmă. Să mai crească el un pic şi-l iau drept ucenic :).

Cele necesare pentru a face un platou cu picior sunt foarte puţine:

o farfurie sau un platou cât mai plat (cele pentru pizza sunt de preferat);
un suport ce va fi "piciorul" platoului (o vază, o cană, un bol, un suport de lumânare, etc.)
un lipici pentru ceramică (dacă cele 2 de mai sus sunt şi ele din ceramică)
o cariocă

Câteva note:

de preferat este ca ambele, farfuria şi suportul, să aibă forme simetrice, astfel ca atunci când sunt lipite să nu se dezechilibreze;
important este ca "gura" suportului să fie cât mai largă, astfel încât să poată suporta greutatea platoului. Dacă este mai îngustă, atunci trebuie avut grijă se găsit punctul de echilbru potrivit;
culoarea, aspectul celor două, materialul din care sunt făcute, e de preferat să se potrivească sau să se complementeze.
dacă nu găsiţi un lipici potrivit (eu am folosit unul fără solvenţi, de la UHU), puteţi încerca şi un pistol de lipit cu lipici fierbinte.

Paşii sunt următorii:

1.Potriviţi suportul pe mijlocului spatelui farfuriei şi trasaţi cu carioca un semn discret.

2. Aplicaţi lipiciul pe forma obţinută cu ajutorul semnele de mai sus. Dacă este necesar sau indicaţiile de folosire a lipiciului spun să se aplice lipici pe ambele părţi de lipit, aplicaţi lipici şi pe marginea suportului.

3. Cu grijă puneţi suportul peste lipiciul aplicat pe spatele farfuriei.

4. Pentru o mai bună aderenţă, aranjaţi o greutate (câteva cărţi) peste talpa suportului.

5. Aşteptaţi până când lipiciul s-a lipit. Verificaţi dacă s-a lipit bine şi voilà, aţi obţinut un platou cu picior pentru aranjat tartele, torturile, checurile, brioşele, lumânări parfumate, flori în ghiveci şi alte idei să vă tot vină.

Ca să vă daţi seama de multitudinea de combinaţii, am aranjat aici (fără să aplic şi lipici însă) câteva platouri cu ce am avut prin casă, farfurii, vaze, ceşti, suporturi de ouă, boluri mici.

Iar pentru cei pofticioşi iată şi reţeta checului din imagine. Recunosc că mi-a ieşit culoarea un pic prea închisă (a se înţelege că l-am lăsat un picuţ mai mult în cuptor), dar eu şi cuptorul purtăm nişte negocieri în ultima vreme legate de puterea lui de copt. Îl bănuiesc că-mi lasă nişte aluaturi cam necoapte la mijloc...

Pentru acest chec aveţi nevoie de: 250 gr zahăr brun, 225 gr făină, 3 ouă mari, 60 gr unt, 1 pacheţel zahăr vanilat, 2 lg scorţişoară, 2 lg nucşoară 1/3 pacheţel (7gr) praf de copt, 1 lg bicarbonat de sodiu, un praf de sare, 2 mere decojite şi rase, 150 gr nuci tăiate bucăţi mari, 150 gr stafide. Ingredientele uscate se amestecă bine cu telul. Peste ele se adaugă untul şi ouăle, merele, nucile şi stafidele, amestecând până conţinutul capătă aspect omogen. Se toarnă într-o formă de copt, tapetată cu unt şi hârtie de copt. Se coace cam 50-60 min, , în cuptorul preîncălzit la 180 °C, până capătă o culoare arămie, iar testul cuţitului nu lasă urme. Se scoate din cuptor şi se mai ţine în formă cam 10 minute până se răceşte un pic, apoi se scoate şi se aranjează frumos pe un platou (a se vedea mai sus!), se poate "îmbrăca" într-o glazură de scorţişoară (100 gr zahăr pudră şi o lg scorţişoară se amestecă într-o Lg de suc proaspăt de lămâie) şi se serveşte călduţ, cu o cană de ceai şi cu gândurile zburând la troiene mari de zăpadă. Cică vine, vorba aia, vine iarna într-o joi.

(reţeta este prima pe care o fac din cartea Taarten, de Marina Neri, pe care n-am rezistat să nu o cumpăr... cum să rezişti celor peste o sută de imagini şi poveşti dulci?...)

11/19/2013 3 commentarii

11/14/2013 No commentarii

Bine ai venit!

Categorii curente

Cele mai cele

Arhiva blogului