Hei tu, anule minunat, unde te grăbești să fugi așa? Că alte planuri nu știu să ai, doar să predai ștafeta lui 2014, dar să-i spui, te rog, să fie un an bun și cuminte, așa cum ai fost și tu. Iar pentru asta îți tare mulțumim. Inițial aveam eu o teamă pentru acel '13 din coadă, dar am văzut că nu contează, superstițiile pică în fața realului.

Crăciunul de anul acesta a fost cuminte și liniștit. Chiar dacă nu aveam aproape niciun plan pentru el, stelele s-au aliniat, lucrurile s-au aranjat și am reușit să petrecem o zi frumoasă de Crăciun. Primul Crăciun în famile, în formulă de trei. Trei am fost și anul trecut, dar nu toți chiar atât de reali...


De fapt nu, a început chiar din Ajun, când am mers la colindat. Vai ce frumos a fost. Eu nu prea îmi amintesc sa fi mers de-a colindul, poate doar modest mai cântam părinților și dacă mai mergeam pe la rude, când eram mai mică. Eram eu mai rușinoasă atunci. Acum însă am prins curaj, ne-am găsit câțiva amici dornici și ei de obiceiuri românești, ne-am organizat pe voci cum am putut, ne-am făcut un repertoriu, am repetat și ”cu mare, cu mic, pe ploaie și vânt, fuserăm să cântăm un colind...”. Am bucurat o familie de români, dar am surprins frumos și una de belgieni, cărora le-am cântat și universalul ”O, brad frumos” în română.


Apoi am copt cozonac, că prea am dus dorul aromei lui, am copt biscuiți de iarnă, pe care i-am împachetat în mici daruri pentru oamenii dragi cu care am petrecut Crăciunul, am aranjat casa, masa, soarele s-a cocoțat sus pe cer, mai strălucitor ca vara, iar noi am împletit și despletit povești alături de un pahar de vin și bunătățuri de-ale gurii, ușoare, deloc sofisticate.

Cu ce să încep? Să vă povestesc mai întâi despre o tartă delicioasă cu un ingredient care în mod normal își găsește locul în salatele de legume? Sau să vă povestesc despre o carte minunată (de unde vine de fapt și rețeta tartei) ce și-a găsit un loc pe raftul meu de cărți de gătit? Hai mai întâi să vă zic despre ea, cartea asta minunată.


Am fost mai demult la un târg de carte aici în Antwerpen, de unde m-am întors cu câteva cărți de gătit și cu alte titluri notate bine pe hârtie, pentru a căuta variantele lor în engleză sau la un preț mai mic. Tot căutând și căutând ce cărți ar putea să-mi mai completeze modesta bibliotecă, lista de titluri s-a schimbat, am adăugat și șters din ea câteva, dar apoi am dat peste Love Bake Nourish (de fapt nu știu sigur dacă titlul, care m-a dus aluzional cu gândul la cartea Eat, Pray, Love sau fotografia de pe copertă mi-a atras mai mult privirea). Am ”răsfoit-o” cât mi-a permis platforma virtuală, am citit descrierea și m-am îndrăgostit instant. Ultimele cărți de gătit (inclusiv una cu rețete dulci) pe care mi le-am cumpărat sunt în germană, pentru că acolo, la Berlin, mi s-au aprins călcăiele după bucătărit. Ah, spun prostii, am mai achiziționat una, cu rețete pentru pitici, dar asta-i altă poveste :).

Nu am epuizat și am făcut eu toate rețetele din ele, dar mi-am dorit ceva proaspăt, rețete de dulciuri sănătoase, scrise într-o limbă pe care să o înțeleg și să nu trebuiască de fiecare dată să-mi fie partener de lucru și Google Translate, și mai mult, mi-am dorit ceva pe sufletul meu, niște povești de gătit. Pe toate le-am găsit în această carte. După ce a ajuns în cutia poștală, am răsfoit-o iar, acum toate cele peste 200 de pagini, cu fotografii minunate, explicații bine scrie, pe ici-colo frânturi din poveștile autoarei. Rețetele propuse de ea sunt sănătoase, nu conțin zahăr (un lucru de luat în seamă nu neapărat când apare un copil în viața ta și pe care vrei să-l ții cât mai mult timp și cât mai departe de acest ingredient), folosește făinuri din tot felul de grâne, evitând făina albă, prea-mult-rafinată. Nu spun că o să exclud de-acum încolo zahărul și făina de grâu (pe care eu oricum am încercat de-a lungul vremii să le înlocuiesc cu zahăr brun și, respectiv, făină integrală) din rețetele pe care le voi mai face, dar îmi place încercările noi, alternativele și mai mult îmi plac combinațiile interesante.


Mi-a plăcut și am ales imediat și o primă rețetă de tartă, pentru că aveam deja niște sfeclă roșie fiartă. Am făcut-o într-o seară și am refăcut-o alaltăieri în loc de tort, pentru sărbătoritul zilei. A ieșit minunat. Rețeta-i mai jos. 

Ingrediente:

• 300 gr sfeclă roșie fiartă, decojită și făcută piure
• 4 ouă mari
• 4 Lg miere
• 1 lg extract de vanilie
• 1 Lg pudră de cacao (plus încă un pic pentru pudrat)
• 1 lg praf de copt
• un praf de sare
• 125 gr pudră de migdale
• 125 gr ciocolată neagră
• 4 Lg ulei de măsline

Lg - lingură, lg - linguriță

Preîncălziți cuptorul la 180°C și ungeți cu grăsime o formă de copt de 20 - 22 cm diametru (cu pereți detașabili sau o formă de ceramică pentru tarte).

Într-un vas amestecați cu un tel sau cu mixerul electric de mână piureul de sfeclă, ouăle, mierea, extractul de vanilie, pudra de cacao, praful de copt și sarea. După ce s-au amestecat bine încorporați și pudra de migdale.

Ciocolata trebuie topită la bain-marie: puneți bucățile de ciocolată într-un vas termorezistent deasupra altuia cu apă, la foc încet, având grijă ca apa să nu ajungă la vasul de desupra. Când ciocolata s-a topit, adăugați și uleiul de măsline, amestecând bine.

Încorporați apoi amestecul de ciocolată și ulei în cel de sfeclă, turnați conținutul în forma de copt pregătită și coaceți cam 35-40 de minute. Scoateți din cuptor și lăsați să se mai răcească în forma de copt cam 10 minute și apoi, dacă ați folosit o formă cu pereți detașabili, scoateți tarta din ea.

După ce tarta s-a răcit complet, pudrați-o din belșug cu pudră de cacao.


Mă gândeam mai demult, când a început să se schimbe vremea pe afară, să vină toamna mai rece, că după toate deserturile cu fructe pe care le-am făcut vara, parcă a venit timpul și pentru ceva mai consistent, mai intens, de iarnă, poate chiar cu ciocolată, care e destul de ”greoaie” pentru zilele toride de vară. Combinația asta de ciocolată neagră, migdale, sfeclă roșie și un pic de miere e de departe cel mai bun înlocuitor. Iar culoarea, un pic roșiatică e un alt detaliu sofisticat... Un desert potrivit pentru Sărbătorile ce bat la ușă.

Ieri a fost o zi obișnuită pe aici. Sau poate nu. De când a apărut Luca în viața noastră, depun un efort constant să încerc să nu controlez prea mult mersul lucrurilor (eu care mă cunosc că sunt oleacă prea obsedată de a ține lucrurile într-o anumită ordine și perfecțiune), să învăț să mă acomodez mai ușor și rapid la schimbările ce apar în ”rutina” zilnică și în general să las lucrurile să curgă în ritmul lor, pentru că altele ne sunt prioritățile acum. Iar decembrie, luna asta care ar trebui să fie de hibernare, de strâns la un loc gândurile adunate de peste an, de conectare cu tine și cu cei apropiați ție, parcă te îmbie și mai mult să șezi cuminte, în tine și cu tine.

Tot de când a apărut Luca, anumite trăsături mi s-au dus la extreme. Recunosc în mine un puternic instinct matern, prin care de multe ori din dorința de a-mi apăra puiul, ajung să fiu mai dură, mai aspră, mai severă cu mine și cu aproapele meu. Pe de altă partă, în extrema cealaltă, am devenit mai emotivă și mai sensibilă, sau poate doar că mi-am scos la suprafață tentaculele senzoriale, pe care mi le expun mai des, mai ușor și relaxat în văzul celorlalți, deși uneori fiind atât de copleșită de ce văd, ce citec și ce aud, îmi vine să mă bag la loc în cochilia mea de melc, să-mi iau mica familie acolo și să mă protejez de toți și de toate.

Ieri de dimineață n-am reușit să-mi potolesc lacrimile când am citit povestea acestui tată și a fetiței lui, emoționant de trist, emoționant de frumos. Apoi, ca un domino, mi-am amintit de alte povești triste și în loc să mă opresc, le-am recitit, cu emoție și lacrimi. Scrisorile și povestea unei mame care și-a pierdut copilul înainte să-i dea viață, povestea mamei și a fetiței ei, născute cu sindromul Down, și alta pe care am citit-o prima dată acum mai mulți ani, dar care mi-a revenit în gând, a unei mame ce a găsit atâta putere în ea să accepte soarta crudă a puiului ei. Povești triste, povești reale, povești cu emoții care-ți golesc gândurile, îți strâng stomacul, îți sufocă inima. Le citești și te gândești la tine, inevitabil. Faci comparații, transpui asta prin prisma propriei tale vieți, nu-ți poți imagina aceste povești în care ai putea tu, copilul tău, oamenii dragi să înlocuiască personajele reale. Citeam, în timp ce copilul se juca vesel mai încolo în cameră și m-am oprit. M-am oprit, l-am luat în brațe, l-am pupat pe frunte și mi-am ascuns nasul în părul lui moale, cum fac de atâtea sute de ori pe zi. Și am spus mulțumesc. Iar gândul mi-a fugit înapoi la acele mame, la durerea lor, apoi la firea lor puternică de a trece mai departe. De a lăsa lucrurile, cu greu, să curgă iar, să curgă și să curețe. Suntem puternici, dar suntem firavi și sensibili. E o mixtură complexă ce ne face să rezistăm. Și să rămânem recunoscători pentru lucrurile bune, simple, frumoase de care avem parte, de oamenii dragi pe care-i avem alături.

Știu și accept ca luna asta să fiu mai emotivă. E perioada când acum un an normalul mi se părea că nu se poate schimba. Că tot la ce mă gândeam era dacă bobul nostru de mac se va naște de ziua mea, la început de februarie, că ianuarie să fie luna de pregătiri pentru venirea lui pe lume și ce model să aleg pentru cădița de făcut baie. Apoi, în nici trei săptămâni, anormalul a devenit normal. Luca se născuse prematur, iar starea lui nu era deloc ok în primele ore, așa cum ne-a prezentat-o doctorul. Apoi minunea mică a prins putere și și-a revenit, iar eu (și noi) încet, încet am regăsit puterea, am regăsit încrederea, am învățat și învăț să accept și să fiu recunoscătoare; lucruri care mă țin pe picioare. Luca a fost însă ajutat foarte mult de condițiile bune și de aparatura medicală din spitalul unde a stat în recuperare. Mă gândesc însă cu regret că mulți alți pui care se nasc prematur nu au șansa asta, din cauza spitalelor slab dotate și a lipsei de fonduri. Foarte multe astfel de spitale sunt și în România. Organizația Salvați Copiii România a inițiat un program - Bun venit pe lume! - de strângere de fonduri prin care ajută la dotarea cu echipamente performante a unor maternități. Fiecare dintre noi putem contribui la acest act, printr-un simplu gest.

Ziua de ieri apoi și-a reluat cursul. Am lăsat treburile de făcut, adunate de zile bune, la o parte, am ignorat haosul din casă, rufele nespălate, jucăriile împrăștiate peste tot, am golit blatul de la bucătărie, am pornit radioul cu muzică de Crăciun și am făcut loc de o tartă. O tartă pentru sărbătoritul zilei, tăticul de bob de mac! La mulți ani și mulțumesc! :)

Am copt cea mai bună tartă de sfeclă roșie și ciocolată neagră (rețeta vine și ea imediat), pe care am lăsat-o să se răcească în ritmul ei. L-am înfofolit apoi bine pe Luca, deși afară nu-i niciun semn de iarnă, ba mai mult, cântă mierlele într-o veselie, iar iarba-i mai verde ca vara. Am umflat roțile la bicicletele care au stat cuminți și au așteptat aproape un an să iasă iar la plimbare, și cu micile mari emoții am mers pentru prima dată, trei pe două biciclete, pe afară. Sentimentul de bucurie a fost de nedescris, iar cu ocazia asta Antwerpen-ul și-a îmbogățit echipa de bicicliști cu încă unul mic (nedumerit deocamdată de acest mijloc de transport) și purtat cu grijă și drag pe scăunelul din față :).

Întorși de afară, am întins o față de masă încă neterminată, am tăiat două felii de tartă pentru noi și câteva boabe de struguri pentru voinic, am cântat un La mulți ani, tata! în cor și așa a devenit ziua una obișnuită cu un strop de sărbătoare.

Era cât pe ce să mă opresc aici cu proiectul fotografic atât de drag mie. De ce? Păi... pentru că prichindelul ăsta-i ca un titirez în ultima vreme şi e o provocare să-l mai prinzi la pozat, aşa cum vrea mama :). Cu chiu, cu vai, cu multe duble şi sesiuni împărţite în două zile, dar şi din cauza cerului cam noros care nu ne-a lăsat prea multă lumină naturală, am reuşit noi.

Eu n-am ştiu de Moş Nicolae cât am fost copil. Atunci era Moş Gerilă. Apoi am aflat de Moş Crăciun. Iar un pic după am aflat şi despre Moş Nicolae. O poveste frumoasă, cu miros de obiceiuri şi tradiţii româneşti, despre acest Moş drag am citit-o aici. Pe aici, din ce-am aflat, Sinterklaas e mult mai aşteptat decât Moş Crăciun, care, tot din auzite, am aflat că nici n-ar exista. Hm... asta rămâne de văzut, că noi îl aşteptăm cu mare drag şi ar fi tare urât să nu existe el aici.

Cât despre Sinterklaas, el vine cu surle şi trâmbiţe în fiecare an pe barca lui cu aburi şi face un mare spectacol alături de ai lui Zwarte Piet. Acum câteva săptămâni, pe o ceaţă grozavă şi un frig năprasnic am mers şi noi, pentru prima dată, să-l întâmpinăm. Atmosfera în oraş era faină. Străzile pustii, dar cum te apropiai de centrul oraşului, grupuri de părinţi şi ai lor prichindei se îndreptau la pas vioi într-acolo.


Iar ieri, mai modest, a venit şi pe la uşa noastră şi mi-am amintit că anul trecut la fel făcuse. Aşa că am făcut câteva fotografii şi le-am comparat cu cele de atunci. Bobul nu mai e ascuns în burtă, ci ronţăie deja la clementinele pe care le-a lăsat Moşu' în pantofi-i încă mari; mamei i-a adus o carte cu "bunătăţuri" de hârtie; tata nefiind prezent cu încălţările lustruite s-a ales cu nimic, nici măcar cu o nuia, doar cu gânduri bune :). Iar vremea, comparativ cu anul trecut, ne-a lăsat să ne bucurăm de un soare minunat toată ziua.


Cu Moş sau fără Moş, weekend fain să aveţi! :)

Până să descopăr aceastra tartă, eu credeam că merele şi scorţişoara fac cea mai bună combinaţie de arome de iarnă. Când spui mere coapte, plăcintă cu mere, brioşe cu mere, tarte cu mere, apare acolo adesea în gând şi linguriţa de scorţişoară. Oare cine s-o fi gândit să le combine? Pentru că rezultatul a ieşit minunat. Dar există şi excepţii, mai rare, dar la fel de delicioase, în care scorţişoara lipseşte ori este înlocuită de altă aromă. În cazul de faţă - caramelul.

• 125 gr unt nesărat
• 200 făină
• 1 praf de sare
• apă rece

Umplutura:

• 1.5 kg mere, curăţate de coajă
• 1 Lg suc de lămâie
• 50 gr unt
• 300 gr zahăr fin
• 75 ml apă
• 150 gr frişcă lichidă (Crème fraîche)

Lg - lingură, lg - linguriţă


Pregătirea aluatului de tartă: ca pentru orice pâte brisée, ingredientele trebuie să fie cât mai reci. Se amestecă făina şi sarea, apoi se adaugă untul (bucăţi mici sau ras) şi se sfarâmă cât mai rapid cu degetele sau cu mixerul electric. Se adaugă apoi apă, atâta cât să lege aluatul. Se strânge bine într-un bulgăre şi se mai pune la frigider până se pregăteşte tava. O formă de tartă (eu am folosit una de 29cm diametru) se unge cu un pic de unt. Aluatul se întinde foaie şi se îmbracă forma de ceramică, şi se înţeapă pe ici colo cu o furculiţă. Se pune o greutate de copt (hârtie de copt + boabe de fasole) peste acesta şi se mai ţine la frigider cam 30 de minute. Între timp, cuptorul se preîncălzeşte la 190°C. Apoi se coace "orb" 10 minute cu greutate, şi altele 5 - fără.


4-5 mere se taie în câte 8 felii şi se amestecă în ele sucul de lămâie. Untul se topeşte într-o tigaie/oală şi se adaugă feliile de măr, care se călesc câteva minute, având grijă să nu se coacă prea mult ca să nu se sfarâme. Se scot din oală şi se pun deoparte.


Din restul de mere se face un piure: în untul rămas în oală se pun bucăţile din restul merelor şi 100 gr de zahăr şi se coc cam 20-30 de minute, sfârâmându-se apoi cu o furculiţă pentru a obţine un piure.

Se toarnă acest piure peste aluatul copt, se aranjează feliile de mere într-o formă dorită şi apoi se coace iar tarta cam 30 de minute în cuptor, până ce feliile de mere se rumenesc un pic.


Cât timp se coace tarta, se pregăteşte caramelul. Mmm... ce aromă sublimă. Zahăr am mai topit, în copilărie când făceam bomboane de supt "homemade", cele mai bune, cele mai de spart dinţii :), dacă mai puneam şi nuci în ele mă dădeam mare că am făcut binecunoscutul Griliaj. N-am făcut însă niciodată caramel, am fugit de el crezând că e ceva complicat, dar e atât de simplu, totul ţine de sincronizare. Se topeşte restul de zahăr (200 gr) şi apa (75 ml) într-un vas pe foc până se caramelizează, aici vine acea sincronizare de care ziceam mai sus: din momentul în care începe conţinutul să-şi schimbe culoarea, trebuie de stat cu ochii pe el, pentru că se poate arde foarte rapid. Culoarea zahărului topit trebuie să fie mai spre arămiu, nu maro. De fapt şi mirosul e un bun indicator. Atenţie mare! şi la cum manevraţi vasul cu acest conţinut, pentru că zahărul topit (inclusiv vasul) este extrem de încins şi periculos. După ce a căpătat culoarea potrivită, se ia de pe foc şi se adaugă frişca lichidă, amestecând rapid şi constant cu un tel până conţinutul capătă un aspect vâscos, de caramel.


Se toarnă acest caramel peste tarta scoasă din cuptor şi lasă să se răcească la temperatura camerei. Se poate servi un pic călduţă sau rece, după ce a stat la frigider cam o ora, lăsând timp caramelului să se întărească. Noi am aşteptat chiar până a doua zi şi am avut şi un invitat, cum ne place să facem în ultima vreme, să împărtaşim cu cineva dulcele de lună-de-lună. Mulţumim, Raluca, că ai venit pe aici, pe o ploaie mocănească şi rece de toamnă! :)


Gândurile-mi zboară la anul trecut, cam tot pe vremea asta, când am făcut prima data aceasta tartă. Am dus-o în dar unei familii ce aşteptau de pe o zi pe alta să se nască o minune mică. Am savurat-o în linişte, am discutat despre copii, despre grijile ce vin odată cu ei, despre travaliu, naştere şi temeri (eu fiind la câteva luni distanţă de ele), dar toate s-au topit în gustul dulce-acrişor de mere coapte şi caramel.