În loc să ne strângem câțiva prieteni în jurul mesei îmbelșugate, așa cum ne e tradiția de Paște, anul acesta ne-am pus bocancii în picioare, merindele de sărbătoare în rucsac, copiii care în brațe, care pe jos și am fost să facem o drumeție împreună undeva prin satele din Valonia belgiană. Nici nu se putea altfel pe o așa vreme superbă. Cred că de la începutul ei, m-am tot repetat, dar de câteva zile încoace chiar a venit primăvara și se pare că s-a hotărât să și stea pe la noi!

Recunosc că mi-au fugit ochii de admirație pe toate fotografiile cu ouă colorate care s-au scurs de două săptămâni încoace pe Instagram cu ocazia Paștelui... Mai ales pe cele colorate în mod natural, care mai de care mai imprefect de frumoase. Anul trecut am încercat, acasă fiind la Susleni, cu coji de ceapă roșie și albă, cu modele de frunze de pătrunjel, cam ce aveau ai mei la îndemână prin și pe lângă casă. De câteva săptămâni, după ce am descoperit că Zmeurica a făcut o pasiune din decojirea cepelor, am zis ia să le salvez eu în câteva borcane. Într-o zi i s-a alăturat chiar și Lucacinul și au lăsat cepele aproape goale, de entuziasmați ce erau. Am mai găsit prin firigider o varză roșie, mai aveam în congelator niște afine și pe raft niște turmeric pudră și am zis să ne încercăm și noi norocul cu un curcubeu de ouă colorate natural. Am făcut infuziile dar pentru că ne prinsese noapte deja, am grăbit niște pași (anume am pus oțetul în infuziile prea calde și nici nu am mai așteptat să se răcească bine lichidul ca să punem ouăle deja fierte) și le-am lăsat așa peste noapte la frigider. Nu mă așteptam să se prindă culoarea, dar dimineață când le-am văzut ce frumoase au ieșit, așa imperfecte, am început să țopăim de bucurie prin casă și eu, și prietena mea mai ceva ca cei mici :) Am admirat fiecare nuanță de culoare și model ce s-a format pe coajă, unele cu niște raze de soare, altele ca niște constelații sau cu aspecat de marmură... Am luat fiecare câte unul și le-am ciocnit alături de un Hristos a Înviat! la micul dejun de sărbătoare. De Paștele Catolic, am găsit în fața ușii niște ouă colorate și altele mici de ciocolată împărțite în mod egal în două cutiuțe, de care copiii s-a bucurat câteva zile la rând. Cam bănuiam cine le-a lăsat acolo așa că înainte de aporni la drum, am făcut un platouaș cu bunătățuri și i l-am dus drept mulțumire vecinei de la doi, iar dânsa s-a bucurat nespus de mult să guste din ele, fiind curioasă de tradițiile și obiceiurile altor țări. Cine știe, poate o prietenie între vecinii de bloc pornește chiar de la o felie de cozonac și un ou de ciocolată :)


Ne-am împachetat apoi, cu merindele și copiii după noi și am pornit la drum. Mai întâi cu mașina, apoi câțiva kilometri pe jos pe drumuri de țară. De câțiva ani am descoperit niște trasee organizate în fiecare duminică în regiunea valonă, unde voluntarii ADEPS se ocupă să marcheze întreg traseul - care poate fi de 5, 10, 15 sau 20 de km, pentru gustul și rezistența fiecăruia. Este o modalitate de a încuraja activitatea fizică în aer liber. Au fost ani când am fost mai des, alți ani mai deloc, dar de fiecare ne-am întros după o astfel de drumeție parcă mai vioi decât la începutul ei. Unele trasee merg prin păduri, altele prin sate, pe câmpii, fără să intersecteze drumuri cu trafic aglomerat. Traseul de duminică a început cu un cireș în floare survolat de roiuri de albine însetate de polen și s-a terminat tot în același loc, mai pe înserate. Am ales unul scurt de 5 km, căci știam că cei patru năzdrăvani mici ce ne însoțeau vor sta să inspecteze fiecare fir de iarbă ce le apare în cale și orice gândăcel ce le trece calea. În plus am vrut să ne acordăm nițel timp și pentru un picnic de sărbătoare unde să ciocnim câte un ou de Paște și să ne îndulcim cu o felie de cozonac.