Stau și mă gândesc așa, cum e oare pentru un bebeluș care vine așa într-o nouă familie, un nou cămin? Noi cei de o așteptam, eram atât de nerăbdători să o cunoaștem, să-i sorbim chipul din priviri, să-i observăm fiecare trăsătură, cu cine seamănă, cum are ochișorii, ce sunete face... dar pentru ea, la început fiindu-i niște necunoscuți, patru chipuri ciudate care așa din senin se învârt ca niște titirezi în jurul ei, care se întrec unul pe celălalt să-i arate iubirea. Și o iubim nespus de mult, este curcubeul familiei noastre ne place nouă să-i spunem.

Cu o zi înainte să facă 4 luni, chiar sub privirea mea entuziasmată și curioasă să vadă ce se tot chinuie ea să facă acolo cu piciorușele, s-a întors pe burtă. Ei, păi acela a fost doar începutul. De-atunci a încercat în fiecare zi, de fapt cum o pui pe spate, cum ea face și face și se întoarce pe burtică, de parcă ar vrea să-ți spună dar nu poate încă ”hei, nu vedeți că mie îmi place așa mai mult să stau, se vede și lumea din jur un pic mai normal, nu doar văzut de jos, de la orizontală...”. Iar cel mai mult exersează ea asta pe jos în sufragerie, unde de când a început să dea semne de joacă i-am amenajat un mic locșor, pe patura de lână groasă de la bunica și o păturice pe care i-am cusut-o Zmeuricăi pentru grădiniță.

Pentru că a început să apuce din ce în ce mai bine cu mânuțele am început să mai scoatem din cutia de jucării pentru bebeluș unele mai pe gustul ei, căci da, pe orice pune mânuța, următorul lucru e să-l guste, dar nu mă mir și nu ne mirăm, căci știm că cei mici așa învață despre lume, un exercițiu pentru lucrurile cu adevărat cu gust pe care le va descoperi în curând și pe ele.

E mult mai interesată de lumea din jurul ei și încetișor pare că se prinde de unele întâmplări. Mult mai atentă, de parcă ar înregistra ea acolo în căpșorul ei mersul lucrurilor acestei lumi ciudate în care a apărut. Când se joacă copiii îi găsesc și ei un locșor pe lângă ei, ori pe covorul din camera lor și se uită curioasă ce fac ei acolo cu piesele alea colorate sau ascultă povești ”citite” de Zmeurica, ori stă în scăunelul ei aproape de noi când trebăluim pe la bucătărie și o apucă pe mama de fustă. E prezentă peste tot și încercăm să-i arătăm lumea casei noastre așa cum e ea. I-am găsit un accesoriu pentru un scaun și acum stă și ea cu noi la masă uitându-se mirată la noi ce tot punem noi în gură și înapoi nu mai scoatem, zi de zi așa și de câteva ori pe zi... Și din ce în ce mai mult își spune cuvântul, dar nu chiar în cuvinte ci ne ”comunică” prin reacțiile ei, se bucură nespus când ceva o încântă, râde și gângurește, plânge atunci când ceva o supără, observă atent atunci când ceva e nou pentru ea. Și e foarte înțelegătoare, blândă și delicată. Doarme în continuare toată noaptea și ne întrebăm dacă ceva se va schimba sau mai bine să nu ne întrebăm :) Doarme bine și-n Manduca, de fapt cam așa își doarme ea somnurile de peste zi, ori purtată pe afară, pe bicicletă de obicei în drumurile noastre zilnice, ori pe noi uneori când mai prindem un moment de liniște în casă, iar asta îmi e cel mai drag, căci mai fur un pic din bebelușeala ei, dulceața de pui de om.

Primul ei Crăciun, prima ei iarnă... nici nu-mi vine să cred cât de repede a fugit timpul și iaca a venit iar Crăciunul. Anul acesta, cu toată pandemia și măsurile de restricții am fost de Crăciun singuri, singuri dar împreună în familia noastră mică-mare. Poate pentru că nu au mai fost ocaziile de a ne revedea cu prietenii, de a invita sau de a merge în vizită, am petrecut simplu și modest, fără grabă să le facem pe toate, aș spune mai degrabă că am lenevit mai mult decât ne-am pregătit. Am făcut totuși bradul bradul nostru alternativ, imprimat pe pânză și pe care-l agățăm an după an pe perete și nu ne plictisim de el, am făcut turtă dulce cu cei mici - bucuria lor, am avut cozonac făcut și trimis de mama alături de alte bunătățuri, am făcut și sarmale, după ce-a trecut Crăciunul, și o coroniță festivă cu ce plante uscate am adunat prin casă, și câteva ornamente din argilă pe care le-am trimis celor dragi împreună cu câteva urări în scris. Și apoi a sosit și Anul Nou, pe care la fel l-am petrecut simplu, mai nici că se simțea că trece anul, dar până seara ne-am chitit oleacă, am pus câte ceva pe masă și l-am petrecut pe cel vechi. Nu știu ce o să-și amintească Buburuza mică din toate aceste lucruri, dar cert e că a participat și ea cum a putut la toate dintre ele.

A fost un an "special" cum zice Lucacinul, un an care în prima zi doar știam și speram ca bobița din burta mea să fie bine, nu știam că un pic apoi tata și mătușa mea se vor muta pe un norișor, nu știam că ne pândește un virus și o pandemie, nu ne imaginam că vom respira purtând măști la gură și că vom petrece mult timp în casă și nu știam că dorul de toți cei dragi va crește atât de mult fără să-i putem îmbrățișa... dar a fost un an în care am petrecut cele mai frumoase lockdown-uri împreună, în haosul și nebunia-bucuria casei, în care am învățat să acceptăm și să primim ceea ce avem de primit și să ne bucurăm de puținul pe care-l avem, că bucuriile mici sunt cele mai prețioase, e anul în care am fost "nevoiți" să încetinim un pic ritmul vieții și asta a fost chiar benefic, că am avut alături, chiar și-la-și-păstrând distanța oameni dragi cu inimi bune și frumoase... A fost anul în care ne-am simțit sănătoși și recunoscători să aducem pe lume și să mai primim în brațe un copilaș sănătos și blând ca razele soarelui de sfârșit de vară... a fost un an "special" și cu speranță de mai bine, de sănătate și căldură interioară am pășit în Anul cel Nou.

Iar Buburuza noastră mică a încercat anul acesta și zăpada, cea albă, pufoasă și adevărată, căci minunea s-a întâmplat - iarna aceasta chiar a venit cu surle și trâmbițe peste noi, cu zăpadă, cu frig, cu zile cu soare cu dinți. Inițial ne-am lăcomit și cum ne era dor de o mică escapadă, am fugit la câteva sute de kilometri, fără să trecem însă granița că nu-i voie și am sperat că o găsim acolo, fără să știm că ea avea planuri serioase și că urma să vină și aici.  După o jumătate de zi de făcut bagaje de parcă urma să plecăm pentru patru luni nu doar câteva zile, bagaje pe care le-am umplut cu toate lânele și hainele de iarnă (găsite pe-acasă, pe la magazinul de vechituri și luate cu împrumut de la prieteni), un drum de câteva ore cam greu pentru bebelușul neobișnuit cu mersul cu mașina, câteva popasuri de alăptare și altul pentru a încerca să vedem dacă zăpada e chiar reală căci nu ne venea a crede ochilor - e adevărat că era și întuneric - că într-o țară așa de mică peisajul chiar se poate schimba dintr-un loc în altul, am ajuns într-un final la destinație, într-un mic sătuc înconjurat de păduri, iar dimineață când ne-am uitat pe geam am văzut iarna, deci aici era ea, nu chiar atât de departe de fapt. 

Mulți, cam prea mulți ani trecuseră de când nu am prins o ninsoare de Crăciun și Crăciunul acasă, căci chiar atunci a fost, de Crăciunul pe stil vechi, iar acea ninsoare blândă și ca-n povești, în acel sătuc mic și tăcut mi-a mai mângâiat dorul... A fost o adevărată aventură de iarnă, ne-am dat cu sania, ne-am plimbat prin pădure și am scuturat copacii plini de troiene peste noi, am făcut oameni de zăpadă, am gustat țurțuri, reveneam la căldură și ne încălzeam cu o cană de lapte cu cacao și ceva cald de mâncare, și o luam de la capăt a doua zi. Ce a făcut Bucuruza? A dormit mai tot timpul, asunsă bine în straturile de lână și purtată în Manduca. S-a mai trezit ea de câteva ori și observa ce se întâmplă în jur, ce e cu tot laptele acesta întins peste tot credea ea :) Până în ultima zi, când și-a dat seama că nu e lapte ce vede ea alb în jur, ci o chestie rece și udă, atunci când mama s-a întins după o crenguță cu conuri dintr-un copac și buuuf, a venit toată zăpada adunată peste noi... Deh, de-ale iernii aventuri.

E posibil să ne mustruluiască sistemul că am luat copiii câteva zile de la școală, dar ce să facem, n-am avut încotro, la cât de rar vine iarna cu zăpadă în țărișoara asta, în plus copiii ăștia de iarnă o așteaptă în fiecare an cu atâta dor deși au văzut-o numai de vreo două trei ori în toată viața lor, așa că ce cadou mai frumos poți să-i oferi unui copil decât o experiență?