Una, doua... și țup trei luni ale Zmeuricăi. Timpul trece, curge, se rostogolește, copilița crește...

Mă uit la ea, o țin în brațe, încerc să-mi amintesc cum era când s-a născut și parcă nu reușesc să găsesc niște amintiri, o imagine acolo în minte. Îl întreb pe Ionuț, el zice că la fel. Ce ciudat... Dar știm că în inimă s-au strâns multe și frumoase. Uneori simt că zilele trec pe repede înainte, având un program mai constant acum: trezit dimineață, făcut ovăz cu lapte copchilului mare, pregătit de grădiniță, alergat după el prin casă ca să-l îmbrăcăm, să-i prind moțul, o pupătură și ”Daag daa mama!”, adormit copilița mică, strâns un pic haosul prin casă, zăcut nițel, apoi scutece, lăptic, o porție de gângureli, lacrimi și zâmbete, fuga iar la grădiniță, prânz cu o supă sau ce mai avem, mănâncă cine apucă mai cu poftă sau mai puțin. Iar o joacă prin casă și o zbughim în parcul din ce în ce mai verde, unde stau cu-n ochi pe unul și cu altul pe celălalt copchil, care acum e lângă mine și acum e-n celălalt colț al locului de joacă, purtând conversații serioase în olandeză cu alți copii. Bate clopotul bisericii de ora de plecare, parcul se golește, noi închidem ”zăvorul”, acasă încropim o cină modestă, mâncăm iar care și cum apucă, apoi pregătirile de somn, povești din cărți, nu înainte de a alerga iar prin casă după copchilu mare să-l îmbrăcăm în pijama (asta când nu se îmbracă singur, în voie și nesilit de nimeni) și pfiu, situația parcă se simte sub control. Îmi reîncarc și eu energiile ținând-o pe piept pe dulceața mică și apoi ne prinde noaptea la somn. Bineînțeles că nicio zi nu-i ca alta, dar la finalul lor respirăm ușurați, și eu, și Ionuț, că am supraviețuit încă unei zile în nebunia asta de părinteală a doi copii :). Nu e ușor, dar e minunat de frumos. Și vedem frumusețea asta din ce în ce mai mult, căci și Iris a început să fie mai interesată de noi și de ce-i în jurul ei.

Da, e mult mai interesată de lumea din jurul ei. Uneori când plânge, din instinct o pun la sân, dar ea nu, ea vrea să vadă, să observe, să urmărească cu privirea ei drăgălașă. Pe noi, pe pisic, copacii din parc, jucăriile împrăștiate de Lucacin și la propriile mâini, care au și devenit numai bune de molfăit. Se uită serios la toate astea, dar vai și când ne aruncă câte un zâmbet, de ne atrage ca un magnet în jurul ei, ne topim și îi mai cerem. Îi place mult să-i și vorbești, îmi apropii uneori fața de chipul ei și îi mai povestesc una alta, iar ea, la rându-mi îmi spune de ale ei, în cele mai gingașe și frumoase gângureli.

Nici luna asta nu ne-au ocolit virusaurii, i-am pasat între noi ca într-un joc cu mingea și poate cea mai afectată a fost tot Iris. Cred că deja ne-a pus peceta de părinți urâcioși care o chinuie cu serul fiziologic și pompița de nas. Dar le venim noi de hac... să vină odată și odată primăvara, că ni s-au lungit urechile de atâta așteptat...


Și dacă tot veni vorba de primăvara care nu mai vine, a venit ea într-un fel, de fapt ba vine, ba pleacă, nu știm ce-i în capul ei. O fi îndrăgostită :) Cert e că natura n-a mai stat să aștepte și temperaturile mai ridicate și a izbucnit în flori și verde crud. N-am mai așteptat nici noi, așa că ieșim în parc, facem plimbări pe afară în căutarea pomilor înfloriți, într-o zi chiar am luat trenul - și prima călătorie a copiliței - și am fugit la o superbă grădină în floare.