Luna iulie ne-a prins în grădina de acasă. Când am ajuns acolo credeam că voi găsi belșugul de zmeură ca din verile trecute, dar cu anotimpurile și natura nu te pui, își fac ele socotelile într-un fel anume, iar roadele nu sunt în fiecare an la fel. Așa că anul acesta am prins sfârșitul sezonului de zmeură, însă grădina de flori a mamei era plină și colorată, drept pentru care povestea cu flori a Zmeuricăi lună-de-lună s-a transformat într-una dulce, aniversară, ca pentru cele 6 luni împreună.

Curiozitatea și dorința de a încerca gustul florilor le am demult. Doar că știu foarte puțin despre ele și despre lumea plantelor. E adevărat că primul gând care ne vine în minte, nouă ăstora neștiutori, este că dacă sunt otrăvitoare? Dar multe dintre ele nu sunt, dimpotrivă, plantele (și nu mă refer la cele care fac parte din alimentația noastră de zi cu zi) din jurul nostru au atâtea ”posibilități” nu doar vizuale, ci și nutritive, medicinale și-n alte scopuri. Eu mi-am găsit inspirația la Ierburi Uitate de care sigur ați auzit și îmi fac curaj să mai recunosc și să încerc diverse ierburi și mi se pare fascinant că putem face asta. De la atâta industrializare și consumatorism ne înstrăinăm de natură și de belșugul ei. Și e păcat.

Cum ziceam mai sus, m-a găsit luna iulie, cu ”tema” aproape nefăcută - zmeura în grădina mamei era pe terminate și eu ce era să mă fac? Am privit spre cealaltă parte a grădinii - cea cu multe, multe flori și am zis că trebuie să le încerc. Am cules câteva - trandafiri (despre care am înțeles că nu doar cei pentru dulceață sunt comestibili, dacă au un miros plăcut, atunci sunt ok pentru consum și alții), flox și crăițe/marigold, despre care am citit înainte că ar fi comestibile.


Apoi le-am pregătit pentru a le cristaliza, un proces foarte frumos și delicat, deloc complicat, dar îndrăgit și de cei mici, Lucacinul a vrut neapărat să-mi dea o mână de ajutor.

Am avut nevoie de următoarele:

• diverse petale de flori comestibile
• un bol cu apă
• câteva prosoape de hârtie
• un albuș de ou bine bătut
• zahăr (eu am folosit alb)
• o pensulă subțire
• o suprafață plată acoperită cu hârtie de copt

A doua zi, după ce m-am convins că nu am dat greș la etapa de dinainte și că petalele erau într-adevăr cristalizate, am purces la pasul următor, să fac un blat de tort și o cremă. Ambele foarte simple, ușoare, căci pe căldura de afară nici nu ai fi poftit la altceva.

Ingrediente pentru blat:

• 125 gr unt moale, la temperatura camerei
• 150 gr zahăr
• 2 ouă mari
• 250 gr făină
• 3 lg praf de copt
• 1 lg sare
• 300 ml lapte bătut
• 2 lg extract de vanilie

Crema:

• 250 ml frișcă/smântână lichidă
• o lingură zahăr brun sau sirop de arțar sau alt îndulcitor
• opțional: câteva linguri de dulceață de fructe, eu am ales una de caise, pe care mama o pregătea în acele zile. Dacă prindeam și cea de zmeură, sigur asta era favorita...

Cuptorul se preîncălzește la 190°C, o formă rotundă de chec (cu pereți/fund detașabil) se unge cu unt.

Untul moale se freacă bine cu zahărul, folosind telul de mână sau cel electric. Se adaugă și se încorporează pe rând ouăle în amestec.

Într-un alt vas se amestecă făina, praful de copt și sarea.

Se încorporează gradual ingredientele uscate în amestecul lichid alternând cu câte un pic de lapte bătut. Se adaugă la final extractul de vanilie.

Se toarnă în forma de copt (sau se poate împărți egal în două forme la fel) și se coace cam 25 de minute, până capătă o culoare arămie. Se mai verifică cu o scobitoare dacă blatul e copt bine. După coacere se mai lasă un pic în formă și apoi se răcește complet pe un grătar. O să recunosc că la mine ceva nu a mers chiar ca la carte sau poate nu am deslușit eu suficient de bine tainele cuptorului mamei. După ce am scos blatul, bine crescut în cuptor de altfel, acesta hopa-țup s-a dezumflat ca un balon. Mi se mai întâmplă asta și încă nu am rezolvat misterul unui blat perfect copt. Keep walking baking, dear!

Pentru cremă nu m-am complicat: am bătut smântâna lichidă cu nițel sirop de arțar până s-a îngroșat bine.