Azi parcă s-a simțit în aer un iz de primăvară... poate pentru că a venit oficial și aici primăvara, odată cu echinocțiul vernal. Și poate mai mult ca oricând în ultimii ani de când locuim pe aceste meleaguri belgiene, unde anotimpurile nu par să aibă margini clare între ele, așteptăm primăvara cu așa de multă nerăbdare. Se spune (chiar deja pot să confirm și eu) că țara asta sau partea asta a țării mai aproape de ocean, e cunoscută și pentru faptul că sunt zile în care toate cele 4 anotimpuri se dau în spectacol unul după celălalt. Ba plouă și e frig, cu niște nori apăsători care atârnă greoi din cer, apoi iese soarele vioi și călduț, nu trece mult și începe un vânt ce împrăștie norul în toate colțurile și tot ce mai prinde în aer, mai aduce cu el vreo lapoviță sau ninsoare și dacă mai dă nas în nas cu soarele iar, fac ei ce fac și încrâncenarea li se termină într-un curcubeu frumos cât tot cerul de lat. Și apoi o iau iar de la capăt.

Dintre toate anotimpurile, iarna însă ni s-a arătat de fiecare dată foarte puțin sau mai deloc aici. Nu mai zic să mai și stea, ca să avem timp să ne bucurăm de o bulgăreală cu omăt, de mers la săniuș, de năsucuri înghețate care mai apoi fug în casă să se încălzească cu o cană de lapte cald, cu miere și cacao. Îmi amintesc de iernile copilăriei mele și când le mai povestec copiilor, parcă nu mă cred, aproape că și eu am uitat cum e să mergi prin troiene și să scârțâie omătul sub picioare. Și totuși, și totuși, anul acesta sau mai bine zis sezonul acesta iarna a fost darnică cu noi. Chiar și aici în Belgia. A venit ea un pic la începutul lui decembrie, cu fulgi mari și pufoși și chiar acum la început de martie de câteva ori, când Baba Dochia și-a scuturat un pic cojocacele peste noi pe un ger năprasnic. Temperaturile ridicate ce au urmat apoi au topit-o aproape instant și noi iar am rămas să ne amăgim pofta doar din cărțile cu povești despre iarnă... Așa că acum vreo lună, ne-am făcut curaj, ne-am pus în bagaje cele mai groase haine, căciulile, mănușile, fularele și pulovărele de lână și am pornit în căutarea iernii adevărate... Și unde altundeva decât acasă, acolo unde ne leagă cele mai faine amintiri cu și despre zăpadă.



Și am găsit-o chiar atunci când am coborât din trenul care ne ducea spre aeroport. Minune mare cum am plecat cu noaptea-n cap pe uscat și traversând cu trenul țara asta mică, am zărit pe geam cum se schimbă peisajul din gri în alb, iar când am coborât din tren Lucacinul și Zmeurica erau deja entuziasmați. Am încercat să-i potolim spunându-le că ne așteaptă zăpadă ca-n povești când ajungem ”în țara unde locuiesc bunicii”. Doar că surpriză, Bucureștiul ne-a întâmpinat cu niște vreme mai de primăvară, chit că în unele zile a fost mai gri - nicio problemă pentru noi, căci ne-am obișnuit cu el tare bine pe tărâmul belgian, iar în altele cu soare mult și temperaturi ca de martie. Nu ne-am prins noi atunci că iarna încerca de fapt să se joace cu noi de-a șoarecele și pisica.


Dacă aici n-a fost de găsit, n-am avut de ales, ne-am făcut iar bagajele, ne-am îmbarcat tus-patru în mașina luată cu împrumut și am pornit să o căutăm în altă parte. Din vorbă-n vorbă am aflat că cică s-ar ascunde undeva prin mijlocul munților... Munți pe care nu i-am mai văzut de ani de zile. Nu că m-aș lăuda acum că am fost vreodată o împătimită drumeață de munte sau că-i cunosc prea bine, dar câteva drumeții mai lungi pe catâve cărări de munte tot oi fi făcut eu, altfel nu mi-aș aminti cu așa mult drag de câteva făcute împreună cu colegii de liceu sau de facultate sau cu gașca fratelul meu. M-au răscolit un pic amintirile când - în timpul unui popas obligatoriu după nici 2 ore de mers (deh, ce să facem dacă ne-am obișnuit copiii cu mersul pe bicicletă de când erau în burtă, iar statul într-un scaun de mașină li se pare cel mai incomod lucru de pe Pământ) - am urcat pe jos spre Castelul Peleș și am făcut o fotografie dintr-un loc probabil bătătorit de atâția alții cu camera în mână. Mi-am dat seama atunci că ultima dată am surprins cam același cadru pe o rolă de film cu vreo cinsprezece ani în urmă...


Am dat de urma și câtorva petice de zăpadă și ne-am zis că dacă mergem mai spre inima munților, sigur dăm de mai multă și mai adevărată, deși cei mici iar ne dăduseră peste nas că e ok și mai puțin, ei oricum se bucură și la văzul unul bulgăre. Less in more, more or less... Noaptea ne-a prins în gazda unori oameni foarte frumoși, cu care ne-am băut cafeaua de dimineața de a doua zi și tot cu ei, mai bine zis, îndrumați de ei am pornit iar la drum și am ajuns chiar la poalele munților, în Poiană. Mare zumzăială pe acolo, care pe schiuri, care pe sănii, care pe plăci de snowboard, era ultima zi de vacanță școlară. Noi, mai aventuroși, am zis că o luăm pe jos. Pe jos în jos. Dar ca să avem de unde coborî, mai întâi am urcat și am urcat tocmai în vârful muntelui (cu telecabina, bineînțeles). Ajunși acolo am amuțit. Acum mi-e mai ușor să-mi găsesc cuvintele, atunci însă nu prea. Eram deasupra munților, sau cum a zis Luca atunci ”wow, suntem deasupra norilor!”, tot ce se vedea în jur era spectaculos, vârfuri de munți care se iscau din pâcla albă și moale de nori, ca niște insule în ocean, copaci de frișcă de jur împrejur și un aer rece care-ți clătea plâmânii pe de-a întregul. Luca, de cum am coborât din telecabină, s-a aruncat în zăpada moale, copil ce nu mai văzuse în viața lui atât de multă zăpadă. Zmurica Iris însă a considerat mai potrivit să tragă un pui de somn, înfofolită bine și ghemuită strâns în manduca la mama. Am lăsat vârful în urmă și am pornit încet, încetișor cu toții să coborâm, cei mai mici la pieptul mamelor, cei mai măricei și aventuroși iuhuuu... cu fundul prin zăpadă, spre disperarea schiorilor, chiar pe pista lor. Dar ce să-i faci, trebuie uneori să împăcăm și capra, și varza. Nu pot să nu pomenesc aici și de oh-cam-prea-bunul salam de biscuiți de la Cabana Postăvaru, unde ne oprisem să facem un popas, să alăptăm bebelușii și să mâncăm și noi o supă, doar că nu ne imaginam noi că și toți ceilalți care aveau drum pe acolo, pe schiuri sau nu, se opreau să facă același lucru (ei, poate mai puțin să alăpteze :P). Așa că am stat și noi unde era coada mai scurtă, la salamul de biscuiți. Oare ce pofticios s-ar încumetă să urce și să coboare un munte pentru o felie de salam de biscuiți?


Pe măsură ce coboram, zăpada era din ce în ce mai puțină, doar pârtia se mai lăuda cu pătura albă. Cum mai aveam zile de umplut cu peripeții de iarnă, am decis să mai rămânem o seară, poate poate iarna s-o abate din drumul ei haotic prin emisfera nordică și vine să ne mai surprindă peste noapte. O zi care s-a transformat în vreo trei, timp în care deja ne simțeam ca acasă în cămăruța de lemn unde ne-am găsit loc de cazare, la pensiunea unei familii de oameni faini, care pe lângă afacerea de a găzdui turiști, păreau a duce o viață normală la țară. Într-o dimineață am făcut cu cei mici inventarul animalele de la pensiune și ne-a ieșit așa: mai multe oi, niște mieluți abia fătați, un dulău, o pisică, un porc, o vacă, mai multe găini și un cocoș, bineînțeles că au urmat și multe întrebări, printre care "de ce nu lasă pisica să stea în casă?", "de ce e doar o singură pasăre din aia mare?", "de ce găinile nu zboară?", "cum fac găinile ouă?", "a, niște codcodaci mici?" :).


Că tot așteptam noi iarna, ne-am mai umplut timp și cu ceva drumeții. Am hoinărit prin niște zone rurale extrem de frumoase, cu dealuri și văi care se împleteau unele în altele în jurul satului Peștera, la poalele Pietrei Craiului. M-a încercat un exercițiu de imaginație - cum arată oare acest peisaj când pomii dau în floare primăvara sau când totul e scăldat în verde pe timp de vară și poate cel mai superb, când se lasă culorile și bruma toamnei peste el? Cu siguranță ne-ar plăcea să vedem cu propii ochi, ne-am zis atunci. Drumeția a fost frumoasă doar că ne-a cam întristat faptul că peste tot în jur erau gunoaie de tot felul, poate unele aduse de vânt, altele lăsate de localnici și poate chiar de turiști. Dar asta nu ne-a oprit să nu acționăm un pic și pe măsură ce înaintam pe potecă, mai strângeam câte o sticlă de plastic, un papuc, o găleată spartă, o pungă... culmea, ca o glumă proastă, a fost să dăm pe un pârăiaș de munte peste niște ambalaje de ”apă minerală naturală” - scris pe ele în olandeză și franceză și oare ce țară vorbește aceste două limbi? sîc! - și cum nu-mi plac glumele proaste, le-am luat de acolo, că și așa altceva mai bun ”de cules” de pe jos pe timp de iarnă nu-i de găsit. Am observat că la un moment dat cineva se uita straniu la noi, era Maria, o fetiță ce face acest drum în fiecare zi, ne-a spus ea, pâna la școală și apoi spre casă. Apăruse așa din senin și discret în urma noastră, ni s-a alăturat drumeției, l-a ajutat pe Lucacin în porțiunile de drum mai anevoioase și au împărtășit ei acolo braț la braț povestioare de copii. Ne-a surprins naturalețea și maturitatea ei, dar nu m-am mirat, căci cum să fii altfel când crești în astfel de locuri ascunse adânc în inima naturii...


Când am văzut că iarna pare că se lasă prea mult așteptată, iar vacanța noastră se tot micșorează, am hotărât să pornim iar la drum. Nu înainte însă ca Lucacinul să mai încerce schiurile pe care urcase pentru prima dată cu o zi în urmă, când învățase de la Bogdan, un instructor fain întâlnit pe pârtia Bran-Zănoaga, cum stă treaba cu plugul și virajele stânga-dreapta. Cu inima cât un purice, l-am lăsat sub supravegherea lui și împreună au urcat cu telegondola sus pe munte iar, ca mai apoi să coboare (fără căzături chiar, după spusele instructorului) spre baza pârtiei, unde îl așteptam cu mare nerăbdare, noi și Zmeurica, umpluți din cap până-n picioare de - ia ghiciți! - multă, multă zăpadă! Da, da, zăpadă care cădea din cer ca-n cele mai frumoase povești de iarnă, cu fulgi grași și deși... Cum însă de la începutul călătoriei noastre, ne-am jucat de-a v-ați ascunselea cu iarna, acum era rândul nostru să ne ascundem de ea... așa că pornirăm iar la drum, să ajungem tocmai dincolo de Prut, la ceilalți bunici.


Nu știam noi, sau poate știam, căci tot urmăream starea vremii și zvonurile despre codul galben de ninsoare, că iarna ne va însoți până la ei. După o noapte întreagă de drum lung și anevoios, care s-a dublat ca timp și s-a împotmolit la un moment dat, de nu mai știam dacă o mai putem lua în față, am ajuns în zorii zilei acasă... iarna ne însoțise până aici, afară ningea liniștit ca în amintirile mele din copilărie, în casă era cald și miros de bunătățuri. Ah, ce bine e acasă la mama și tata...


În ultimii ani mi-am revăzut satul cel mai des în culori de vară, așa că fost o bucurie să-l găsesc acum în straie de iarnă, într-o hibernare tăcută... Cu o sanie luată cu împrumut, am făcut câteva drumuri pe potici, aruncând câte un ochi peste gardurile vechi de lemn, spre casele părăsite care, în lipsa frunzelor și desișurilor, își mai arătau din farmecul lor de altădată, spre grădinile unde albiturile și horboțicile se zvântau în aerul rece al iernii. Mi s-a părut totuși cam trist și mi-am permis să-mi accept gândul că poate mi-e drag de el mai mult pe vremea când e grâul numai bun de cosit, iar floarea soarelui umple câmpurile de un galben amețitor...


După cele două săptămâni petrecute în căutarea iernii, ne-am declarat tus-patru mai mult ca satisfăcuți de cât de multă iarnă am avut noi parte iarna asta. Poate mai mult ca oricând de cea care ne-a vizitat chiar aici, pe meleagurile ploii și a vânturilor. Nici în cele mai de vară gânduri, nu visa grădina din balcon să dea atâta omăt, ger și viscol peste ea, iar noi să apucăm să facem un om de zăpadă.


O să ziceți că am înnebunit că m-am apucat să scriu cu un așa entuziasm despre iarnă și să arăt fotografii cu zăpadă, când toată lumea așteaptă cu așa nerăbdare să vină soarele cu căldura lui, să ne ascundem hainele groase și să le scoatem pe cele subțiri, să ne dezmorțim oscioarele după atâtea luni de stat în bârlog. Dar oare cu ce bucurie am mai aștepta noi primăvara, dacă nu am avea parte de o iarnă în toată regula? Mi-am dat seama că în timp am adunat puține povești cu iz de iarnă aici pe blog, așa că toată înșiruirea asta de cuvinte și imagini o să echilibreze numai bine balanța.

Gata, noapte bună, mâine am în plan cu cei mici să cotrobăim prin colecția de semințe și să punem câteva la încolțit, căci e vremea de grădinărit! :)