Am zis că mai scriu și încerc să mă țin de cuvânt. Am o poveste mai veche, care zace aici într-o ciornă încă de acum 2 ani, când descoperisem această rețetă minunată. Și cumva mă bucur că am răbdat, fără să-mi propun însă asta, să o scriu imediat, pentru că acum a devenit una dintre preferatele mele, și de făcut, și de mâncat. E un fel de mâncare care te salvează din multe situații, ba că trebuie să faci ceva rapid pentru masa de prânz sau de seară, ba că e un musai pe meniul un petreceri, ba că a apărut soarele și vrei să ieși la un picnic rapid cât nu se bagă iar în nori sau o faci să le-o duci unor prieteni când mergi în vizită. Ați prins ideea. Și vă spun eu, de doi ani de când o fac, n-am dat niciodată greș cu ea. Prietenele mi-au cerut rețeta, le-am dat-o și dacă tot s-a dus vorba ei pe cale verbală, ia să o pun eu aici și în scris, dar nu vă speriați, e poate una dintre cele mai simple, din aia cu pui ce ai și după gust, dar ceva ceva tot trebuie să ai - niște praz, o mână de ciuperci, brânză ricotta, un ou, două și o foaie de aluat.

Cum ziceam și în postarea precedentă (apropos, heei, dar ce s-a întâmplat, de ce n-am mai primit nicio poveste cu flori de la voi? hai că mai e jumătate de Martie, hai cu florile, vă aștept!), mi s-a făcut un dor brusc să iau cheia, să desfac lacătul și să intru în cămăruța asta numită blog, să mă așez comod într-un colțișor și să împletesc cuvintele în povești, ca pe vremuri. A trecut ceva timp de când nu am mai făcut asta, am și avut diverse motive sau mi-am găsit scuze, viața de zi cu zi mi-a luat-o înainte și m-am lasat dusă de valul ei, am încercat să mă concentrez mai mult pe realitate, pe prezent, pe copiii minunați și năzbâtiile lor, pe familie, pe mine și oamenii dragi, am luat o pauză de la lumea virtuală și prea zumzăitoare. Apoi am revenit încetișor după câteva luni, căci n-avem încotro, face parte din noi deja și pe deasupra are și părțile ei bune. Dar dorul pentru blog a mocnit el acolo încetișor. Am primit multe mesaje în care m-ați întrebat ce s-a întâmplat, de ce nu mai scriu, când o să mai scriu... și vă mulțumesc pentru că ați trimis aceste gânduri spre direcția mea, înseamnă mult.



Povestea acestei tarte e specială. Eram la o petrecere de copii, afară sub niște cireși în floare, cei mici zburdau veseli prin nisip și iarba verde, iar când li se făcea foame goneau rapid spre pătura unde erau aranjate feluri și feluri interesante de mâncare, toate făcute în casă. Prietena mea Regina, o braziliancă cu orgini japoneze, m-a surprins de fiecare dată cu abilitățile ei culinare, combinațiile interesante, simplitatea și naturalețea cu care gătește. Tot de la ea am învățat rețeta unui chec, care la fel, a devenit în timp a-must pentru când poftim la ceva dulce. Trebuie musai să povestesc și despre el aici.

În acea zi mi-am pus și eu în farfurie din toate câte puțin și papilele mele gustative și-au pus ochii pe o felie de tartă, care mi s-a părut interesantă atât la gust, cât și la consistență. Bineînțeles că asta mi-a activat neuronii mei curioși să afle mai multe, așa că i-am cerut rapid detaliile Reginei. Călești prazul cu ciupercile, îl pui pe aluat, acoperi totul cu un amestec de ricotta și ou, sare piper după gust și dai la cuptor pentru 30 de minute. O propoziție, atât mi-a trebuit ca să vin apoi acasă și peste câteva zile să refac rețeta din auzite. Dacă vi se pare suficient și vouă, vă puteți opri aici cu cititul și să vă apucați de treabă. Dacă nu, vă las mai jos câteva detalii deloc complicate și niște imagini să le completeze.



Ingrediente:

• un praz
• 500 gr ciuperci
• 250 gr brânză ricotta
• 2 ouă
• ulei de măsline
• sare, piper
• o foaie de aluat pentru tartă/quiche (făcut în casă sau din comerț) *

* - oricât de mult mi-ar plăcea aluatul făcut în casă, fie el pentru pizza sau pentru tarte, recunosc că această tartă am făcut-o de fiecare dată cu aluat gata făcut - pâte feuilletée - cumpărat din magazin. Din comoditate, din lipsă de timp, de foame, etc etc. Dar nu e musai. Puteți face o porție de aluat de tartă cu gust neutru (nici dulce, nici sărat) și vă asigur că va ieși foarte bun, poate chiar mai bun, căci știm noi că tot ce-i făcut în casă este cel mai bun. O simplă și aproape uitată rețetă găsiți aici.

Prazul se spală și se curăță bine, se taie rondele de vreo 2 mm lățime. Mie îmi place să nu fac risipă, așa că folosesc inclusiv partea verde a prazului (așa știu de la mama când face ea plăcintele bune bune), deși prin aceste locuri am observat că se folosește mai mult tulpina lui albă.

Într-o tigaie mai lată se toarnă un pic de ulei de măsline și se călește în el, la foc mediu, prazul tocat.

La fel se procedează și cu ciupercile, se spală, se curăță și se taie felii. În general eu folosesc ciupercile întregi, uneori însă dacă au stat prea mult, folosesc doar pălăriile, iar piciorușele merg în lada de resturi vegetale pentru compost.

Când prazul s-a înmuiat suficient în tigaie, se adaugă ciupercile și se mai coc la foc mediu, până acestea lasă apa. Se mai lasă așa pe foc până când se cam evaporă lichidul. Se potrivește gustul cu un pic de sare și niscai piper proaspăt măcinat. Un aporpo aici, descoperit de mine în timp. Bineînțeles că nu stau cu ochii tot timpul la tigaia încinsă, deși în mod normal așa ar trebui, pentru că prazul se arde destul de rapid, dacă nu ai grijă. Dar știți voi, copiii care zbenguie care încotro printre picioarele mele, unul ”mama!”, altul ”mama!” că-mi aud numele stereo, mă bruiază și uit că mai am și ceva pe foc. Mi s-a întâmplat de câteva ori și abia când am simțit miros un pic de ars, am realizat că eu în paralel mai și pregătesc ceva de-ale gurii. Dar să vezi surpriză, prazul un pic prea călit de fapt dă o aromă specială acestui amestec cu ciuperci. V-ați prins, nu, de idee? :)


Cât timp se călesc în tigaie legumele, și cum mie îmi place să fac în paralel altele ca să mai câștig timp, într-un bol curat se amestecă brânza ricotta cu cele două ouă și un pic de sare după gust, chiar și un pic de sumac, dacă aveți prin casă.


Când toate sunt gata, amestescul de legume s-a răcit suficient (deși mi s-a întâmplat să-l pun și aproape fierbinte și a ieșit rezultatul la fel de bun), se întinde foaia de aluat - într-o formă de tartă sau pe o tavă de copt.

Se toarnă legumele peste aluat și se întinde într-un strat uniform lăsând o fâșie de vreo 3 cm neacoperită de aluat la marginea acestuia. Se toarnă și compoziția de brânză peste și cu o spatulă sau lingură se întinde uniform peste legume.

Se împăturește marginea rămasă de aluat spre interior, peste umplutură, nu vă faceți griji, cu cât mai imperfect, cu atât mai bine :)

Se coace tarta în cuptorul preîncălzit la 180°C vreo 30 minute sau până când aluatul pare auriu, iar suprafața de brânză de deasupra pare coaptă.



De acum doi ani de când am aflat de ea, am făcut-o și refăcut-o de nenumărate ori, iar ultima dată a fost acum două zile, de ziua lui Pi - sărbătorită într-un mod aparte. Ce legătură are oare o plăcintă/tartă cu matematica? în engleză are într-un fel - pi(e) și dacă te gândești că o tartă/plăcintă/pie are de cele mai multe ori formă rotundă, iar aria unui cerc este nici mai mult, nici mai puțin decât π×r² (acum acest nici mai mult, nici mai puțin numai singur Pi știe cât o fi...). Iar dacă cunoști aria unui cerc, deja poți socoți prin diverse ecuații matematice cât îi revine fiecăruia când își ia o felie de tartă, fără supărare față de comeseanul lui mai pofticios.


Dacă acum doi ani Luca mânca cu poftă din această tartă (după cum se vede în prima fotografie, cu ce entuziasm apucă el cu mânuța o felie de tartă), azi nu mai pot zice același lucru. Prazul nu-i place, ciupercile nici ele, combinația lor nici atât. Punct. Bine măcar că avem o pofticioasă mică care încă se repede la orice fel de mâncare vede pe masă, ca să mai echilibrăm situația. Totuși, a doua zi dimineață Luca a venit cu explicația:

- mama, ieri a fost ziua lui Pi...
- da, și n-ai vrut să mănânci tartă...
- mda, dar eu am făcut în schimb exerciții, asta e mai bine, am lucrat cu numere și Pi e un număr care nu se termină niciodată...

Și e cam adevărat, în ultima vreme tot se arată interesat de numere și operații matematice, poartă după el caietul ”Învățăm matematica, dezvoltăm logica” primit de la bunica Lida, profesoară de matematică, sîc! :), în câteva seri chiar a înlocuit cartea de povești cu cea de adunări și scăderi. Să ne îngrijorăm, să ne bucurăm? :) Poftă bună să avem!