Cum se face că de la o lună la alta facem cu schimbul la activități, într-una suntem mai ocupați cu cele de pe lângă casă, căci vremea-i cam așa și așa și nu prea ne îndeamnă de ieșit pe afară, iar în alta facem invers. Așa s-a cam întâmplat până acum, iar cu doamna Vreme care nu s-a hotărât dacă vrea să intre în rolul de toamnă cu frunzele-i încă verzi și altele galbene sau primăvară cu unii copaci în floare deja, nici pic de zăpadă cum deja ar putea să-i șadă bine, luna asta a venit rândul statului mai mult prin casă, odată cu începutul sezonului friguros și în așteptarea sărbătorilor de iarnă.

  Alma mică luna asta a avut multe în plan și se pare că s-a ținut de ele, și-a zis ea 'gata, hai că le-am dat eu suficient timp ăstora mai mari și foarte mari de mișună pe lângă mine în fiecare zi să se obișnuiască din nou cu bebeluș în casă, ne-am găsit cât de cât ritmul împreună, se pare că mie îmi place de ei și par că se topesc după mine, ia să încep eu să le mai arăt una alta'. 

Zis și făcut, așa că pe la începutul acestei a patra lunițe - 23 noiembrie mi-am notat eu, Buburuza noastră a descoperit că dacă atunci când stă pe spate și își încordează un pic piciorușele, le ridică și face o mișcare de semi piruetă, hop se poate întoarce pe-o parte. Eu nici măcar nu eram de față și ca să mă conving - oh, mamele astea, cum vor ele să le știe pe toate - că poate mi s-a părut mi-am zis, poate așa am lăsat-o eu, o întorc iar pe spate, dar ea micuța, voinică și entuziasmată că tocmai a făcut cea mai mare descoperire din viața ei hop și se întoarce iar... Și uite-așa, micuța noastră încet încet își deschide aripile spre explorarea lumii din jurul ei.

  A făcut ea exercițiile astea și cu o zi înainte de a face chiar patru luni, cadou pentru mai marele familiei, s-a întors pe burtică încercând să ajungă la o jucărie. Eram chiar lângă ea și o observam, atâta forță și determinare au bebelușii, cum descoperă ei forțele proprii, dorința asta care nu se topește cu una cu alta, dacă nu a reușit prima dată, mai face o pauză, mai își arată nemulțumirea un pic prin niște lacrimi, dar încearcă și a doua oară până reușește. O lecție de învățat pentru noi cei mari. După ce în primele luni era fascinată de lumea din jur prinvind-o așa contemplativ ca prin ”ceață”, lucrurile au început să devină din ce în ce mai clare și să-și fixeze ochișorii pe anumite lucruri mai aproape de ea. Cum ar fi mânuțele. E atât de nostimă și cu-o mocuță amuzantă să o privești cum își privește propria mânuță, încercând să-mi imaginez ce întrebări și gânduri roiesc în căpșorul ei ”ah, ce e chestia asta zburătoare din fața mea și care se mișcă așa aleator și din când în când mă mai și lovește peste năsuc, o fi a mea oare?”. Nu mult după asta însă și-a dat seama că mânuțele sunt numai bune de mozolit. 

De fapt luna asta Alma s-a întrecut pe sine la capitolul supt și nu doar lăpticul mamei. Dacă a început să apuce cu mâna, instinctual a început să și ducă la guriță ce apucă, ba mânuța ei, păturicea pe care stă, ba o jucărie (dar fiind încă abia la început cu apucatul, le mai scapă și se cam supără) și spre satisfacția ei cea mare degețelele, câte unul, câte două, cât tot pumnișorul. Le mozolește și umple cu salivă, pfiu de ne-am pus pe îngrijorări (deh, ce să facem noi părinții, de parcă am fi la primul copilaș, dar nu prea ne amintim asta de la Luca sau Iris sau om fi uitat deja...), că poate să-i luăm suzetă (unii spun că poate-i mai bine decât propriul deget), sau poate că-i iese un dinte (dar nu-i cam devreme?), sau poate o deranjează eczema de după ureche sau altceva (dar cum, că e un copilaș așa de blând?). Instinctul de mamă însă primează și îmi spune să nu mă îngrijorez, e ceva normal la un bebeluș, poate doar o etapă.

  Zâmbetele, râsetele și chiuitul sunt din ce în ce mai dese și ele, cum se trezește e toată un zâmbet, râde în hohote și o amuză lucruri din jurul ei. Citisem demult undeva că bebelușii sunt atrași mai mult de fețele copiilor decât de cele ale adulților. Și asta observăm și noi, e topită după frățiorul și surioara ei, iar iubirea pe care o primește în schimb de la ei e nemărginită. Mă bucur și sunt atât de recunoscătoare că sunt într-un echilbru, chiar dacă diferența de vârstă de destul de măricică, legătură dintre ei e lină și frumoasă. Cel puțin până acum așa a fost și am încredere și sper că așa va fi și de-acum încolo.

  Tot luna asta s-a făcut și un an de când am aflat că în burta mea se mai coace un firicel de viață. Le-am mai povestit încă o dată copiilor despre povestea ei de început, o las și aici, deși mai este ea aici în acest cufăr de amintiri... 

Vestea bebelușului copiii au primit-o în seara de Crăciun, erau obosiți, aproape adormiți după o zi de jucat cu prietenii veniți în vizită, după dimineața în care Moșul i-a bucurat cu cateva daruri, seara ne-a găsit pe canapea și le-am spus așa încetișor că mai e un dar pentru ei, se coace la mine în burtă... au făcut ochii mari și au zâmbit a fericire când au auzit și bineînțeles ne-au întrebat ce va fi, surioară sau frățior. Era prea devreme să știm noi, dar i-am întrebat eu atunci ce cred ei și amândoi mi-au spus că e o fetiță, așa cum de altfel simțisem și eu. Vestea ei însă o purtam noi părinții deja de două săptămâni, acum fix un an. După ce o tuse nu mă lasă în pace de ceva vreme, mă trezesc brusc într-o noapte că nu pot să respir din cauza unei dureri în piept. Credeam că-i inima. Panica asta m-a pus pe picioare, durerea nu dispărea și am zis că mai bine să mă vadă un doctor, așa că am luat un taxi, căci pe bicicletă nu aveam curaj să urc de la durere și m-am prezentat la un cabinet medical de noapte, de unde însă am fost trimisă la urgență. Durerea era și mai puternică, o simțeam deja și-n brațul stâng, gândul meu era că fac un atac de cord... dar măcar bine că eram la spital, m-am gândit eu, dacă e să cad, mă culeg ei de pe jos cumva. Medicul de gardă și asistentele mi-au făcut tot felul de analize, inima părea ok, durerea încă foarte puternică și atunci au recomandat o radiografie pulmonară, poate de acolo venea durerea. Pe hol spre radiologie asistenta însă mă întreabă dacă sunt însărcinată, căci în acest caz nu e recomandată radiografia. I-am zis nu știu și ne-am întors să refacă analiza de sânge. Timpul se scurgea încet, așa-i dacă ești treaz în mijloc de noapte. Aștept încă vreo oră. Vine doctorul și cu un zâmbet pe buze îmi spune că are niște "vești" pentru mine... Am știut... Paracetamolul primit direct în venă își făcuse efectul deja, durerea se pare că venea de la un ligament afectat de la tușit. Iar eu am pornit pe jos încet în răcoarea nopții spre casă. Mă dusesem la spital crezând că am inima bolnavă și mă întorceam de acolo cu încă una mică ce creștea încetișor sub a mea... 💛

  Cu zilele din ce în ce mai scurte, am început și noi atât cât ne-a permis timpul și energia să umplem un pic zilele cu câteva activități de sezon, inspirați și de ritmul serbărilor de la școala copiilor și un pic să ne pregătim de cele de iarnă. Am făcut o plimbare cu felinarele de Sint-Marteen prin parc, am schimbat decorul de toamnă la geamul din fața mesei unde ne întâlnim tucinci ca să punem țara la cale în unul mai festiv cu o ghirlandă de lumini și mai multe lumânări, ca să fie mai vizibil și să-l observe Moșii de iarnă când trecu cu sania lor prin fața lui. Și dacă veni vorba de Moși, primul, Moș Nicolae zis și Sinterklaas aici a fost chiar darnic cu noi, noi știm că el vine din Spania - ”Zie ginds komt de stoomboot, uit Spanje weer aan. Hij brengt ons Sint Nicolaas, ik zie hem al staan...” - dar se pare că înainte de a porni la drum a trecut prin mai multe țări calde, altfel nu ne explicăm de unde atâtea fructe de care nu am auzit vreodată am găsit noi în ghete, noroc cu enciclopedia ilustrată pentru copii, ne-a salvat și de data asta.

  Printre toate cele de ne țin ocupați zi de zi, școala, activitățile, timpul petrecut împreună, gătitul, mesele, poveștile, zburdatul, lupta cu balaurii mici și mari, mângâierile și alinările, treburile casnice și cele de țin de sănătate, am mai făcut cât de cât loc unor acitivități creative, am făcut împreună cu cei mici câteva ornamente din argilă, să le oferim în dar de Crăciun. În altă zi niște biscuiți de i-am mâncat pe toți într-o jumate de zi la cât de buni erau. Am mai făcut un săpun, două, ca să nu uit de pasiunea asta a mea (și de nevoie, căci ni se cam termină resursele de săpun la baie). Și m-am mobilizat și am mai pus andrelele la treabă tricotându-i Buburuzei o căciuliță, căci ne-a prins iarna cu căciulița de lână de o poartă de când a venit vremea rece dar deja îi este ca mică. Poate așa îmi mai fac curaj să-i termin și cardiganul început și reînceput de prin primăvara anului trecut. Dar toate la timpul lor...