Aș mai fi adăguat în titlu și ”sănătoși”, dar nu sunt eu specialist în nutriție ca să spun ce e sănătos sau nu. Cred că fiecare își face alegerile în materie de hrană în funcție de nevoi, cunoașteri, experiențe, amintiri, pofte și alte condiții. Problema zahărului, am tot văzut/citit în ultima vreme, este dezbătută și confruntată de mulți. Unii spun că este foarte nesănătos, alții spun că e ok, alții nu pot fără el, alții nu spun nimic. Și eu sunt de părere că prea mult zahăr nu aduce niciun bine organismului. Dar cred că ”zahărul” și ”dulcele” nu ar trebui confundate. Cum mă știu că n-aș putea să renunț de tot la dulce și nici să mă ascund de ceilalți, mai ales de cel mic, care a cam înțeles cum stă treaba cu mâncarea și nu mai putem să-l păcălim cu una, cu două, și chiar dacă mă mai avânt într-o tabletă de ciocolată, încerc totuși să găsesc variante mai ”sănătoase” de a pregăti unele deserturi. Atât pentru noi, cât și pentru el. Am experimentat în ultima vreme rețete, înlocuiesc ”pe propria răspundere” zahărul cu miere sau sirop de arțar, reduc cantitatea de zahăr folosită, folosesc fructe crude sau uscate pentru a mai îndulci compozițiile. Acești biscuiți i-am găsit în cartea lui Amber Rose, nu au nevoie de nicio îmbunătățire, rețeta folosind deja miere, eu însă am mai modificat-o nițel. Rezultatul a ieșit foarte bun. Vedeți mai jos.

Înainte de a fi însă simpli, buni și sănătoși, acești biscuiți poartă o poveste în spate, ca orice fel de mâncare. Sunt populari în Australia și Noua Zeelenadă (așa o fi, Andra?) și numele le-a fost dat după prescurtarea Australian and New Zealand Army Corps. În timpul Primului Război Mondial mamele, iubitele, surorile soldaților australieni erau îngrijorate de calitatea hranei pe care o primeau bărbații lor. Având în vedere că singurul mod de a le trimite ceva era pe cale maritimă, ce dura săptămâni, luni și deseori fără condiții de refrigerare, un grup de femei a venit cu ideea unei rețete de biscuiți care să îndeplinească cât mai multe condiții nutritive și să nu se altereze repede. Fulgi de ovăz, făină integrală, nucă de cocos, unt, miere sau zahăr, apă și bicarbonat de sodiu. Acestea sunt ingredientele în rețeta originală, eu am pus și niscai pudră de migdale. Lipsesc ouăle, care au proprietatea de a lega compoziția, dar din aceleași motive de perisabilitate le-au eliminat și în locul lor foloseau sirop auriu. Rețeta de mai jos nu conține nici unele, nici altele. Mierea este cheia, atât pentru rolul de a lega, cât și pentru a îndulci aluatul de biscuiți.


Ingrediente:

• 125 gr făină integrală sau spelta
• 50 gr fulgi de nucă de cocos
• 50 gr pudră de migdale *
• 50 gr fructe mici uscate (eu am folosit coacăze negre, dar pot fi și stafide, afine sau alte mure) **
• 100 gr fulgi de ovăz
• un praf de sare
• 100 - 125 gr unt
• 85 gr miere
• 1/2 lg bicarbonat de sodiu stins în 2 Lg de apă clocotindă

Cuptorul se preîncălzește la 180°C, o tavă de biscuiți se acoperă cu hârtie de copt.

Ingredientele uscate (făina, nuca de cocos, fructele uscate, pudra de migdale, fulgii de ovăz și sarea) se amestecă într-un bol mare. Într-un vas pe foc mediu se topește untul împreună cu mierea. Se amestecă bicarbonatul de sodiu cu cele 2 linguri de apă fierbinte și se adaugă peste ingredientele uscate, împreună cu amestecul de unt și miere. Compoziția ar trebui să fie suficient de bine legată.

Se modelează apoi cu palmele bulgări de marimea unei nuci și se așează în tavă, lăsând spațiu suficient între ei. Cu ajutorul unei furculițe se turtesc nițel. Dacă aveți câte vreun pitic prin casă dornic de activități culinare, cred că ar putea să dea și el o mână de ajutor, Luca al meu a fost tare bucuros. Bine, sunt sinceră și vă zic că oleacă m-a și încurcat - :) - sfârâmand de tot biscuiții aranjați frumos de mine în tavă, care nici măcar nu erau de înțeles dacă sunt de mâncat așa cruzi sau nu. Dar și mai sincer vă spun ce mult îmi place mult să mă încurce așa în ale bucătăriei.

Să revenim. Coptul - se coc cam 15 minute până se colorează într-un arămiu frumos. Se pun apoi pe un grătar și se răcesc complet. Pentru a rămâne crocanți o vreme mai îndelugată, asta dacă nu sunt consumați rapid, se păstrează în vase/borcane cu capac.


Recunosc că sunt unii din preferații mei, consistenți și nu foarte dulci. I-am făcut de multe ori, prima dată de ziua celui mic, apoi cu ocazia câtorva călătorii, căci e bine atunci când pornești la drum să ai merinde care să-ți confere confortul nutritiv. Nu mai spun că Luca deja recunoaște borcanul în care îi pun de obicei și în gândul lui speră să crească mai repede ca să nu mai trebuiască de fiecare dată să o tragă pe mama de fustă sau de mână și să o roage cu un lingușitor ”mnom-mnom-mnom” că mai vrea un biscuit :)


povestea biscuiților Anzac - wikipedia.org/wiki/Anzac_biscuit și www.anzacday.org.au/miscellaneous/bikkies.html