Mai știți povestea perdelelor și cum poți să te ascunzi după ele? Ei, pentru că de multă vreme nu am mai scris un tutorial DIY (și cineva dintre voi m-a rugat să o mai fac), am să vă povestesc cum poți să ”ascunzi” o masă după o bucată de material. Mai aveți nevoie de un pic de ață, niște batoane de scorțișoară și un strop de vopsea.

Asta cu ascunsul mesei e cu dus-întors. Dacă ai o masă frumoasă, simplă, din lemn, veche sau nu, ar fi păcat să o acoperi. Până la urmă o masă acumulează și ea multe amintiri din timpul micului-dejun, al prânzului sau cinei. Dar frumusețea asta cu istoric ar trebui protejată și de multe ori se ajunge tot la o față de masă. Când ai însă o banală masă din pal, ieftină, dar trainică - ca în cazul nostru - să o ”îmbraci” cu o bucată de material, e un lucru bătut în cuie. În plus, o față de masă sau un simplu ștergar brodat de la mama sau bunica întins pe mijlocul mesei, parcă oferă cinei de zi cu zi un aspect mai ceremonios, mai intim.

Acum un an, la începutul ”călătoriei” mele de mămică ce gătește unui copil, am citit o carte despre cum mănâncă copiii francezi - French Kids Eat Everything, de Karen le Billon, iar un pasaj ce mi-a atras atenția a fost acesta:

"French children are exposed early on to elaborate meals and learn that their parents expect them to treat these occasions with respect. Their respectful attitude carries over into everyday meals, which have a slightly ceremonial feeling. The French never, ever, eat without putting a tablecloth on the table. They even have a special phrase for setting the table: dresser la table.

The image of a table getting ”dressed” can still send my girls into fits of giggles. But it is actually an accurate description of how the French approach the dining table. They dignify the table, and themselves, through clothing it with the appropriate item to be worn for the most important moment of the day. Setting the table is a ritual that expresses the ceremonial and aesthetic aspects of French eating, at the core of which is the belief that eating is intensely social and that it rightfully happens around the table. This was as true for my in-laws' farming neighbours as it was for Phillipe's university friends: everyone ”dressed” the table with (at the minimum) a tablecloth, turning eating into a ritual that was about more than the mere physical consumption of food.

Preparing the table to receive the food in this way might seem a little old-fashioned. But it has a marvelous effect on children. They react as if a stranger in uniform has shown up at the front door: it immediately puts them on their best behaviour."

Dar cred că nu doar în cultura franceză s-a înrădăcinat acest obicei. Fețele de masă, ștergarele, au fost și mai sunt de actualitate și la noi, pe plaiurile mioritice. Nu mai zic de mușama, dar pe aceasta n-o bag în seamă, căci mie nu-mi place aspectul ei de plastic. Eu personal am o colecție de fețe de masă, de la mama, rămase de la babușka și-mi place din când în când să le întind pe masă. Recunosc că nu fac asta zilnic, până la urmă comoditatea bate idealul, mai ales atunci când ai un copil, iar masa devine paletă și suport de amestecat, aruncat, experimentat mâncarea. Când am ocazia însă, mai ales de sărbători, ”îmbrac” și eu masa. De Crăciun anul trecut, mi-am propus să fac singură o față de masă. Iar ieri am transformat-o într-o față de masă cu două fețe. Vedeți mai jos cum.


Deși îmi plac materialele cu imprimeu și desene interesante, am ales pentru fața de masă un material simplu, din in, căci îmi place și aspectul lui natural, ușor șifonat, rustic. În plus ideea mea se potrivea bine cu țesătura bine definită și mai rară a materialului, mai exact nu am avut în gând margini tivuite, ci lăsate simplu, necusute.

Am măsurat dimensiunea mesei (L = lungime și l = lățime) și am făcut rapid un calcul de cât material (lungime) aveam nevoie, astfel încât marginile feței ce cad în jos să fie egale:
L_față-de-masă = L_masă + (l_material - l_masă) + 10cm_rezervă, l_material este în general 150 cm, eu l-am cumpărat de la Ikea. Dacă vi se pare prea complicată ecuația, scoateți repede o foaie și un creion și faceți o schiță simplă, o adunare și o scădere, hai că nu-i chiar complicată matematica asta :).

După cum am spus mai sus, ideea mea a fost să fac o față de masă cu marginile ”destrămate” și nu tivuite, iar cu un material de in poți să faci ușor asta, căci țesătura e mai rară și se destramă mai ușor. L-am tăiat drept, în funcție de dimensiunile de mai sus și urmărind liniile materialului. Totuși pentru a avea o oarecare limită de destrămare, am tras două cusături paralele la 2 cm distanță de marginea materialului tăiat (puteam să fac asta și cu un ac dublu, dar am vrut ca distanța între cusături să fie un pic mai mare). Am ales o culoare contrastantă - albastru - pentru față și neutră - în culoarea materialului - pentru dos. O variantă foarte frumoasă ar fi fost cu siguranță și o cusătură de mână, cu un fir mai gros, o linie simplă, întreruptă. Un model frumos este cusătura japoneză Sashiko.

L-am destrămat apoi, trăgând de firele de in. Nu am insistat însă, am lăsat destrămatul la voia timpului, căci după fiecare spălare marginile s-au mai destrămat, am mai scos câte un fir ce atârna și așa am folosit fața de masă de nenumărate ori de la Crăciun până zilele trecute.


O metodă mai rapidă și ușoară de a destrăma și îndrepta firele cam încâlcite ale marginilor este ”pieptănatul” cu o perie de unghii.


Până mai zilele trecute fața de masă a avut față și dos, iar ieri am făcut-o cu două fețe. Am jonglat cu ideea pictatului pe material de ceva vreme, mai mult inspirându-mă vizual. Mi-am luat și o carte frumoasă care te învață diferite tehnici de imprimare manuală, pe care o tot răsfoiesc și nu mă îndur încă să încep să pun în practică ideile. Așa sunt eu, pornesc mai greu. Dar și așteptarea asta are un scop, căci nu-mi place să mă arunc în fapte dacă nu mi-e clar ce va ieși, las să dospească ideile în cap până capătă o formă vizuală sau până îmi vine inspirația.

Am avut un prim avânt pictoricesc (credeam eu genial) săptămâna trecută, folosind rola de scos scame pe care am lipit niște bulinuțe de burete, dar s-a dovedit a fi un eșec și o mâzgâlitură. Am renunțat și am băgat ideea la loc în cap ca să mai dospească. Apoi alaltăieri când am văzut aceste batoane de scorțișoară și capetele lor frumos arcuite, mi-a revenit dorința. Așa că ieri cât a dormit piticul m-am și apucat de treabă.


Am finisat capetele batoanelor, mai întâi am mai tăiat cu un cuțit lemnul, apoi le-am șlefuit un pic pe o hârtie abrazivă. Nu vă mai spun ce miros ademenitor a ieșit din toată această activitate. Mi s-a făcut pofta instant de serile reci de iarnă afară și calde în casă...


Am ales o culoare, galbenul frumos de vară, am făcut niște teste pe hârtie și apoi pe pânza unei sacoșe de la prietenii dacioți. Vopseaua este una specială pentru stofe, dar pe bază de apă. Am strâmbat un pic din nas că nu-mi iese chiar bine din prima, dar lucrurile imperfecte sunt și ele frumoase. Poate chiar mai frumoase uneori.


Apoi am trecut pe dosul feței de masă imprimând la întâmplare cu batoanele de scorțișoară, atât cât să acopere doar marginile laterale. Materialul ales de mine e mai gros, dar nu suficient se pare, căci abia după ce l-am întors pe partea cealaltă, am observat că pe alocuri s-a transferat din culoare. Nu foarte mult, dar asta e un lucru bun de știut pentru viitor: ori aleg un material mai gros, ori mă rezum la o singură față a materialului.


Luca, după ce și-a făcut somnul de zi, a fost și el interesat, cum să nu, de activitatea intensă ”din bucătărie” și l-am lăsat să-mi dea o mână de ajutor, cu un baton fără vopsea însă :).


Conform instrucțiunilor de pe borcanul de vopsea, după ce aceasta se usucă complet, se calcă materialul imprimat la o temperatură joasă (40°C), pentru ca vopseaua să se ”lipească” mai bine.

Și gata. Tot ce a mai rămas de făcut a fost să o fotografiez. Ploaia de afară s-a potrivit perfect. Și cu mood-ul, și cu lumina.


Florile minunate din vază au și ele o poveste. Sunt o combinație din două buchete, unul din plante și flori de câmp culese la o interescție de străzi cu nume nici nu se poate mai potrivite, Petroleumkaai, Benzinenweg și Naftaweg - ce ironie frumoasă a sorții, iar al doilea, un mare buchet de gherghine, pe care l-am primit absolut fără motiv de la un vânzător de flori din cadrul unui festival fain la care am fost în weekend.