În Antwerpen soarele și ninsoarea se joacă de-a șoarecele și pisica azi, vreme deloc potrivită pentru a sărbători Floriile și pe floricica Iris din familia noastră. Am intra și noi în jocul lor vesel, dar e cam frig, așa că ne adăpostim în casă și ne uităm la cireșul în floare de sub geam și la salcia cam zburlită, dar de un verde crud țipător de frumos. Chiar dacă primăvara n-a venit încă de-a binelea pe la noi, copacii și natura n-au mai așteptat-o, și-au dat drumul în culori și parfumuri. În ultimele săptămâni, în plimbările noastre pe afară, am încercat să surprind în imagini această trecere lină de la griul gri al iernii la culorile delicate ale florilor de cireși și magnolii și verdele crud al copacilor. Vă invit la o plimbare vizuală...

La mulți ani celor de poartă nume de flori, de plante, nume cu inspirație din natura asta frumoasă din jurul nostru!

Una, doua... și țup trei luni ale Zmeuricăi. Timpul trece, curge, se rostogolește, copilița crește...


Mă uit la ea, o țin în brațe, încerc să-mi amintesc cum era când s-a născut și parcă nu reușesc să găsesc niște amintiri, o imagine acolo în minte. Îl întreb pe Ionuț, el zice că la fel. Ce ciudat... Dar știm că în inimă s-au strâns multe și frumoase. Uneori simt că zilele trec pe repede înainte, având un program mai constant acum: trezit dimineață, făcut ovăz cu lapte copchilului mare, pregătit de grădiniță, alergat după el prin casă ca să-l îmbrăcăm, să-i prind moțul, o pupătură și ”Daag daa mama!”, adormit copilița mică, strâns un pic haosul prin casă, zăcut nițel, apoi scutece, lăptic, o porție de gângureli, lacrimi și zâmbete, fuga iar la grădiniță, prânz cu o supă sau ce mai avem, mănâncă cine apucă mai cu poftă sau mai puțin. Iar o joacă prin casă și o zbughim în parcul din ce în ce mai verde, unde stau cu-n ochi pe unul și cu altul pe celălalt copchil, care acum e lângă mine și acum e-n celălalt colț al locului de joacă, purtând conversații serioase în olandeză cu alți copii. Bate clopotul bisericii de ora de plecare, parcul se golește, noi închidem ”zăvorul”, acasă încropim o cină modestă, mâncăm iar care și cum apucă, apoi pregătirile de somn, povești din cărți, nu înainte de a alerga iar prin casă după copchilu mare să-l îmbrăcăm în pijama (asta când nu se îmbracă singur, în voie și nesilit de nimeni) și pfiu, situația parcă se simte sub control. Îmi reîncarc și eu energiile ținând-o pe piept pe dulceața mică și apoi ne prinde noaptea la somn. Bineînțeles că nicio zi nu-i ca alta, dar la finalul lor respirăm ușurați, și eu, și Ionuț, că am supraviețuit încă unei zile în nebunia asta de părinteală a doi copii :). Nu e ușor, dar e minunat de frumos. Și vedem frumusețea asta din ce în ce mai mult, căci și Iris a început să fie mai interesată de noi și de ce-i în jurul ei.

Da, e mult mai interesată de lumea din jurul ei. Uneori când plânge, din instinct o pun la sân, dar ea nu, ea vrea să vadă, să observe, să urmărească cu privirea ei drăgălașă. Pe noi, pe pisic, copacii din parc, jucăriile împrăștiate de Lucacin și la propriile mâini, care au și devenit numai bune de molfăit. Se uită serios la toate astea, dar vai și când ne aruncă câte un zâmbet, de ne atrage ca un magnet în jurul ei, ne topim și îi mai cerem. Îi place mult să-i și vorbești, îmi apropii uneori fața de chipul ei și îi mai povestesc una alta, iar ea, la rându-mi îmi spune de ale ei, în cele mai gingașe și frumoase gângureli.

Nici luna asta nu ne-au ocolit virusaurii, i-am pasat între noi ca într-un joc cu mingea și poate cea mai afectată a fost tot Iris. Cred că deja ne-a pus peceta de părinți urâcioși care o chinuie cu serul fiziologic și pompița de nas. Dar le venim noi de hac... să vină odată și odată primăvara, că ni s-au lungit urechile de atâta așteptat...


Și dacă tot veni vorba de primăvara care nu mai vine, a venit ea într-un fel, de fapt ba vine, ba pleacă, nu știm ce-i în capul ei. O fi îndrăgostită :) Cert e că natura n-a mai stat să aștepte și temperaturile mai ridicate și a izbucnit în flori și verde crud. N-am mai așteptat nici noi, așa că ieșim în parc, facem plimbări pe afară în căutarea pomilor înfloriți, într-o zi chiar am luat trenul - și prima călătorie a copiliței - și am fugit la o superbă grădină în floare.

Dacă e primăvară, e despre flori. Dacă-i despre flori, e și despre flori de hârtie. Sâmbăta ce-a trecut a fost despre toate... sâmbăta trecută am ținut primul atelier cu flori de hârtie.


Acum doi ani, mai în glumă mai în serios, împreună cu Raluca - domnița asta drăguță care-mi sare mereu în ajutor - meșteșugăream primele noastre flori de hârtie. Ieri am ținut primul nostru atelier. Tot atunci descoperisem și cartea minunată - Paper to Petal - care a fost inspirație și material de lucru de fiecare dată când a venit vorba de flori de hârtie, iar asta ne-a ajutat să acumulăm și niscai experiență, împreună sau separat. O experiență pe care apoi ne-am dorit să o împărtășim și cu alte persoane pasionate de frumos și de lucruri făcute cu mâna.

Citesc și mă mir că prin alte locuri primăvara aproape că predă ștafeta verii (liliac, bujori înfloriți deja?...), iar aici abia abia dacă ne-a mângâiat câteva zile cu niște raze de soare mai călduțe. Chiar și așa, natura își vede de ceasul ei și a început să reînvie. Abia așteptam asta, după o iarnă cam mohorâtă. Nici grădina din balconul nostru nu s-a lăsat mai prejos. De câteva săptămâni a început și ea să dea primele semne de primăvară.


Peste iarnă nu multe s-au întâmplat în grădină. Plantele, cele perene, au hibernat, iar cele anuale (care au mai rămas în urma curățeniei de toamnă) s-au topit de tot în pământul din ghivecele de ceramică sau lăzile de lemn. Ca-n orice grădină care trece prin câteva anotimpuri, priveliștea a fost cam gri. Odihna și hibernarea asta însă le dă puterea să se refacă peste câteva luni. Ca și anul trecut pe vremea asta m-am bucurat să văd că unele din plantele din balcon au început să dea muguri sau să răsară din pământ, proaspete și firave. S-a întâmplat asta chiar de la sfârșitul lui februarie, dar pentru că temperaturile nu s-au ridicat prea mult, întreg procesul s-a lungit. Abia aștept verdele cel mult să dea năvală.

Dar asta o să mai vedem, căci anul acesta mi-am propus să nu mă avânt în prea mult grădinărit. Asta în comparație cu anul trecut, când după ce am pornit cu mare entuziasm și voință, în lunile de vârf ale sezonului de grădinărit m-am lăsat păgubașă. Nu știam eu că am o Zmeurică care creștea molcom în burta mea, iar asta mi-a dat peste cap preocupările curente. Să vă spun că nici pentru a ieși pe balcon să ud plantele nu aveam energie, nici chef? Zăceam pe canapea și mă uitam cu milă și tristețe la grădina pălită de soare. Dar ea, draga de ea, a mers mai departe (ajutată și de niște oameni binevoitori care au udat-o în lipsa mea), a crescut și chiar a dat și roadă. Și eu la fel :) Așa că acum ne-am regăsit. Cu forțe proaspete amândouă. Eu mi le refac acum și cum grădinăritul eu îl consider nu murdărie, ci terapie, asta sigur o să mă ajute.

Cum ziceam mai sus, planuri mari nu am. Răsaduri nu am pus de niciun fel. Dar pentru că m-am obișnuit cu oaza mică de verdeață din ultimii ani, am decis ca mare parte din lăzile de lemn să le umplu cu flori. Am lăsat doar două - una pentru plante aromatice și alta în care am sădit dăunăzi niște semințe de rucola, salată și ridichi (din semințe de la plantele de anul trecut - fain, nu?).  Tarhonul a dat lăstari noi din rădăcinile (și răsadul) de anul trecut, la fel și salvia, lavanda și pătrunjelul. Dafinul a fost verde și iarna. Căpșunile și zmeura au dat și ele lăstari noi, sper și flori în curând. Restul lăzilor și ghivecelor le-am păstrat pentru semințe de dalii, Cosmos, astre, maci bătuți, felurite flori de câmp - din pachețelele făcute pentru Iris. Mama mi-a adus bulbi de ghiocei și viorele din grădina de acasa. Le-am găsit loc și lor în câteva ghivece, printre lăstarii noi de nalbă de grădină. Trandafirul, clematis-ul și caprifoi-ul, după ce i-am curățat nițel de ramurile mai uscate sau bătrâne, odată cu temperaturile mai călduțe au început și ei să dea muguri. Pe lângă trandafir hop și țup a apărut și o zambilă și tot acolo în curând sper să răsară și trifoiul. Într-o zi cât a fost mama aici am dat o fugă la un magazin de grădinărit de unde ne-am întors cu câteva panseluțe, anemone, bulbi de narcise și iriși minioni. O Iris în casă și acum și câțiva iriși în grădină :)

Într-o zi mai cu soare am făcut și niscai curățenie în balcon, căci lemnul de pe jos era plin de mușchi verde și praf transformat în noroi după atâta ploaie. Lucacinul ”mi-a dat” o mână de ajutor răscolind pământul din câteva lăzi, iar Zmeurica s-a copt un pic la soare și ea cât eu m-am ocupat de săditul semințelor. Acum să avem nițică răbdare și să urmărim ce minuni se mai întâmplă în grădină.

”Growing up I never liked gardening. I remembered the weeding chores of my childhood, the wait for something to grow and become ripe. Gardening seemed to belong to those more accustomed to the passage of time and less anxious about it. I was too young, too impatient. For years, however, I'd had a sneaking suspicion that gardening was lying dormant in me and would eventually awaken." - dintr-o carte minunată pe care o citesc acum când mai fur un pic de timp pentru mine, Orchard House de Tara Austen Weaver.