Chec de toamnă cu dovleac și nuci

7 nov. 2018

Hai că nu e chiar așa de grav că am ajuns să scriu câte o poveste, mai ales una care ascunde în ea o rețetă, numai o dată pe an. Vorba aceea, mai bine mai târziu decât niciodată :). Așa că îmi permiteți să vă și salut cu această ocazie și dacă tot am redeschis ușile, am tras perdelele să mai intre soarele și aerul curat și să vă primesc în acest colțișor al meu, am să șterg și un pic praful de pe raftul cu povești cu gust și o să așez frumos încă una lângă celelalte. Una despre un dovleac transformat într-un prea bun chec de toamnă, de o consistență potrivită vremii reci de afară și condimentat cu arome de început de iarnă.


Acum că au trecut sărbătorile în care dovleacul este folosit drept obiect de sculptură cred că e cazul să-l readucem pe blatul de bucătărie, acolo unde îi șade cel mai bine, mai ales toamna. Condimentat cu scorțișoară și nucșoară. Am descoperit această rețetă încă de anul trecut, în minunata carte ”Sweeter off the Vine” a lui Yossy Arefi. Am făcut-o toamna trecută de vreo două ori, dar toamna asta aproape orice dovleac ce a ajuns la noi în casă, nu a scăpat de ea, și cred că am ajuns la vreo 4 ori. Este prea bun să nu nu-i dau șansa asta și dacă tot este prea așa de bun, am zis să o împărtășesc - cu mici adaptări - și cu alții pasionați și pofticioși. Dacă mai punem la socoteală că de fiecare dată iese nu unul, ci două checuri - ori de păstrat la frigider pentru mai multe zile, ori unul de oferit în dar, celălalt de împărțit în mod frățește în familie - deja e mult mai bine. Căci știm cum e, când după ce abia l-ai tăiat pe primul încă un pic călduț, dispar feliile văzând cu ochii și răsufli ușurată la vederea celui de-al doilea că oh, ți-a mai rămas și ție o felie să savurezi în liniște a doua zi la o cană de cafea. Sau dacă faci unul pentru a-l duce în dar cuiva, te bucuri da, bineînțeles, dar când revii acasă și vezi că te mai așteaptă altul pe masă, parcă te bucuri și mai tare. Hai că nu despre egoism vorbim noi aici, să fim serioși.


Am adaptat un pic rețeta orginală, reducând din cantitatea de zahăr, iar rezultatul - confirmat și de alții - a fost foarte bun și suficient de dulce.

Ingrediente:
  • 1 c (100 gr) nuci *
  • 3/4 c (95 gr) semințe de dovleac
  • 2 1/2 (315 gr) făină integrală
  • 1 c făină de spelta sau normală **
  • 2 lg praf de copt
  • 2 lg bicarbonat de sodiu
  • 1 1/2 lg sare
  • 2 lg scorțișoară măcinată
  • 1/2 lg nucșoară
  • 1 c (240 ml) ulei de cocos topit și apoi răcorit ***
  • 1 c (200 gr) zahăr brun ****
  • 2 c (450 gr) piure de dovleac copt
  • 4 ouă 
  • 3/4 (180 ml) lapte bătut
Note: Lg - lingură, lg - linguriță, c - cană/cup

* - în carte rețeta cere un amestec de nuci simple și pecan, eu am folosit de fiecare dată doar simple;
** - se poate folosi și doar făină normală, ca cea de mai sus;
*** - am făcut și cu ulei de cocos, dar când nu am avut am folosit alt ulei vegetal sau combinație;
**** - ei, aici rețeta cere dublu (2c) de zahăr, dar eu fără frică și nicio jenă am redus la jumătate și așa o să rămână.


Prima dată când am făcut acest chec, eram cam încurcată și mi s-a părut cam complicată rețeta, căci trebuie niște pregătiri în prealabil. După câteva încercări mi-am îmbunătățit însă metoda. De asta de fiecare dată încep să pregătesc mai întâi dovleacul, căci în rețetă acesta trebuie să fie copt și făcut piure.

Eu am folosit de fiecare dată dovleac Hokkaido/Red kuri, dar orice fel de dovleac bun de gătit este potrivit. L-am curățat de semințe, dar am lăsat coaja și l-am tăiat în felii mai măricele sau chiar în sferturi, pe care apoi le-am uns un pic cu niște ulei de măsline pe părțile tăiate și le-am dat la cuptor pentru vreo 40-60 min la temperatura de 190°C, pe o tavă cu hârtie de copt cu părțile tăiate în jos. Am mai verificat din când în când dacă este suficient de copt. În funcție de tipul de dovleac și cât de mari sunt feliile, timpul de coacere diferă.

După ce s-a răcit în tavă, se curăță de coajă (în felul acesta, abia după ce s-a copt, se curăță mult mai ușor). Aici însă am să vă mai spun că eu am lăsat și coaja, tocmai de asta am ales dovleacul Hokkaido despre care am aflat acum câțiva ani că are coaja comestibilă, fiind și foarte subțire. Iar dacă este făcut piure, aproape că nici nu se mai distinge. Am cântărit apoi cantitatea necesară și l-am făcut piure cu ajutorul unui robot de bucătărie. Dacă nu se mărunțește suficient de bine, urmează mai jos un alt *trick* ce mi-a fost de folos.

În paralel cu dovleacul, în cuptor am mai pus și nucile împreună cu semințele de dovleac, împrăștiate pe o tavă de copt, dar acestea se țin mult mai puțin - doar câteva minute - ca să nu se ardă. După ce s-au copt și răcit, le-am tocat cu un cuțit, dar nu foarte mărunt.

Am pus apoi cuptorul pe 160°C și am pregătit două forme de chec, unse cu unt și presurate cu făină sau cu hârtie de copt.


Și a sosit momentul să combinăm toate ingredientele și apoi să se întâmple magia în cuptor.

Într-un vas mai încăpător am amestecat făina/făinurile, praful de copt, bicarbonatul de sodiu, sarea și condimentele. Am adaugat apoi și cam 3/4 din nucile tocate nu foarte mărunt (celălalt sfert le-am păstrat pentru ornat).

Ei, aici vine acel *trick* de mai sus: în vasul aceluiaș robot de bucătărie în care am sfărâmat dovleacul, mi s-a părut că nu avea suficient lichid ca să se facă piure, așa că am adăugat uleiul și zahărul și am mixat în continuare, lichidul ajutând în felul acesta la consistența mai cremoasă a amestecului. Cu ajutorul unei spatule am curățat pereții vasului. Am adăugat apoi unul câte unul cele 4 ouă, mixând bine după fiecare ca să se încorporeze uniform.

Într-un alt vas mai mare (dar e ok și recipientul robotului de bucătărie, dacă aveți unul mai încăpător) în care am turnat amestecul de dovleac, am încorporat alternativ în 3 pași amestecul uscat și laptele bătut în piureul de dovleac, până am obținut un aluat nu foarte lichid, chiar mai tare aș putea spune.


Cu ajutorul unei linguri l-am turnat în cele două forme de chec pregătite și am ornat pe deasupra cu restul de nuci tăiate. Le-am dat apoi la cuptor pentru vreo 50-60 min. Spre finalul timpului de coacere, am mai verificat să nu se prea rumenească suprafața (cam de fiecare dată spre final eu acopăr tăvile cu o folie de aluminiu) și interiorul checului cu ajutorul unei scobitori/țepușe mai lungi de lemn.

După ce s-a copt, se mai lasă în forme să se răcească complet, apoi se scot și se pot păstra într-un vas închis ermetic la temperatura camerei câteva zile sau în frigider mai multe. Asta bineînțeles dacă rezistă până atunci. La noi în casă mai rar se întâmplă asta :)


Cum se face că de la ouăle colorate de Paști am ajuns direct la dovleac și condimente de toamnă? Dar vara? unde au trecut lunile de vară și cele de început de toamnă? Of, nu știu, dar domnul Timp pare că se grăbește așa de la o vreme, trece cam prea repede, ca-n vorba cântecului:
”Diseară poştalionul aduce-un domn de seamă.
Un călător de seamă şi-un hoţoman de soi,
Aduce Timpul-domnul pe care nicio vamă
Nu l-a putut vreodată întoarce înapoi... ”
Mi-aș fi dorit să scriu mai mult și aici, să am timp să mai povestesc despre una, despre alta. Am pregătite multe ciorne care așteaptă ori câteva rânduri, ori câteva fotografii și butonul de publică, la fel cum am și multe idei în cap care-mi tot dau târcoale din când în când. Dar cumva am reușit să le potolesc de la o vreme, le-am pus într-un cufăr acolo și le-am rugat să fie mai răbdătoare și înțelegătoare cu mine. Zilele ne sunt așa de pline, cu doi pitici care nu mai sunt așa de mici-mici și care cer porția lor de iubire și atenție zilnică și pe care încercăm să le-o oferim din belșug. Căci știm așa de bine că sunt la vârsta când au nevoie mult de noi. Nu ne iese tot timpul, mai clacăm, ne mai împiedicăm din cauza propriei încăpățânări. Apoi mai sunt celelalte lucruri care ne umplu zilele, unele mai din obligație, responsabilități, altele pentru starea de bine ca să ne umplem ceștile interioare și uite-așa se face seara și Vica alege să meargă la somn în loc să mai stea la calculator, căci mâine o ia de la capăt.


Dacă tot veni vorba de timp, povestea asta pe care am să o public în câteva minute este fix la 10 ani distanță de prima pe care am scris-o în acest colțișor, debut i-am spus eu atunci și cu oarecare modestie a fost începutul unei proprii acceptări, a lucrurilor care-mi aduc bucurie, pe care îmi place să le fac, să le arăt sau să le dăruiesc altora. Îmi aduc bine aminte, stăteam pe patul meu îngust într-o cameră micuță de cămin, în orașul minunat Berlin și am decis să-mi fac un blog. A fost consecința unei dezamăgiri, pentru că tocmai îmi dădusem demisia de la institutul unde vinesem cu un proiect de facultate (de Automatică și Calculatoare, sîc!) și de unde am plecat, un pic debusolată, dar totuși împăcată că alegerea pe care o făcusem nu-mi mai provoca acea stare de stres că fac ceva ce nu-mi place. Multe s-au întâmplat de atunci, dar ce-mi aduce bucurie este că muzele sunt lângă mine de atunci, cu scurte sau mai lungi perioade de absență (deh, au și ele nevoie de un pic de deconectare). Chiar dacă nu apuc să povestesc pe îndelete aici despre ele, ci folosesc și alte platforme (așa e, Instagram-ul mi-a devenit un fel de jurnal de zi cu zi, cred că modul simplu de a spune ceva m-a furat și am început să-l folosesc pe post de blog), mă bucur că mi-am găsit (sper eu) un drum care-mi aduce mai multă împăcare și acceptare, a felului meu de a fi, cine sunt. Cred că dacă ne-am întoarce un pic spre noi, să vedem ce ne aduce echilibrul și liniștea interioară, chit că sunt niște lucruri diferite decât ale celorlalți, să ni le acceptăm și poate chiar să le îmbrățișăm mai cu drag fără să ne dorim neapărat să ni le schimbăm ca să fim ca ceilalți, cred că asta ar aduce mai multă pace și bunătate în noi și-n jurul nostru.

Dar poate bucuria cea mai mare am primit-o întodeauna de la voi, cei care mai dați pe aici și răsfoiți blogul, îmi lăsați câte un comentariu, îmi trimiteți gânduri pe alte căi și care mă topesc. Nu reușesc să răspund la timp la toate, să-mi fie cu iertare, dar zâmbesc de fiecare dată când le citesc și recitesc. Când mă gândesc că unele astfel de mesaje s-au transformat în legături mai strânse, prietenii, unele chiar și în realitate, parcă inima-mi zâmbește și mai mult. Hai că-mi sunteți tare dragi și vă mulțumesc ♡.

Pe sper-eu-nu-foarte-îndepărtat curând!

O plimbare de primăvară cu aromă de Paște

12 apr. 2018

În loc să ne strângem câțiva prieteni în jurul mesei îmbelșugate, așa cum ne e tradiția de Paște, anul acesta ne-am pus bocancii în picioare, merindele de sărbătoare în rucsac, copiii care în brațe, care pe jos și am fost să facem o drumeție împreună undeva prin satele din Valonia belgiană. Nici nu se putea altfel pe o așa vreme superbă. Cred că de la începutul ei, m-am tot repetat, dar de câteva zile încoace chiar a venit primăvara și se pare că s-a hotărât să și stea pe la noi!


Nu mă înțelegeți greșit, îmi place tare mult când ne adunăm în jurul unei mese cu prietenii și împletim și dezpletim povești în timp ce ne bucurăm de bunătățurile de pe masă, de cele mai multe ori simple, dar cu multă savoare. Doar că iarna care a trecut ne-a ținut așa de mult în bârlog, încât atunci când am văzut că se anunța vreme mult-prea-frumoasă de Paște - iar aici cu vremea nu-i de glumit deloc, dacă ți se dă, ia, nu fi modest! :) - nici n-am stat pe gânduri să nu petrecem ziua afară, undeva în natură. Totuși nu m-am putut lipsi de niște pregătiri de sărbătoare, cum îmi stă bine în fire... Vorbind cu mama la telefon, îmi spunea marți că face biscuiții, joi frământa și punea la dospit pasca și cozonacul, vineri cocea pasca cu brânză, un ritual al ei pe care-l ține de mulți ani. Eu am cam lăsat pe ultima sută de metri totul, cu doi năzdrăvani zburdând în jurul mei am avut cu ce să ne umplem timpul, dar tot mi-am făcut un plan: cozonac, niște biscuiți și ouă colorate. Așa că sâmbătă dimineață m-am făcut nevăzută, m-am furișat la bucătărie și m-am apucat de treabă. În timp ce cozonacul dospea, împreună cu cei mici dornici să ”mama, mama, vreau să te ajut!” și Dănuța venită în vizită am copt biscuiții din aluaturile pe care le făcusem cu o zi înainte. Când vorbisem cu mama la telefon cu câteva zile înainte, brusc mi s-a făcut dor de biscuiții pe care-i face ea cu ocazia sărbătorilor, fie de Crăciun, fie de Paște sau de Hramul satului. Mi-am luat o foaie de hârtie și am notat ingredientele, ”făina cât să iasă un aluat ca de biscuiți” și pașii cum se fac. Pentru că mi se păreau așa de comuni, niciodată nu-mi trecuse prin cap să încerc și eu să-i fac, dar acum la depărtare, mai ales în preajma sărbătorilor, dorul de gusturile de acasă își spune cuvântul. În plus aveam niște nuci și dulceață de trandafir făcută de mama ce de multă vreme aștepta să se transforme în niște cornulețe fragede. Cozonacul însă l-am făcut după aceeași rețetă pe care am descoperit-o acum câțiva ani, când am făcut prima dată cozonac și pentru că îmi iese de fiecare dată bine și foarte bun nu văd de ce să o schimb.


Recunosc că mi-au fugit ochii de admirație pe toate fotografiile cu ouă colorate care s-au scurs de două săptămâni încoace pe Instagram cu ocazia Paștelui... Mai ales pe cele colorate în mod natural, care mai de care mai imprefect de frumoase. Anul trecut am încercat, acasă fiind la Susleni, cu coji de ceapă roșie și albă, cu modele de frunze de pătrunjel, cam ce aveau ai mei la îndemână prin și pe lângă casă. De câteva săptămâni, după ce am descoperit că Zmeurica a făcut o pasiune din decojirea cepelor, am zis ia să le salvez eu în câteva borcane. Într-o zi i s-a alăturat chiar și Lucacinul și au lăsat cepele aproape goale, de entuziasmați ce erau. Am mai găsit prin firigider o varză roșie, mai aveam în congelator niște afine și pe raft niște turmeric pudră și am zis să ne încercăm și noi norocul cu un curcubeu de ouă colorate natural. Am făcut infuziile dar pentru că ne prinsese noapte deja, am grăbit niște pași (anume am pus oțetul în infuziile prea calde și nici nu am mai așteptat să se răcească bine lichidul ca să punem ouăle deja fierte) și le-am lăsat așa peste noapte la frigider. Nu mă așteptam să se prindă culoarea, dar dimineață când le-am văzut ce frumoase au ieșit, așa imperfecte, am început să țopăim de bucurie prin casă și eu, și prietena mea mai ceva ca cei mici :) Am admirat fiecare nuanță de culoare și model ce s-a format pe coajă, unele cu niște raze de soare, altele ca niște constelații sau cu aspecat de marmură... Am luat fiecare câte unul și le-am ciocnit alături de un Hristos a Înviat! la micul dejun de sărbătoare. De Paștele Catolic, am găsit în fața ușii niște ouă colorate și altele mici de ciocolată împărțite în mod egal în două cutiuțe, de care copiii s-a bucurat câteva zile la rând. Cam bănuiam cine le-a lăsat acolo așa că înainte de aporni la drum, am făcut un platouaș cu bunătățuri și i l-am dus drept mulțumire vecinei de la doi, iar dânsa s-a bucurat nespus de mult să guste din ele, fiind curioasă de tradițiile și obiceiurile altor țări. Cine știe, poate o prietenie între vecinii de bloc pornește chiar de la o felie de cozonac și un ou de ciocolată :)


Ne-am împachetat apoi, cu merindele și copiii după noi și am pornit la drum. Mai întâi cu mașina, apoi câțiva kilometri pe jos pe drumuri de țară. De câțiva ani am descoperit niște trasee organizate în fiecare duminică în regiunea valonă, unde voluntarii ADEPS se ocupă să marcheze întreg traseul - care poate fi de 5, 10, 15 sau 20 de km, pentru gustul și rezistența fiecăruia. Este o modalitate de a încuraja activitatea fizică în aer liber. Au fost ani când am fost mai des, alți ani mai deloc, dar de fiecare ne-am întros după o astfel de drumeție parcă mai vioi decât la începutul ei. Unele trasee merg prin păduri, altele prin sate, pe câmpii, fără să intersecteze drumuri cu trafic aglomerat. Traseul de duminică a început cu un cireș în floare survolat de roiuri de albine însetate de polen și s-a terminat tot în același loc, mai pe înserate. Am ales unul scurt de 5 km, căci știam că cei patru năzdrăvani mici ce ne însoțeau vor sta să inspecteze fiecare fir de iarbă ce le apare în cale și orice gândăcel ce le trece calea. În plus am vrut să ne acordăm nițel timp și pentru un picnic de sărbătoare unde să ciocnim câte un ou de Paște și să ne îndulcim cu o felie de cozonac.