Gând bun şi de la noi

30 ian. 2013

Vroiam să scriu asta ieri seară, dar seara de ieri m-a lăsat un pic fără energie, energie pe care bobul Luca a vrut să o consume la maxim :) Lucrurile sunt şi par (sau doar aparent) destul de calme pe aici, mâncare - somn, mâncare - somn, somn - mâncare, somn - somn sau orice altă combinaţie. Intrăm într-un fel de normal nou, acomodarea în 3 e încă în toi, dar deja câteva lucruri parcă iau aspect de rutină, dar în sensul bun al cuvântului, pentru că aşa ne facem un fel de program, împărţim timpul şi pentru alte activităţi. Eu aş sta tot timpul în "vizorul" lui, să-i surprind şi să memorez fiecare mişcare şi grimasă, dar îmi dau seama că aş exagera, aşa că-i ofer şi cât mai multă independenţă, mai ales când doarme. Şi doarme bobul destul de mult în ultima vreme, cum de altfel am înţeles că e normal la vârsta lui. Mi-e interesant să-l observ, de altfel cum îmi place în general să observ oamenii, şi mă gândesc cât din mimica şi gesturile pe care le are acum se păstrează în timp şi se pot recunoaşte mai târziu.

în farfurie - hrană pentru cei mari, cei mici se mulţumesc cu lapte deocamdată
De câteva zile însă, de fapt seri, copilu' dă ceva semne de nemulţumire şi deranj, manifestate insistent în mod vocal. Motivul este, cred, doar de el cunoscut cu adevărat, că noi doar putem să bănuim: ori începe şi el să fie mai activ, să vrea mai multă atenţie, să ne spună ceva sau îl deranjează necunoscutele stomacului, adică aceile(!) colici, de care toată lumea vorbeşte cu teamă. Cu un legănat şi ceva lapte pare că am reuşit să-l domolim deocamdată. Am auzit că mai merge şi cu ceva cald pe burtică. În orice caz, pe cât de neplăcute sunt aceste momente, pe atât de normale, vii şi frumoase.

Şi spuneam că vroiam să scriu aseară, să vă mulţumesc pentru mesajele frumoase şi încurajatoare pe care le-am citit şi primit cu mare drag la postul precedent. Luca vă trimite câte un zâmbet ştrengar din somnul lui dulce, iar noi vă mulţumim din suflet şi vă trimitem ale noastre gânduri bune. Pentru unii a fost emoţionantă povestea, pentru alţii a generat amintiri, poate cineva a considerat că este normală. Aşa am simţit şi noi după ce am trecut prin ea, că parcă s-a încadrat în limita normalului şi doar când mă uit acum peste fotografii, îmi dau seama că un pic nu a fost. Au fost emoţii şi griji, dar acum sunt amintiri. Amintiri frumoase.


Şi ca să mai dau o notă mai puţin nostalgică acestui post, ia să vă inspir cu ceva de-ale gurii. Uneori, de prea multe ori, gătesc din imaginaţie: amestec ingrediente în gând, vizualizez rezultatul şi apoi încerc şi în realitate. Rezultatul poate fi prost, ok sau bun. Ieri am încercat un fel de musaca de conopidă cu paste. Simplu precum se citeşte: am fiert un pic o conopidă, tăiată bucăţi mici, am fiert nişte fusilli, le-am amestecat cu nişte ulei de măsline, condimente de voie bună, un pic de smântână cu două ouă şi le-am dat la cuptor pentru vreo 30-40 de minute. Rezultatul a ieşit între ok şi bun :)


Tot ieri aveam în plan să fac o plăcintă cu mere şi scorţişoară, aşa cât mai e iarnă.. calendaristică, cel puţin, ca la cele 14°C deja dă semne a primăvară. Dar, pfiu, nu mai aveam făină şi "moara" e cam departe. Mi-am amintit însă de acest desert cu mere şi cereale, crocant, aromat cu scorţişoară, rapid şi uşor de făcut.


Plăcinta o fac cu altă ocazie şi tot cu alte ocazii o să mai public nişte feluri de-ale gurii, pe care le-am făcut, mâncat, pozat cu gândul să povestesc şi pe blog, dar altele m-au ţinut ocupată şi n-am apucat încă. Dar sper să le pun cât mai curând. Insistaţi cu reamintirea, vă rog! :)

Hai să aveţi o seară bună şi liniştită, că pe aici nu se ştie :)

Luca Ioan - o poveste cu un bob de mac

20 ian. 2013

De o săptămână casa noastră a devenit mai plină. De două săptămâni, viaţa noastră s-a umplut de bucurie. O bucurie dată de această minune mică...


Luca Ioan, sau cum ne place încă să-i mai spunem - bobul de mac, s-o fi gândit că luna februarie e prea departe, aşa că a hotărât să vină pe lume un pic mai devreme, pe 5 ianuarie 2013, într-o sâmbătă pe seară.

Eu cu Petersen aveam în plan să ajungem în acea sâmbătă dimineaţă la o prezentare de scutece de pânză (deh, avem porniri ecologiste), dar se pare că bobul mic a avut alte gânduri şi după ce mi-a dat de ştire prin nişte contracţii cu dureri în spate (că erau contracţii, asta am aflat mai târziu), am ajuns la spital, la monitorizare. Deja eram obişnuită cu procedura, că mai fusesem şi luni, pe 31 decembrie, ca să vedem ce e cu starea de gripă pe care o aveam de câteva zile. Doar că acum, surpriză, procesul travaliului deja începuse cu o dilataţie de 3cm. Asistentele şi medicul de gardă au încercat să oprească cumva procesul, dar se pare că bobul era foarte hotărât. Aşa că după cam 12 ore de travaliu, cu contracţii şi senzaţii din ce în ce mai puternice, dar cumva suportabile încât nu am cerut anestezie epidurală, bobul nostru s-a născut la 18:53 (ora Belgiei) şi mi-a fost pus pe piept imediat. O bucurie imensă şi uşurare ne umpluse sufletele în acel moment. Era acolo, al nostru, mic pui de om.


Din păcate, acel moment n-a durat prea mult, aşa cum citisem şi cum speram... Fiind mai micuţ, Luca a avut nişte probleme cu respiraţia la început şi a avut nevoie de îngrijiri speciale. În aceeaşi seară am fost transferaţi la un alt spital, cu o secţie de Neonatologie mai bine dezvoltată. L-am văzut înainte să plece cu ambulanţa la noul spital, avea deja multe tubuleţe şi senzori pe el, şi m-am topit de drag când i-am luat mânuţa şi ne-a strâns cu toată puterea, aşa firav cum era. Iar atunci a început şi călătoria noastră "aventuroasă". Timp de 4 zile, Luca a locuit într-un incubator şi a primit din partea medicilor şi asistentelor multă grijă şi atenţie. Noi am fost încurajaţi să ne implicăm cât mai mult. La început eram mai speriaţi din cauza gândului că o secţie de terapie intensivă pentru prematuri e ceva pur medical. În scurt timp însă, "munceam" cot la cot cu personalul medical, alături de alţi părinţi şi puii lor mici, luându-i temperatura, schimbând senzori de oxigen, schimbând scutecul la fiecare 3 ore şi poate cel mai minunat pentru mine, ca proaspăt mamă a fost momentul când l-am pus la sân, iar el, mic şi cu toate tubuleţele şi firele de pe corp, a savurat primul mic dejun direct de la sursă... O senzaţie minunată. Până atunci, laptele, câteva picături la început, pe care am fost încurajată să-l pompez chiar imediat după ce l-am născut, i-a fost administrat printr-o sondă nazală. Cele 4 zile au trecut frumos, cu griji privind starea lui, cu multă încurajare şi ajutor din partea celor de la NICU, gândurile bune ce au venit de la distanţă de la oamenii dragi, dar şi mult optimism şi multă încredere în noi şi în el, bobul mic şi voinic. 


Apoi, pentru că Luca era mult mai bine, respira deja singur, iar riscul infecţiei trecuse, a fost transferat înapoi la spitalul unde se născuse, pentru a-şi mai întări un pic forţele, iar noi am mers în vizită... puţin spus vizită, am locuit practic acolo, doar mergeam la somn acasă, pentru că am ştiut şi ni s-a vorbit foarte mult despre cât de importantă este prezenţa noastră acolo cu el. Îmi şi amintesc întunericul de dimineaţă, holurile goale ale spitalului, căldura şi calmul din secţia de Neonatologie, bobul mic în pătuţul lui, un pic moţăind deja a foame... Deja devenise rutină alăptatul din 3 în 3 ore, măsuratul temperaturii, apoi dormit, şi el, şi noi, în colţişorul pe care ni l-au creat. Iar cu o zi înainte să facă prima săptămână a primit undă verde să meargă acasă. Nu ne aşteptam, credeam că o să mai dureze câteva săptămâni... Am fost ca doi titirezi, eu şi Petersen, în acele zile, dimineaţa devreme fuga la spital, între nişte pauze de alăptat şi ţinut piele-pe-piele copilul, am colindat rapid nişte magazine pentru cele strict necesare să-i facem o primire acasă cum se cuvine (deh, noi lăsasem chestiile materialiste pentru luna ianuarie...). Am reuşit să aranjăm un mic colţ de cameră într-o singură noapte..


Iar peste câteva ore, cu Luca înfofolit bine, pentru că între timp venise iarna pe aici, cu ger, soare cu dinţi şi ninsoare, am pornit spre casă...


Şi acasă...




Iar de atunci ne adaptăm, ne minunăm de el, învăţăm să ne coordonăm după un nou program, el şi noi... Deja somnul ne este fragmentat în intervale de câteva ore, Luca începe să ne arate din personalitatea lui, dar este minunat, este minunată lumea asta mică a noastră...


Cumva, după ce m-am recuperat şi eu, am reuşit să revin şi la indeletnicirile mele culinare, aşa că într-o seară, între orele de hrană pentru cel mic, am făcut ceva şi pentru burţile noastre cam înfometate şi am mâncat tustrei la masă... iar încet, încet revenim în normal.



Iar pentru cei de ne trec pragul zilele astea, am pregătit și câteva mici daruri ca amintire, așa cum e obiceiul pe aici...


Sunt multe de povestit, s-au adunat deja amintiri, unele s-au depus acolo în minte şi pe suflet, ca nişte cărămizi şi sunt prea puţine cuvinte prin care aş putea să le descriu. Privesc în urmă şi nu-mi vine să cred că au trecut deja două săptămâni de când am devenit mamă, am devenit părinţi, iar Luca e aici cu noi, că s-a refăcut şi că e mult mai bine (deşi încă trebuie să ducă o viaţă "de uter" până ajunge la "maturitatea" de 40 de săptămâni, cu somn mult, lapte dulce şi contact piele-pe-piele cât mai mult ca să prindă putere). Toată "aventura" din prima săptămână ne-a făcut să fim mai încrezători, mai puternici şi mai optimişti. Avem un respect foarte mare pentru medicii, asistentele şi personalul medical care ne-au ajutat şi încurajat în cele 2 spitale, începând cu travaliul şi naşterea, până la îngrijirea lui Luca; nu ne aşteptam să primim atâta grijă şi atenţie, necondiţionat şi cu zâmbetul pe buze. Multe gânduri de mulţumire avem şi pentru cei apropiaţi, de acasă şi oamenii dragi care ne-au fost şi ne sunt alături prin gândurile bune trimise de la distanţă. Vă mulţumesc şi vouă, cei care ne-aţi fost alături aici pe blog cu câte un gând bun pentru bobul mic de mac.

Câteva prime fotografii cu Luca, piticul somnoros, aici.

De-ale gurii, într-o zi

4 ian. 2013

Sper că anul nou a venit aşa cum l-aţi aşteptat şi l-aţi petrecut cu bine pe celălalt. Aici a fost o atmosferă calmă, am petrecut alături de o stare de gripă ce a venit imediat după Crăciun şi s-a ţinut obraznic după mine până mai zilele trecute. Aşa încât, am decis, cu câteva ore înainte să vină anul nou, să mergem de-a uratul pe la spital, ca să ştiu eu că-i totul bine cu bobul mic. Atmosferă calmă şi acolo şi un personal medical drăguţ. Întorşi acasă, mai liniştiţi, am reuşit să pregătim asta şi să privim cerul colorat de artificiile de la miezul nopţii peste oraş...


Nu obişnuiesc foarte mult să pozez tot ce mănânc, deşi de multe ori îmi place ce pun sau primesc în farfurie. Ieri, pentru că mi-a revenit şi starea de mai bine şi pofta, am făcut asta. Aşa că iată, o zi, de la mic dejun până la cină cu ce-am făcut şi pus în farfurie.

Micul dejun, ceai şi felii de pâine prăjită cu un pic de unt şi dulceaţă de gutui şi mure, făcute de mama. Lămâia şi mierea au rolul şi de leac.


Pentru prânz, am scotocit frigiderul de ce a mai rămăs de la sărbătorile precedente şi am încropit o salată (salată verde, rucola, sfeclă roşie fiartă, roşii, 2 ouă fierte, nişte mazăre, seminţe, un pic de muştar, ulei, oţet balsamic şi sarea şi piperul de final) şi 2 tartine: una cu branză Brie şi câteva boabe de rodie şi alta cu un pate şi cateva felii de castravete şi măsline verzi.


Vitaminele, ca supliment, fac parte şi ele, de câteva luni bune, din meniul zilei.


O porţie generoasă de fructe.


Iar pentru cină, m-am dat peste cap şi am făcut o supă bretonă cu peşte alb. Foarte bună, deşi reţeta am adaptat-o un pic, în funcţie de ingredientele pe care le-am avut la îndemână. 


Cam cu aceste bunătăţuri mi-am mulţumit stomacul ieri şi pe cel al bobului şi pe seară doar, şi pe cel al lui Petersen. Între mese am potolit setea cu apă multă, că e importantă şi hidratarea. Dar acum să nu vă imaginaţi că aşa se întâmplă în fiecare zi, atâta ordine şi disciplină culinară. Bineînţeles sunt şi excepţii, deseori, cum e şi normal. Dar dacă există un echilbru, atunci eu cred că e bine.

Poftă mare şi savuraţi atât cu simţul gustului, mirosului dar şi cu cel al ochiului, ce aveţi în farfurie!