Amintiri din vara grâului copt

28 feb. 2016

Nu știu ce-mi place mai mult, primăvara sau vara, dar cum nici una, nici cealaltă n-au sosit încă, nu-mi rămâne decât să-mi amintesc prin niște fotografii de ele. Iar azi mi-am amintit de vara anului trecut.


Și mi-am amintit mai ales de cea petrecută acasă, la Susleni. Am făcut deja un obicei în ultimii ani să petrecem mijlocul verii acolo, acum doi ani a fost tare frumos și ne-am gândit să repetăm experiența și anul trecut, bucurie pentru Luca și noi, bucurie și pentru bunica Dida și bunelul Mișa. Ne-am pârpâlit la soare și ne-am ascuns de căldură în casa răcoroasă, am umblat desculți prin ogradă și am cules zmeură, vișine, șorcovi și alte bunătățuri chiar din grădină. Am salutat câmpurile de floarea-soarelui și lanurile de grâu copt. Verișorii s-au zbânțuit pe afară, de aproape au întors grădina cu fundu-n sus, spre ”disperarea” bunicului. Chiar dacă eu de data asta n-am fost în cea mai bună stare, nici fizică, nici morală, mi-era rău și zi, și noapte căci Zmeurica noastră era pe atunci chiar cât o zmeură de grădină, totuși mi-a făcut bine să fiu acolo, acasă. Nici nu-mi vine să cred că acum e un pui de om, aici, cu noi și în brațele noastre. Sper să se bucure și ea de zile de vară în grădina bunicilor și de ospitalitatea lor și să mai umplem împreună borcane cu dulceață de amintiri așa cum am făcut-o și astă vară și de fiecare dată când mergem acasă.

Iris, o lună

23 feb. 2016

Când vrei să întinzi zilele să savurezi din plin toate momentele, hop timpul ți-o ia înainte și face el socoteala cum îi vine. Duminică s-a făcut o lună de când în grădina noastră s-a copt o zmeurică, de când a înflorit o floricică, de când s-a născut Iris, de când noi am primit-o cu bucurie în brațele familiei noastre, ghemotoc mic de iubire.


Cu ceva timp înainte să se nască și chiar cu câteva zile înainte de a face o lună, m-am gândit dacă voi avea timp și inspirație pentru a face și cu ea seria de postări-povești lună-de-lună pe care le-am făcut cu Luca. Am revăzut primul an cu Luca și mi-am amintit cu bucurie de zilele de 5 ale lunii, chiar dacă n-a fost tot timpul prea ușor să mă organizez și să fac poveștile. Știu că n-o să fie simplu nici de data asta - deja duminică m-am foit căutând prin casă un loc, rugându-mi muzele să-mi trimită niscai inspirație, așteptând să se liniștească prințesa și rugând norii să elibereze un pic cerul ca să am o lumină bună de fotografiat și colac peste pupăză, un frățior-Lucacin înfometat de atenție și plin de energie. Am să încerc totuși să mă opresc din toate în fiecare 21 al lunii, să facem câteva fotografii, să pun pe ”hârtie” niște amintiri din luna precedentă și să le adun pe toate într-o colecție, pe care sper ca ea să le descopere și să-i facă plăcere să le citească atunci când va crește mare, așa cum sper că va face și frățiorul ei. Și chiar dacă vor fi ei rebeli - deh, tinerii din ziua de azi și de mâine - și nu-i va interesa nostalgiile mele, pentru mine aceste povești vor trezi de fiecare dată amintiri cu bucurie.


Cum a fost prima lună în afară de faptul că a trecut repede? A fost normală. Mult mai normală decât prima lună cu Luca, când totul era pentru noi nou, și copilul, dar și experiența noastră ca părinți. Iris s-a integrat în familia noastră în cel mai natural mod posibil. Ne gândim uneori că poate faptul că s-a născut acasă, natural, ne-a făcut să simțim asta. Dar și faptul că deja având un copil, cunoaștem și ne vine mai ușor și natural să facem lucruri cu și pentru un nou-născut - a parent's gotta do what a parent's gotta do.

Ca activitați cu care și-a umplut timpul în această lună au fost somnul și alăptatul. Somn, lapte, somn, lapte, lapte, somn, somn... și tot așa. Cel puțin primele săptămâni așa au fost. Apoi au venit și niște crampe la stomac care i-au întrerupt ritmul, dar normale. Locul ei preferat de a dormi e pe pieptul unuia dintre noi, și pe timp de zi, și pe timp de noapte, piele-pe-piele la început, apoi și cu câteva hăinuțe lejere. Ba chiar a început să-și ceară dreptul prin niște mutrițe plângăcioase și apoi mici crize de plâns, dacă o punem jos, pe pat, canapea sau în coș. Îi place, oh da ce-i mai place să fie plimbată, strânsă la piept și legănată. Ce să-i faci, dacă s-a obișnuit cu asta încă de când era în burtă. Căci eu n-am mai putut (deși vai ce aș mai fi vrut) să stau locului și să zac în timpul ultimelor luni de sarcină, dar dorințele mele și cele ale Lucacinului s-au cam bătut cap în cap. Și tot o amintire din burtă e că o liniștește zgomotul alb, că e apa de la duș sau aspiratorul sau hota. Sărăcuța nu schițează niciun semn (încă!) nici la balamucul creat de Luca, care țopăie, cântă, strigă și celelalte la pachet într-o veselie pe lângă ea, iar ea își vede de somn în continuare. Să mai crească ea nițel, și-i vine ea de hac. Totuși invers, aranjamentul nu mai e valabil. Luca în prima seară, când a trebuit să împărțim toți 4 același pat, a fost tare speriat și nemulțumit de plânsul ei. Am avut inspirația atunci să-l întreb și să-i propun să doarmă la el în pat (pregătit de ceva vreme) în camera lui. Zis și făcut, copilu' și-a luat perna cu mâță și s-a mutat în noul culcuș, fără niciun fel de protest. Iar de atunci mersul lui la somn începe cu ”hai tata să citim o poveste la mine în pat” și o face cu bucurie (până atunci adormea doar la sânul meu). Bineîțeles că nu e totul bătut în cuie, mai facem noi cu rândul, Ionuț mai mult, și-i suntem alături în nopțile mai delicate sau vine el la noi, spre dimineață.

Dacă la Luca a trebuit să așteptăm o lună ca să putem ieși afară fiind prematur, cu Iris am fi putut ieși chiar din prima zi, după ce moașa ne-a spus că e ok. Am așteptat totuși câteva zile (eu încă eram mă resimțeam după naștere și nu eram pregătită pentru plimbări lungi) și când avea 4 zile am făcut vizita recomandată la pediatru (aici, după nașterea acasă este recomandat ca vizita la pediatru să fie nu mai târziu de o săptămână, deși acasă timp de două săptămâni aproape zilnic ne-a vizitat moașa cu care am născut). Pentru că s-a nimerit într-o zi care mai mult a primăvară părea am mers pe jos până la spital, cu domnița ghemuită în sling. A fost bine pentru ea, a fost bine pentru noi, prima plimbare în patru. Și chiar dacă am mai fost pentru scurte plimbări în parc, abia aștept să vină vremea caldă, să stăm pe afară ore în șir, să hoinărim prin oraș, să redescoperim plantele din Grădina Botanică și alte locuri din natură.

La spital însă am ajuns încă de câteva ori, pentru câteva minore intervenții (s-a născut cu frenul lingual un pic scurt și chiar dacă alăptarea nu ne-a fost afectată, am decis totuși să fie tăiat, la recomandarea moașei și a pediatrei) și analize (un control la inimă). N-a scăpat nici de virusaurii sezonului rece și la nici trei săptămâni s-a ales cu niște muci, o voce răgușită și un pic de tuse. Am sperat că alăptarea îi va oferi protecție maximă la intruși, așa cum știam și de la Luca, care a fost neafectat până pe la 1 an, dar altfel stă treaba când mai ai un copil în casă, care merge deja la grădiniță și poate să aducă diverși viruși sau alți oaspeți nepoftiți. Ea e bine acum, dar Lucacinul a preluat ștafeta și se luptă cu un virusaur zilele astea.

La două săptămâni și o zi, cu domnița ghemuită tot în sling (încă nu-mi vine să o pun în cărucior și să ieșim afară, când știu că-i place și-i face atât de bine căldura corpului nostru, strâns lipită la piept, mai ales pe vremea rece de afară) am urcat pe bicicletă și am făcut un drum cu niscai treabă până în oraș. Mersul pe bicicletă e atât de plăcut și necesar pentru mine/noi aici și sunt tare recunoscătoare că locuim într-un oraș unde acest mijloc de transport este ceva normal, cu o infrastructură bine pusă la punct. Îmi amintesc că atunci când am întrebat-o pe moașă dacă e ok să mai merg pe bicicletă, eu fiind cam spre sfârșitul sarcinii, ea chiar mi l-a recomandat, căci îmi venea mai ușor decât mersul pe jos, așa că am plimbat-o pe zmeurică pe două roți până în ultimele zile înainte de a se naște. La Luca am așteptat multe luni bune până l-am luat drept pasager pe scăunelul din față, dar acum avem mai multe lucrurile de făcut și trebuie să fim mai mobili. Poate prin alte locuri ar suna o nebunie să urci pe bicicletă cu puiul de nici o lună în sling, un pic bolnăvior, celălalt nici el nu prea bine în scăunel pe bicicletă cu tata și să goniți pe o ploaie măruntă și rece spre spital. Aici e cât se poate de normal. Bineînțeles că trebuie să am mai multă grijă acum la pedalat și mai ales când suntem trei pe-o bicicletă.

Poate lucrul mai puțin natural sau, evident, cel la care nu avem experiență este faptul de a fi părinți de mai mulți copii și de a ne împărți acum energia cât să ajungă în mod egal și pentru unul, și pentru celălalt și să rămână măcar puțin și pentru noi. Mie mi-a venit cel mai greu să fac asta, recunosc, chiar dacă am citit înainte și am încercat să ne pregătim pentru asta. Poate încă sub influența hormonilor, poate din cauza oboselii, poate alt motiv, dar am avut câteva zile în care am simțit că am clacat la acest capitol. În mod natural, în primele zile simțeam nevoia de a mă conecta doar cu ea, de a o pune la sân, de a o urmări cât e de delicată, de a-i mirosi și de a-i mângâia piela fină, lucruri de care mi-era dor. Bineînțeles aceasta conectare cu ea a slăbit și a dezechilibrat-o pe cea cu Luca. Asta și celelalte schimbări care s-au năpustit peste el în ultima vreme (integrarea la școală, limba și limbile vorbite aici) n-au fost deloc ușoare, pentru el mai ales, dar nici pentru noi și s-au lăsat cu multe supărări, lacrimi, tantrumuri strașnice și greșeli din partea noastră. Încet încetișor parcă totuși ne găsim un echilbru și ritm. Și tot îmi amintesc de niște cuvinte - ”love is not like a pie, there are not only so many pieces, it is ever expanding” - iar asta îmi dă speranță că va fi bine, chiar dacă pe alocuri tot ne vom împiedica de un hop. Nu știi aproape nimic despre cum e să fii părinte înainte de a deveni unul. Apoi odată cu primele gângureli, zâmbete, pași și năzdrăvănii înveți multe, descoperi în tine lucruri și bune, și rele, și zâne delicate, și balauri fioroși cu mii de capete... și pentru o clipă ai impresia că iar nu știi nimic despre cum e să fii părinte, dar acum știi și simți că iubești mai mult, infinit mai mult.


Știu, știu că poate urmează o întrebare - ”Ei, ce desert ai pregătit luna asta?” - ritual cu care am completat poveștile lună-de-lună ale lui Luca. Ei, pentru Iris m-am gândit să nu mai încing cuptorul într-un mod așa organizat, ci atunci când ne va fi poftă de o dulcegăreală. O să înlocuiesc poveștile și rețetele dulci cu unele despre flori și natură. Căci cum altfel decât ca o floare printre flori îi șade bine unei domnițe cu nume de floare? Luna asta este despre nișre flori de hârtie dăruite celor care ne trec pragul casei. Va urma și povestea lor în curând aici. 

Flowers as Poetry - iar o primăvară, iar un martie cu flori

18 feb. 2016

Ne bate la ușă în curând, ea, primăvara. La unii mai repede, la alții mai încolo, dar vine, vine, cu mult verde crud, cu cântec de mierle, cu parfum de curat, cu cer albastru, soare strălucitor și nori pufoși, cu plimbări lungi prin parcuri și păduri. Și mai vine ea cu povești cu și despre flori, pe care vă invit să le scriem iarăși împreună, așa cum am făcut-o și în ultimii ani.


Abia de curând mi-am dat seama că în acuș e martie, luna în care în ultimii 6 ani povestesc și cu voi povestim împreună de 2 ani zi de zi cu câte o floare, câte un gând, câte o poveste cu note florale. Nu eram sigură dacă voi reuși să-mi împart timpul pentru încă o ediție de Flowers as Poetry, având în vedere că preocupările mele s-au dublat de o lună. Ei, poate ca timp nu s-au dublat ele încă, dar ca iubire da :)

Dar pentru că avem și noi o floare-floricică în grădina familiei noastre acum, m-am gândit că am un motiv în plus să nu opresc tradiția florilor de martie, ci să o continui cu bucurie. Împreună cu voi. Așadar, pentru cei de nu știu despre ce tot vorbesc eu aici, dar și o recapitulare pentru ceilalți, iată mai jos descrierea.

M-am gândit să păstrez ideea avută la început, cea de o fotografie pe zi, dar care poate fi acompaniată de un text. Acest text poate să fie o simplă descriere a fotografiei, a florii, un nume, o dată, locul unde v-ați oprit să fotografiați floarea, niște gânduri, o dedicație, un citat, chiar și un mic eseu, fiecare ce inspirație are.

Pentru asta va trebui să alegeți și să-mi comunicați ziua/zilele din luna Martie 2016, în care doriți să ”contribuiți” cu câte o fotografie. Am creat acest poll, pentru o mai ușoară sincronizare. Puteți alege mai multe zile, bineînțeles, dar cu modestie :).

Fotografiile și celelalte informații mi le puteți trimite la adresa de email fotogravika (at) gmail (dot) com. Fotografiile mi-ar plăcea să fie de o calitate bună, clare, să exprime frumos ce ați vrut să surprindeți. Ideea principală este să aibă ca subiect florile, dar las ușa deschisă aici pentru interpretările personale a ceea ce înseamnă florile pentru voi. Tot în email trebuie să specificați ziua pe care ați ales-o, iar dacă ați ales mai multe zile (implicit tot atâtea fotografii ați atașat emailului), vă rog să-mi scrieți ordinea lor, adică ce fotografie să fie publicată, în ce zi. Fiind un proiect de colaborare, ar fi frumos ca fotografiile să fie însoțite de un nume (opțional - un link spre un blog/site este binevenit) și/sau o descriere (ce am spus un pic mai sus).

Câteva completări:
- fotografiile nu trebuie să fie făcute neapărat acum sau în luna martie, cu siguranță aveți deja unele în arhivă ce pot fi scoase la vedere;
- nu am specificat o dată limită, dar mi-ar plăcea să îmi trimiteți fotografiile cel puțin cu câteva zile înainte de ziua/zilele pe care le-ați ales să participați;
- acolo unde este necesar voi aplica o delicată postprocesare (culoare, contrast, luminozitate) pentru a uniformiza fotografiile participante.
- de anul trecut, proiectul are și o pagină de Facebook - https://www.facebook.com/flowersaspoetry.

Important:
Recunosc că anii trecuți am avut câteva emoții când în ajunul unor zile nu primisem încă fotografiile participante și din cauză că nu aveam o adresă de mail, nici nu am avut cum să reamintesc celor înscriși. Nici anul acesta nu cer adresa de mail, regulile sunt aceleași - nu vreau să vă bombardez cu mesaje standard. Acum însă aș avea rugămintea să vă încercuiți acolo cu roșu în calendar și să nu uitați că mi-ar plăcea să-mi trimiteți fotografiile cu cel puțin câteva zile înainte. Let's keep it simple și cu bun simț. :)

(Pentru întrebări și poate chiar sugestii, puteți folosi cu încredere formularul de comentarii de mai jos.)

Aștept, deci, vești cu povești și cu flori de la voi!

(Imaginea de mai sus: desenul-logo făcut cu drag de Andreea/Chichiridiche, iar floarea-trandafir meșterit cu blândețe de Raluca/Călădor. Vă mulțumesc, domnițelor!)

Tort Bavarois cu mango și nucă de cocos

14 feb. 2016

Duminicile din ultimele săptămâni au fost dulci. Într-una de la începutul lui ianuarie au fost un tort aniversar și o tartă cu căpșuni făcută la insistențele copilului cu plete aurii și împărțite în felii subțiri cât să ajungă pentru toți prietenii și camarazii lui de joacă. Peste o săptămână am făcut tortul de morcovi pentru a-l duce în dar unei prietene de ziua ei. Într-alta a fost o tartă simplă cu brânză, după ce mijlocul lui ianuarie ne-a adus în brațe și în inimi încă o minune mică de om. Următoarea duminică am repetat-o, căci gustul ei nu-l mai încercasem de ceva ani. Apoi, în duminica începutului de februarie am făcut și savurat dintr-un desert ușor și delicat. Azi am lăsat bucătăria în pace, copilu' cel cu plete aurii se zbenguie pe afară cu tata, copila mică e ghemuită la mine pe piept și cât doarme ea o să scriu mai jos despre acest tort bavarois cu mango și aromat cu nucă de cocos.


Poate deja sunt luată la bănuieli că de unde mai am timp și de bucătăreli, creativități și postări pe blog, acum cu doi copii în preajmă. Așa e, timpul simt că se contractă și mai mult acum, mâinile, inima și mintea îmi sunt mai pline ca oricând, dar totuși mai fur o bucățică de timp și pentru ale mele. Cât mai pot și mă lasă mogâldețele o să mă mai ocup și de colțișorul ăsta al meu, să nu se pună praful chiar de tot peste el. Asta-mi aduce bucurie, iar dacă asta vă aduce și vouă un zâmbet pe chip, mă bucur și mai tare.


Îmi plac duminicile când ne vizitează prieteni dragi. Sau noi pe ei. Și-mi place să-i aștept cu ceva bun pe masă. Uneori reușesc, alteori nu, uneori facem ceva împreună, alteori despletim povești la un pahar de vin sau o cană de ceai și o felie de tartă. Acum a fost un pic special, un tort și câteva bezele cu iz de sărbătoare. Am sărbătorit bucuria minunei mici care a venit în familia noastră de câteva săptămâni, 33-ul care mi-a bătut la ușă de curând, vestea lor minunată care ne-a luminat ziua și simplul fapt că ne avem unii pe alții aproape.


Tortul acesta l-am ochit încă de prin decembrie în paginile unei reviste. Mi s-a părut minunat și interesant de făcut, mai ales că eu la deserturi sofisticate nu prea mă pricep și nici nu necesită coacere. A scăpat însă de a fi făcut nici de ziua lui Ionuț (l-am surprins cu un tort simplu cu muuuultă frișcă), nici de Crăciun (cuptorul a fost ocupat cu alte dulciuri), nici de Revelion (aveam destule rămase de la Crăciun), nici de ziua Lucacinului (după cum ziceam, a insistat - vreau, vreau, vreaaaaau! - să-i fac o tartă cu căpșuni, chiar dacă i-am explicat că nu e sezonul lor, dar ce să-i faci, așa-s sărbătoriții ăștia de iarnă ce visează la fructe de vară, îl înțeleg), Zmeurica și ea copil de ianuarie, anul acesta de ziua ei n-a servit tort, doar o porție delicioasă de colostru. Așa că mai rămăsese pe listă o ocazie la început de februarie. De data asta n-a mai scăpat. A meritat chiar așteptarea și nici nu a fost chiar așa complicat de făcut. Poate voi vă mobilizați mai repede însă... :)

Ingrediente:
  • 50 gr unt topit
  • 150 gr biscuiți cu nucă de cocos *
  • 1 lg agar-agar (sau 4 foi de gelatină) **
  • 300 ml lapte
  • 1 păstaie de vanilie
  • 5 gălbenușuri de ou (cele 5 albușuri rămase pot fi folosite la o porție bună de bezele)
  • 70 gr zahăr brun
  • 450 ml frișcă lichidă
  • 1-2 mango
* se întâmplă că eu am găsit biscuiți cu nucă de cocos, dar aș fi putut foarte ușor folosi în amestecul pentru blat biscuiți simpli - petit beurre și câteva lingurile de fulgi de nucă de cocos.

O formă de copt cu pereți detașabili se îmbracă în hârtie de copt.

** Foile de gelatină se pun la înmuiat într-un vas cu apă rece.

Biscuiții se sfarămă foarte bine cu un făcăleţ sau mixerul electric. Se adaugă mai apoi untul topit şi se încorporează bine în biscuite. Se toarnă în forma de copt şi se apasă bine cu degetele, pentru a obţine un strat dens şi uniform de blat. Se pune la frigider pentru vreo 30 minute sau până se pregătește compoziția cremei.

Pentru că am preferat și eram curioasă cum se folosește, am ales în loc de gelatină pudră de Agar/agar-agar (varianta vegetală a gelatinei). Sunt multe informații despre agar-agar și mai ales cum să converteși cantitatea de gelatină cerută de o rețetă în agar-agar, proprietatea de gelificare diferă, așa că recomand mai întâi un pic de documentare, puteți citi câteva informații aici sau aici.

Într-un vas se amestecă pudra de agar-agar în laptele rece. Se pune vasul la foc mic spre mediu și se lasă până spre punctul de fierbere, amestecând îm mod constant cu un tel. Păstaia de vanilie se taie longitudinal în două și se scoate miezul cu ajutorul unui vârf de cuțit. Se pune și acesta (inclusiv păstaia) în laptele de pe foc.

** Dacă se folosesc foi de gelatină, după ce laptele s-a încălzit pe foc, se scot din apă și se storc bine și se adaugă în vas amestecând până se omogenizează în lapte.

Gălbenușurile se bat bine cu zahărul până acesta se topește și compoziția devine spumoasă.

Când laptele a ajuns la punctul de fierbere, se ia de pe foc (focul micșorându-se), se scoate păstaia de vanilie și încet, încet se toarnă mixul de gălbenușuri și zahăr, amestecând în mod constant. Se pune iar pe foc (mic) și se amestecă în continuu cu telul sau o lingură până compoziția capătă consistența unei creme mai groase/pudding. Se ia de pe foc și se lasă să se răcească.

Într-un alt vas se bate frișca lichidă până se îngroașă. Când compoziția de mai sus s-a răcit (sau cel puțin nu mai e fierbinte) se încorporează în ea frișca bătută, până amestecul devine cremos și omogen, fără a insista însă prea tare.

Se toarnă peste blatul de biscuite și se dă la frigider pentru minim 4-6 ore sau chiar peste noapte.

Înainte de a fi servit, se ornează tortul cu miezul de pulpă de mango tăiat cubulețe (inspirație aici).


Delicat, cremos, nu foarte dulce, cu un blat crocant și îmbogățit cu dulcele-acrișor al fructelor, acest bavarois deja știu că o să-și mai găsească ocazia de a fi făcut la noi în casă. Poate și la voi. Imaginați-vă doar combinația dintre un blat de biscuiți cu alune, fina cremă bavareză și un strat îmbelșugat de fructe de vară - căpșuni, zmeură, mure, coacăză... Vai, vai, vai!

Bezele cu scorțișoară și nuci

Am mai scris despre relația mea cu bezelele sau meringue - un desert cam prea dulce și cam prea sofisticat de făcut și cam prea pufos pentru gusturile mele. Nu le-am prea făcut și nici nu poftesc la dulceața lor. Totuși, în drumul meu spre a face o Pavlova cu fructe de vară învăluite într-o delicată cremă de vanilie, îmi trebuie un pic de exercițiu.


Așa că văzându-mă cu 5 albușuri de ou care au rămas nefolosite după ce am făcut un tort bavarois cu mango, am zis să le transform în niște bezele. De data asta n-am mai fost așa speriată, ba chiar Lucacinul meu dornic să mă ajute (”și eu vreeeaaaaaauuuu!”) a făcut mai toată treaba. În curând o să iasă cu scântei în bucătărie, căci nu mai e mult și o să ne batem pe măsuratul făinii, amestecatul aluaturilor, întinsul foilor de plăcintă... Și stați așa, dacă o punem și pe Zmeurica la socoteală, mică ce-i drept acum pentru astfel de activități, o să fiu în minoritate. Mai bine, eu să mă ocup de poze și ei de pozne :).


Rețeta am găsit-o în cartea mea dragă - Love Bake Nourish de Amber Rose - despre care ați tot citit aici pe blog. Tot din ea aș vrea să fac la vară și acea Pavlova la care poftesc de ceva vreme. Combinația de scorțișoară și nuci mi-a mai înmuiat împotrivirea mea legată de bezele, iar interiorul moale și gumat și exteriorul crocant, m-au făcut chiar să-mi placă. Nu fac însă o pasiune din ele, căci sunt tot prea dulci pentru gustul meu. Dar sunt binevenite și excepțiile uneori, altfel n-ar mai fi niciun fel de echilibru.


Ingrediente:
  • 40 gr nuci sau alune, tocate mărunt (eventual coapte înainte un pic în cuptor -  6-10 min la 200°C, doar pentru a le elimina coaja)
  • 2 lg amidon de porumb
  • 2 lg oțet de cidru de mere
  • 5 albușuri de ou
  • un pic de sare
  • 200 gr zahăr brun
  • 1/2 lg scorțișoară măcinată
Într-un bol mic se amestecă amidonul de porumb și oțetul până se obține o pastă omogenă fără cocoloașe. Amidonul de porumb adăugat în compoziție oferă bezelelor o consistență gumată la interior, iar oțetul de cidru de mere le va face crocante la exterior.

Într-un bol mare, curat și uscat (de preferat de metal, sticlă sau ceramică) cu ajutorul unui tel electric se bat albușurile de ou cu sarea, până începe amestecul să devină spumos. Se adaugă apoi zahărul, lingură cu lingură, alternând cu mici cantități din mixul de amidon și oțet, amestecând în continuu cu telul electric până zahărul este topit în totalitate. Compoziția de bezea trebuie să fie densă, fermă, omogenă și lucioasă. La final se încorporează scorțișoara și o jumătate din cantitatea de nuci tocate.

Cu ajutorul unei linguri de desert se ia din compoziție și se formează mici bulgări de zăpadă bezea pe suprafața unei tăvi acoperite cu hârtie de copt, lăsând spațiu între ei. Se ornează bezelele cu restul de nuci și se dau la cuptor - 100°C - pentru vreo 1 1/2 - 2 ore. După ce s-au copt, se oprește cuptorul, se lasă ușa întredeschisă ca bezelele să se răcească încetișor.

Recunosc că am întâmpinat o mică problemă, bezelele s-au cam lipit de hârtie și a fost mai greoi să le transfer pe un platou, așa că le-am servit direct din tavă. Rămâne să mai investighez și poate să găsesc o soluție.

33

2 feb. 2016

Acum 33 de ani, tot într-un 2 al lunii, dar în martie, o mămică de băieți făcea 33 de ani și ținea în brațe o fetiță de o lună de zile. Azi, fetița a crescut, a făcut 33 de ani, are un băiețel și ține și ea în brațe o fetiță de nici două săptămâni. Cum se așează lucrurile în viața asta, ca într-o ecuație de matematică... Urările și gândurile frumoase le împart azi cu mama mea.


Cuvintele unei bune prietene, trimise de peste mări și țări, mi-au definit ziua și cred că de la o anumită vârstă devin esența multor zile ”azi nu-ți dorești nimic mai mult decât ai deja și cred că de fapt cam asta e fericirea: să nu vrei mai mult decât ai.”