Lucamotion, pas cu pas

27 feb. 2014

Când era piticul de doar câteva săptămâni, un pic mai măricel decât un bob, printre gândurile de bucurie și emoția de început se mai strecurau și altele, mai stranii, probabil ca răspunsuri ale unor temeri și griji. Îmi amintesc clar unul în timp ce mă uitam la puiul mic, dormind liniștit în leagănul lui lipit de patul nostru. Mă gândeam... cum ar fi ca Luca, așa mititel și firav cum e, să înceapă să vorbească în cuvintele noastre, să ne povestească din primele lui impresii de viață și apoi să sară țuști din pătuț și să pornească în mers prin casă. Știu, ar fi tare ciudat să vezi un bebeluș de doar câteva săptămâni vorbind și mișunând prin casă, dar ce să-i faci, mintea unei mame e plină cu de toate.


Am avut totuși norocul ca lucrurile să se desfășoare în ritm natural, toate la timpul lor. Dar iată că acele gânduri au devenit reale, pentru că nici de-o săptămână avem un mișunător ce-a pornit bucuros la drum, pe propriile piciorușe :) În prima zi a pășit un pic mai nesigur, eu de fapt uitându-mă la el nici n-am realizat inițial că nu avea nimic de care să se sprijine, pentru că până acum a tot mers și s-a pregătit intens, dar de fiecare dată cu un sprijin la îndemână, ba canapeaua, ba un perete, ba de mâna noastră. A doua zi a mai făcut câțiva pași, iar bucuria deja i-o citeam pe chip, iar în următoarele zile și-a dat drumul și a făcut turul casei dintr-o cameră în alta. Să vezi acum curse de alergat după pisic. Bineînțeles asta vine la pachet și cu ceva bufnituri... Dar chiar dacă de doar câteva zile merge, deja dă semne de independeță; dacă-i întinzi mâna, refuză, legănându-se încetișor până se echilibrează și apoi un pas și încă unul și a pornit.



Așa expert a devenit încât deja și-a experimentat noua postură "up in the air", mergând cătinel, cătinel pe culoarul avionului mai furând câte un zâmbet de la ceilalți pasageri :).

O săptămână plină și rotundă cât un chec cu morcovi, condimentat ușor și îndulcit cu miere

25 feb. 2014

Scuzați-mi titlul cam lung, dar săptămâna ce-a trecut cam așa a fost, o combinație de ingrediente și arome, care luate separat n-ar avea nicio legătura unele cu altele, dar împreună s-au adunat, complementat și copt într-un chec tocmai potrivit. Secretul stă în echilbru.


Ingredientul principal a fost sănătatea, din păcate mai precară. A început cu măseaua mea (de minte, bat-o vina), care se pare că nu mai vrea să stea cuminte lângă celelalte și de câteva luni bune mă tot atenționează prin câte-o durere neplăcută că-i vremea să ne despărțim. Mă pregătisem deja pentru ziua cu pricina, mi-am adunat tot curajul, de parcă și uitasem că am trecut printr-o naștere naturală și că o extracție de măsea ar fi un fleac :). Însă doctorii au decis să ne lungească suferința pentru încă vreo câteva săptămâni.

Durerea cea mare este însă suferința puiului mic, iar asta te cam face să uiți de ale tale. Nu m-am speriat așa tare de febră 39.5 niciodată sau poate nu-mi amintesc. Prima dată, în mijloc de noapte, fără vreun tratament medicamentos la îndemână. Ne-am descurcat însă să găsim niște sfaturi la telefon, apoi un medicament la o singură farmacie deschisă noaptea în aria noastră și așa am reușit să potolim febra piticului. A doua zi însă starea i-a revenit, moleșeala s-a instalat, pofta de mâncare a dispărut și tot ce-a fost mai bun și mai blând a fost să stea cuminte la sânul meu și să-mi doarmă pe piept așa cum făcea atunci când era mititel. Abia urmatoarea zi am vizitat un doctor, pe care l-am găsit pe ultima sută de metri înainte de închiderea programului, alergând prin ploaie și încurcând spitalele. Deși credeam că printr-o minune starea lui Luca se îmbunătățise, ne-a dat vestea unei otite. Dânsului i se părea normal, fiind o afecțiune des întâlnită la cei mici, eu însă m-am speriat, apoi m-au liniștit câțiva oameni dragi și ceva informații citite pe ici-colo cum că dacă-i tratată la timp, totul va fi ok. Mi-a spus o amică mai demult că problemele astea de sănătate, nu grave, ci mai mult normale (ba o răceală, ba o viroză, ba o infecție), apar după un an, căci imunitatea copiilor scade, chiar dacă sunt încă alăptați. Atunci parcă nu credeam, acum m-am convins. Luca e mai bine acum, e destul de vesel și jucăuș, deși se mai ține scai de noi și o tuse sâcâitoare și încercăm să ne debarasăm de ea cum putem. Eu cu ceaiuri, dulceață de zmeură făcută de mama, miere cu suc de lămâie, lapte cald cu un strop de unt, sirop de cimbru, inhalații, căci nu prea sunt adepta tratamentelor prea medicamentoase, nici pentru noi - cei mari, nici pentru cel mic. Și parcă nu ne erau de-ajuns problemele de sănătate, sau poate chiar din cauza lor am mai răbufnit și noi din diverse motive și ne-am zis oful.

Printre aceste neplăcute stări s-au împletit și altele mai bune, mai liniștite, mai frumoase. Câteva după amiezi cu soare cald și lucru creativ ”în echipă” împreună cu Raluca. O plimbare până la piața de sâmbătă - uitați de shopppingul prin magazine, mergeți la piață, aveți mai multe de câștigat, mai ales că vin zilele frumoase de primăvară și încep să se umple tarabele de bunătățuri. Noi așa vrem să facem, căci în ultimele luni nu prea am dat pe acolo. O după amiază plăcută de duminică cu fotografii, împreună cu Alexandra, jumătatea feminină a proiectului Fotografii de Familie, pe care o recomand cu mare drag. Deși fac și facem foarte multe poze, din dorința de a ”memora” cât mai multe amintiri și de a nu le uita, am vrut să avem și unele speciale, cu noi toți în fața camerei foto, nu pe rând, iar Alexandra ne-a făcut să ne simțim în largul nostru. Maria a scris frumos și bine motivele, iar acestea m-au convins și mai mult că merită.

Dar așa cum se întâmplă uneori în ale gătitului, ca un ingredient să anihileze gustul altuia, la sfârșitul săptămânii Luca ne-a făcut o mare surpriză, pornind singurel în două picioare. S-a întâmplat totul foarte natural, eu de fapt văzându-l, inițial nici nu am realizat că nu mai are nimic de ce să se țină (de mână, de canapea, scaune, pereți), abia apoi mi-am dat seama că wow! merge singur! Iar de atunci încearcă în fiecare zi câte un pas, câte un pas și se vede pe el câtă bucurie îi aduce această nouă postură, iar nouă - înzecită. 




Și dacă tot am făcut această comparație cu gust de prăjitură, să vă spun și rețeta (tot din această carte minunată). Dacă știți și chiar poate ați încercat să faceți tortul de morcovi (pentru care am primit multe cuvinte de laudă și vă mulțumesc!), ei, acest chec este o variantă mai puțin festivă, mai puțin dulce, dar la fel de consistentă. Glazura de brânză lipsește, dar în locul ei este alta, una crocantă din semințe.

Ingrediente:
  • 225 gr făină integrală (cea din grâu spelta, dacă aveți)
  • 30 gr tărâțe de ovăz
  • 1 lg ienibahar măcinat (eu am înlocuit cu niște condimente pentru turtă dulce - cuișoare, nucșoară și scorțișoară)
  • 1/2 lg scorțișoară măcinată
  • 1 lg praf de copt
  • 1/2 lg bicarbonat de sodiu
  • un praf de sare
  • 200 gr morcovi, curățați și dați prin răzătoarea mică
  • 225 gr miere lichidă
  • 60 gr unt topit
  • 225 gr iaurt gras (sau grecesc)
  • 1 ou mare
  • 40 gr nuci
  • 40 gr stafide
Glazura crocantă de semințe:
  • 45 gr făină integrală (cea din grâu spelta, dacă aveți)
  • 1 Lg zahăr brun
  • 3 Lg unt rece
  • un praf de sare
  • 3 Lg amestec de semințe (eu am folosit un amestec de semințe pentru pâine - in, susan, mac, floara soarelui, mei)
Lg - lingură, lg - linguriță




Cuptorul se preîncălzește la 180°C și se unge cu unt o formă de chec cu pereți detașabili.

Ingredientele uscate se amestecă într-un vas larg în care apoi se adaugă morcovii rași. Într-un alt vas se amestecă cu un tel ingredeintele lichide - mierea, untul topit și răcit un pic, iaurtul și oul. Se încorporează bine apoi în amestecul uscat, apoi se toarnă în forma de copt.

Pentru stratul crocant de deasupra (crumble), se amstecă untul și zahărul până se formează așa-zisele ”firimituri”, se adaugă apoi sarea și semințele. Se presoară uniform peste aluatul din forma de copt.

Se coace la cuptor pentru vreo 35-40 de minute sau până capătă o culoare arămie. Se scoate din cuptor, se mai lasă în formă vreo 10 minuate apoi se scoate și se răcește complet pe un grătar.

Un ”tip” pe care l-am învățat din această carte minunată este să nu folosesc ventilația cuptorului, pentru a oferi o căldură ”gentilă” și un ritm de coacere uniform.


Poftă mare și multă sănătate, ingredientul care se potrivește la orice! :)

Flowers as Poetry - să celebrăm primăvara împreună

14 feb. 2014

Poate mai știți, dacă vizitați acest blog de mai multă vreme, că de câțiva ani încoace am pornit încă unul, dar pe care public mai rar. De fapt doar o lună pe an, în martie. I-am spus Flowers as Poetry, metaforizând cumva frumusețea și delicatețea florilor. A pornit de la pasiunea mea pentru ele, mai mult pasiunea de a le fotografia și ca o dedicație pentru mama mea, o iubitoare a florilor.  Pe atunci, adică acum 4 ani, fotografiam probabil orice floare îmi ieșea în cale, în vaze, pe balcon, în parcuri, în grădina mamei, în călătorii. Și am zis să le creez un loc special și să le scot la vedere. Am ales luna martie, pentru că-i prima lună de primăvară, iar primăvara te duce cu gândul la flori și proaspăt.


Mai e doar un pic până vine iar primăvara și vremea lor, a florilor. Iar eu m-am gândit ca anul acesta să găsesc și alți pasionați de frumos parfumatele și coloratele, și să-i invit să-mi fie complici la acest proiect fotografic. M-am gândit să păstrez ideea avută la început, cea de o fotografie pe zi, dar care poate fi acompaniată de un text. Acest text poate să fie o simplă descriere a fotografiei, a florii, un nume, o dată, locul unde v-ați oprit să fotografiați floarea, niște gânduri, un citat, chiar și un mic eseu, fiecare ce inspirație are. 

Pentru asta va trebui să alegeți și să-mi comunicați zilele din luna Martie 2014, în care doriți să ”contribuiți” cu câte o fotografie. Am creat acest poll, pentru o mai ușoară sincronizare. Puteți alege mai multe zile, bineînțeles, dar cu modestie :).

Fotografiile și celelalte informații mi le puteți trimite la adresa de email fotogravika (at) gmail (dot) com. Fotografiile mi-ar plăcea să fie de o calitate bună, clare, să exprime frumos ce ați vrut să surprindeți; sunt ok și cele făcute prin aplicația Instagram. Ideea principală este să aibă ca subiect florile, dar las ușa deschisă aici pentru interpretările personale a ceea ce înseamnă florile pentru voi. Tot în email trebuie să specificați ziua pe care ați ales-o, iar dacă ați ales mai multe zile (implicit tot atâtea fotografii ați atașat emailului), vă rog să-mi scrieți ordinea lor, adică ce fotografie să fie publicată, în ce zi. Fiind un proiect de colaborare, ar fi frumos ca fotografiile să fie însoțite de un nume (un link spre un blog/site este binevenit) și/sau o descriere (ce am spus un pic mai sus).

Câteva completări:
- fotografiile nu trebuie să fie făcute neapărat acum sau în luna martie, cu siguranță aveți deja unele în arhivă ce pot fi scoase la vedere;
- nu am specificat o dată limită, dar mi-ar plăcea să îmi trimiteți fotografiile cel puțin cu câteva zile înainte de ziua/zilele pe care le-ați ales să participați;
- acolo unde este necesar voi aplica o delicată postprocesare (culoare, contrast, luminozitate) pentru a uniformiza fotografiile participante.

Aștept, deci, vești de la voi! Sper să iasă frumos ce am gândit. Nu este vreun concurs sau vreun mesaj ascuns, este doar o invitație de a celebra primăvara împreună :).

(Pentru întrebări și poate chiar sugestii, puteți folosi cu încredere formularul de comentarii de mai jos.)

Brioșele călătorilor

12 feb. 2014

De necrezut, dar se pare că brioșele nu prea și-au găsit loc aici pe blog, nici printre rețetele dulci, nici printre cele sărate. Nici în realitate nu prea le-am făcut. Cred că tartele rămân preferatele mele, căci te îndeamnă să șezi cuminte la masă, să mai tai câte o felie, ori mai mare, ori mai mică, după pofta sufletului, să o împarți cu cineva. Dar atunci când o iei la pas de călător prin lume sau când ai nevoie de o gustare la îndemână (pentru tine sau pentru cei mai mici), e mai comod să faci și să pui în desagă niște brioșe, pentru care n-ai nevoie de niciun tacâm ca să le mănânci.


Eu fac parte din categoria de oameni care-și fac pachetul cu merinde atunci când pornesc la un drum. Și nu neapărat din lipsa de dorință de a încerca tot felul de bunătățuri prin locurile noi unde ajung, ci din pură plăcere. Îmi place când sunt la drum să nu rămân înfometată. Iar când ai un prichindel, cu poftele încă în formare, e mai mult decât necesar să ai la îndemână ceva hrănitor și pentru el. Am făcut aceste brioșe pornind de la o rețetă simplă cu banane, din care am eliminat zahărul, am înlocuit făina albă cu o parte de făină integrală și o parte de cereale. Le-am îndulcit prima dată cu un pic de sirop de arțar, a doua oară însă am pus doar câteva curmale, iar rezultatul a ieșit foarte bun.

Ingrediente (pentru o formă de 12 brioșe)

  • 1/2 c ulei vegetal (eu am folosit ulei de porumb)
  • 2 ouă
  • 2-3 Lg sirop de arțar/miere (opțional)
  • 1 lg extract de vanilie
  • 3 banane medii, coapte bine
  • 5 curmale înmuiate (opțional)
  • 1 1/3 c făină integrală (eu am folosit făină din grâu spelta)
  • 1/3 c fulgi de ovăz
  • 1/3 c fulgi de mei
  • 1 lg praf de copt
  • 1/2 lg sare
  • 1 lg scorțișoară

c - cups; Lg - lingură; lg - linguriță


Se preîncălzește cuptorul la 180°C și se pregătește forma de brioșe, ungând-o cu unt sau ulei, pentru că la aceste tipuri de brioșe nu am folosit bine-cunoscutele forme de hârtie. Cele 5 curmale, dacă aveți sau vreți să puneți în aluat, se pun într-o cană și se toarnă peste ele un pic de apă călduță, cât să le acopere.

Se amestecă ingredientele uscate (făina și fulgii de cereale, praful de copt, sarea și scorțișoara). Se încorporează apoi uleiul, ouăle și extractul de vanilie. Bananele se sfarâmă bine cu o furculiță și se adaugă în aluat. Curmalele, fără sâmburi se toc mărunt și se încorporează și ele. Dacă doriți o variantă mai dulce, puteți adaugă și cele câteva linguri de sirop de arțar sau miere.

Aluatul, destul de lichid, se toarnă apoi pic cu pic, în cele 12 cupe ale formei de brioșe. Dacă aveți un prichindel mic să vă ajute, bine, dacă nu, sper că vă descurcați :).

Se coc la cuptor pentru vreo 20-25 de minute. După ce s-au copt se lasă un pic să se răcească pe un grătar, iar apoi sunt bune de savurat, chiar și un pic călduțe, cu un pic de crustă crocantă.


Le-am făcut de mai multe ori în ultima vreme, până am ajuns la rețeta de mai sus, iar piticul s-a declarat tare mulțumit.


Unele din ele le-am luat la drum într-o foarte scurtă vizită la Berlin de acum câteva săptămâni. Oh, Berlin, orașul meu drag... Am avut ceva emoții la revederea lui, însă acestea s-au topit în scurt timp. Ceva s-a întâmplat, dar n-am mai regăsit acel oraș boem pe care l-am lăsat acum câțiva ani. O fi fost vizita mult prea scurtă, o fi fost frigul și vremea cam urâtă, o fi fost zona, Wedding, cam neingrijită în care am stat cele câteva zile, nu știu. Mi s-a părut un oraș imens acum, aglomerat și agitat. Mă așteptam să văd multe schimbări (așa cum se întâmplă la revederea Bucureștiului, care se tot schimbă și schimbă, înspre bine sper), dar nu, ne-am surprins să găsim totul aproape intact, aceleași desene pe ziduri, aceleași piețe de turci, colorate și aglomerate, aceleași vitrine de magazine și restaurante. Un moment credeam că-i vreo iluzie temporală, de parcă ne-am fi întors în timp. Schimbări cică se fac însă, se construiesc clădiri și stații noi de metrou, care au transformat întreg Unter-den-Linden-ul într-un mare șantier. Berlinul mi-a deschis pofta de pedalat, acolo am descoperit cum e să ai infrastructură pentru biciclete frumos integrată cu cea a mașinilor. Dar și asta m-a surprins acum, nu prea am văzut pedalându-se. Nu atât de mult cum văd aici, în Antwerpen. Sper însă să fi fost doar o impresie falsă și să regăsesc într-o zi, de vară mai ales, boemitatea Berlinului. Până atunci, vă arăt câteva imagini din scurta excursie, iar dacă vreți să faceți câte-o plimbare vizuală pe străzile acestui oraș, vă recomand blogul Sandrei Juto, ce descoperă și redă frumusețile ascunse ale Berlinului zi de zi.


Lună de lună

6 feb. 2014

Am două vești, una mai bună și alta mai puțin bună. Prima este că m-am decis să continui proiectul meu de suflet, lună de lună cu Luca, iar vestea mai puțin bună este că am hotărât să o fac în afara blogului...

Acum un an, când piticul era un pic mai mare decât un bob de mac, eu mi-am propus să pornesc un proiect fotografic, un ritual - în fiecare lună să-i fac câte o fotografie în același loc, ca să-i documentez creșterea. Am adăugat lângă aceste fotografii câteva cuvinte despre ce descoperiri și năzbâtii a făcut el în acea lună, le-am îndulcit pe toate cu un desert și așa au apărut pe blog poveștile una câte una. Unele au fost mai lungi și mai pline, altele mai scurte, dar fiecare a fost o experiență deosebită și o amintire pentru viitor. Mă uit acum în urmă și mă bucur că am găsit timp, am făcut o pauză în neopritele treburi zilnice și am scris, am ales fotografii și le-am aranjat în colaje. Incredibil cum crește și se transformă un bebeluș, nu? :)

”Luca mic, bob mic,
a crescut cât un voinic!”


Am făcut multe fotografii, pentru că am fost și voi rămâne o dependentă de vizual. Din ele atunci am ales câte una doar, dar de fapt sunt mult mai multe. Așa că am făcut două filmulețe cu toate ”dublele”, un fel de time-lapse. Al doilea cuprinde doar primele 7 luni ale piticului, pentru că de atunci a devenit o mogâldeață mișunătoare și n-a mai fost posibil să-l țin într-un loc :)





Totuși îmi aduc aminte de momente de frustrare, nu reușeam să găsesc un echilbru între bucuria simplă de a avea și a crește un copil și dorința de a documenta totul, ori prin fotografie, ori prin scris. Am vrut de câteva ori să mă opresc, zicându-mi că nu trebuie să fac acest proiect din obligație, ci din plăcere, așa cum am avut și ideea la început. Unele dintre 5 ale lunii le-am simțit însă un pic având un program impus: dimineața repede să fac desertul, apoi să-l prind pe Luca într-o dispoziție bună de pozat, să-mi adun gândurile, să aleg și să editez fotografiile și să găsesc timp să scriu aici. Toate astea găsindu-și cumva loc și printre celelalte lucruri ale zilei. La început, în primele luni, a fost mult mai simplu, bebelușii mici îți oferă mult timp pentru a face diverse lucruri. Dar mai târziu, când nu mai reușeam să le fac pe toate, am simțit un pic de dezamăgire. Apoi mi-a trecut, am scris iar și am mai copt o tartă.

De ce mă opresc cu scrisul și pe blog? Acum, când cel mic face și mai multe năzbâtii, sunt primii pași, primele silabe și cuvinte, primele trăsături de personalitate. Parcă sunt și mai multe de povestit ca în primul an. Un motiv este tocmai acesta, sa le las să vină în ritmul lor, eu să le primesc și să mă bucur de ele. Altul, poate mai realist, este lipsa de timp pentru a bibili poveștile așa cum îmi place mie. Dar o să încerc să mă țin de ritualul fotografiilor, pe care am să le adun în timp, iar din când în când o să mai coc și o tartă și poate voi reveni cu câte un rezumat când îmi va fi dor :). Poveștile scrise aici deja au luat drumul unei cărți (poate știți platforma Blurb, întâmplător mi-am amintit că am scris chiar pe blog) pe care am gândit-o ca un cadou de primul anișor, dar e încă ”in progress”.

Așa cum m-am inspirat și eu de la alți părinți, m-aș bucura că poate v-am inspirat și pe voi să porniți un ritual, un proiect, un jurnal, în care să adunați gândurile, amintirile, momentele prin care treceți, voi, copiii voștri, casa, grădina, orașul, etc. O zi cu spor și un miau din ”spatele cortinei”! :)

O nouă casă

2 feb. 2014

În fiecare an, vine o zi când ne mutăm la un alt număr de casă pe stradă. De obicei la cea de vis-a-vis, căci așa-s ordonate ele, cele cu număr par pe-o parte, iar cele cu număr impar, pe cealaltă parte. Ziua nu ne-o alegem, căci deja-i stabilită, dar unii trebuie să înfrunte gerul și troienele iernii, alții se bucură de verdele crud și proaspăt al primăverii, câțiva de căldura și soarele verii, iar restul, de mirosul de struguri și frunze uscate al toamnei.

Unii își împachetează și mută avutul în cutii multe și grele, iar în casa nouă aranjeză totul la fel, fără pic de schimbare, alții iau cu ei doar o valiză cu câteva lucruri și amintiri, lasă în urmă tot ce-i inutil și pășesc în noua casă cu gânduri noi și bune.

Casele diferă și ele de cele mai multe ori: care-s mai mari, care-s mai înguste; care-s mai luminoase, care-s mai întunecate; unele au un etaj, altele două; unele au grădini mari, cu pomi, zmeuri și stupi de albine, altele au curți pietruite; unele-s cu ferestrele spre est, altele cu ele spre vest; unele cu vecini zgomotoși, altele cu ei pianiști sau violoniști.

Strada pe care tot ne mutăm din casă-n casă poate să fie lină sau întortocheată, să aibă multe intersecții sau să fie deloc întreruptă; unele urcă dealuri, altele coboară în văi; unele-s mai lungi, altele mai scurte.

Azi m-am mutat într-o nouă casă, iar prima zi din ea a făcut deja loc de amintiri.

Tartă cu vișine în miez de iarnă

1 feb. 2014

Acum câteva zile mi-am amintit că am în congelator niște comori fructoase ascunse sub niscai ”troiene”, pe care le-am pus astă vară cu gândul la serile lungi și friguroase de iarnă. Lungi sunt, dar friguroase, mai bine zis iernoase, nu prea. Undeva e iarnă și ninge din belșug, la noi însă zăpadă mai găsești doar în congelator, căci afară mai că-i primăvară, de mi-a zăpăcit și trandafirul de pe balcon, care a și dat deja primii lăstari.

Printre acele comori stau ascunse și câteva pungi cu vișine, pe care le-am primit astă vară într-un pachet adus personal de acasă. O parte din ele au mers atunci într-o tartă, cea de 6 luni a piticului (pfiu, cum mai trece timpul...), iar altele au fost curățate și puse bine la păstrare. Până iată, le-a venit sorocul într-o altă tartă. De data asta un pic rustică și mai simplu de făcut.


Ingrediente pentru aluat:
  • 225 gr făină
  • 25 gr migdalec (sau alune de pădure) măcinate
  • 100 gr unt rece
  • 50 gr zahăr pudră *
  • coaja rasă de la o lămâie
  • 3 Lg lapte
  • 1 ou

Ingrediente pentru umplutura de vișine:
  • 500 - 700 gr vișine (proaspete sau congelate) **
  • 2-3 Lg zahăr brun *
Lg - lingură, lg - linguriță


* - eu am omis zahărul din aluat, pentru că am împărțit această tartă și cu piticul, pe care încerc să nu-l obișnuiesc de prea mic cu dulcele. Am pus doar un strop în amestecul de vișine.
** - cu siguranță vișinele pot fi înlocuite cu alte fructe de vară - zmeură, coacăză, mure, afine, cireșe.

Făina și pudra de migdale se amestecă într-un vas. Se încorporează untul, tăiat cubulețe, sfârâmându-l cu degetele sau în robotul de bucătărie (manual, aluatul va ieși mai fraged). Se adauagă apoi zahărul (opțional), coaja rasă de lămâie, oul și laptele. Aluatul, destul de nisipos, se adună într-un bulgăre, se învelește într-o folie de plastic și se pune la rece în frigider pentru 30 de minute.

Între timp se pregătește umplutura de vișine. Se pun acestea într-un vas, împreună cu zahărul (opțional), pe foc mediu cam 5-7 minute. Nu vă speriați de lichidul pe care îl vor lăsa fructele, în urma coacerii acesta se va mai îngroșa nițel.

Cuptorul se preîncălzește la 190°C, iar o formă de tartă (de 20 cm diametru) se tapetează cu un pic de unt și făină.

Două treimi din aluat se întind într-o foaie cam de 5 mm grosime cu care se îmbracă forma de copt. Se toarnă apoi umplutura de vișine, inclusiv sucul. Din restul de aluat se întinde o altă foaie, mai mică, cât dimensiunea forme și se împăturește tarta, ”lipind” cele două foi de aluat cu vârful degetelor. Nu trebuie să iasă perfect, că doar e o tartă rustică. Se crestează din loc în loc aluatul de deasupra cu un cuțit. Se poate unge cu un strop de lapte.

Se pune la cuptor cam pentru 40 de minute. Se servește călduță, pudrată cu un pic de zahăr sau stropită cu un pic de miere sau sirop de arțar, pentru cei cu gusturi mai dulci.


Noi, inclusiv piticul, am savurat-o simplă, așa acrișoară și ne-am dus cu gândul la verdeața verii și căldura soarelui...


Să aveți un weekend liniștit, călduros și aromat!