Încă suntem ne-experimentaţi în domeniul jucăriilor pentru copii. Ştiu că cei foarte mici, bebeluşii, au nevoie de unele care să-i ajute să-şi dezvolte simţurile şi capabilităţile esenţiale, să-i ţină activi, să le inspire curiozitatea, imaginaţia, creativitatea. Am început să inspectez şi să cercetez "piaţa" şi primul gând de care mă împiedic e că sunt prea multe opţiuni. Şi asta mă încurcă să fac o alegere. Necesară sau corectă. Totodată mă sperii de calitatea multora dintre aceste jucării. Foarte, foarte mult plastic şi briz-briz-uri şi pe de-asupra scumpe. Nu ştiu acum de câtă nevoie are un copil de toate astea. Oare nu mai mult îl încurcă decât îl ajută? Nu sunt prea obositoare? Nu ştiu. Şi pentru că am sentimentele împărţite cu privire la acest lucru, am zis să pornesc mai mult din intuiţie şi conform propriilor gusturi, în căutarea lor. Îmi plac lucrurile simple, minimaliste, materiale cât mai naturale şi calitative, culori inspirate din natură, să reziste în timp. Până o să găsesc unele, am decis să încerc să-i fac singură. Primul este un carusel (mobile) la care să se poată uita în pauzele lui de somn.



Recunosc că inspiraţia mi-a venit de aici. Simplu, culori contrastante, forme bine definite. Apoi a mai apărut amintirea mea legată de figurile geometrice pe care le vedeam la mama în "recuzita" ei de profesoară de matematică, inclusiv geometrie. Îmi amintesc nişte prisme, poliedre, conuri şi cilindre, unele "din fabrică", altele făcute de ceva elevi mai iscusiţi. Eu eram fascinată de acele forme. Şi de decupatul hârtiei şi lipitul acesteia. Într-o vacanţă de iarnă, îmi amintesc, deja avansasem de la simple forme la căsuţe de hârtie. Aşa mi-a venit ideea pentru Mica Geometrie, cum am numit acest carusel - 5 simple figuri geometrice: un cub, un tetraedru, un icosaedru, un octaedru şi un dodecaedru, numai bine de învăţat de pronunţat până creşte piticul mic :)



Aşa că împreună am purces la treabă, vorba aia, unde-s doi puterea creşte. Şi de fapt a fost mai fain să-l am pe Luca lângă mine, real, nu doar mic bob de mac în burtă, aşa cum era în plan să lucrez la carusel în luna ianuarie.



Pentru figurile geometrice am găsit o resursă mare de tipare aici, iar eu am ales chiar primele - Platonic Solids. Le-am printat pe 5 coli A4 de hârtie şi apoi le-am transferat, prin metoda "înţepatului" pe cele 5 coli A4 colorate. Dacă-mi aduc bine aminte, am ales o hârtie mai solidă, un carton mai subţire, de gramaj cam 100gr/mp. Mai mult ar fi fost mai greu de lucrat la îndoituri şi de lipit. Cât despre metoda "înţepatului", eu n-am putut printa tiparul direct pe hârtia colorată, aşa că l-am "transferat" cu ajutorul unui ac, prin înţepături.



Pe care apoi le-am unit prin linii, cu linia şi creionul, având grijă să nu-mi scape vreun punct. Cu desenul transferat am decupat forma geometrică.



A urmat partea cu îndoitul. Pentru că am văzut că era mai delicat de îndoit hârtia (fiind un pic cam groasă pentru porţiuni aşa mici, mi-a fost frică să nu le rup), am folosit capetele unei foarfece şi o linie.



Şi aşa am procedat cu celelalte 4. Eu eram deja încântată de rezultatul intermediar, arătau destul de bine. Mai puţin una din ele... dar vă las pe voi să vă daţi seama :)



Poate cea mai migăloasă a fost partea cu lipitul. Eu am ales şi un lipici cam nepotrivit. Am optat pentru unul lichid, dar data viitoare când mai lucrez cu hârtie, o să folosesc unul "pe rolă", ca acesta, pentru un rezultat mai curat. Dar într-un final, am reuşit să le dau de cap şi am lipit toate feţele, până şi cele 20 ale icosaedrului. Ah, dar era să uit, înainte să lipesc ultimele feţe, am inserat un fir de aţă pe interior, că altfel nu aveam cum să-l prind de carusel.



Suportul ce urma să ţină cele 5 figuri m-a pus un pic pe scotocit de idei. Iniţial mă gândeam la nişte beţe/tije de lemn. Nu prea ştiam însă de unde să fac rost sau cumva trebuia să fie în proximitatea casei, cât să dau o fugă cu Luca înfofolit în sling, să le iau. La o plimbare prin parc însă, m-am dat seama că aş putea să folosesc nişte crengi uscate. Şi aşa am şi făcut. Am găsit unele mai curate şi mai drepte pe care le-am tăiat în 2 bucăţi cam de vreo 20cm lungime şi le-am prins în X cu nişte sfoară de bucătărie :)



L-am prins de tavan cu aceeaşi sfoară şi cu nişte bandă adezivă cât să atârne deasupra pătuţului. Ideal şi recomandat e să fie prins de un cârlig, dar eu am considerat că nu este chiar aşa greu şi îl verific în mod constant să nu se dezlipească. Şi voila, caruselul colorat şi copilul fericit :)



La început Luca nu era chiar aşa interesat de el, fiind încă mic şi abia dacă a observat că ceva se leagănă deasupra lui. Dar în timp a prins curaj pentru el. Şi mai mult, am citit şi într-o carte, că cei mici observă mai bine lumea din jurul lor, privind din lateral, aşa că am încercat şi varianta asta şi parcă a funcţionat mai bine :)



Mi-a plăcut să lucrez la acest carusel şi parcă are şi mai mult farmec un lucru făcut de mână. Asta e, nu toate jucăriile stau pe rafturile magazinelor pentru a fi cumpărate, unele pot fi făcute şi în casă. Bineînţeles că o să-i luăm/aibă/primească şi jucării "obişnuite", că nu e mama asta chiar aşa de pricepută să-i facă un trenuleţ din lemn sau mai ştiu eu ce altă minunăţie. Dar o să încerce.

Este egal cu nişte batoane/fursecuri de cereale. Ei bine, să mai adaug la formulă şi coacerea în cuptor. În rest nimic.

Luna asta, pentru ritualul de pe 5, am vrut să nu mă complic ca data trecută şi să fac ceva simplu si rapid. Şi mi-am amintit că am văzut undeva această "reţetă" şi mi s-a părut că n-are cum... Cum, fără ouă, fără un strop de lapte, fără un pic de unt, fără făină se poate lega ceva şi pus în cuptor? Exact, doar cele 2 ingrediente şi atât.

Sâmbătă a fost o zi faină. Am făcut pâine. Pentru prima dată. Pâine proaspătă, făcută în casă, am mai mâncat. Acasă, făcută de mama. Am urmărit de multe ori procesul, de la primul amestec de făină şi apă până la scoaterea din cuptor şi sfârâitul aburindelor în tăvi. Eu însă n-am încercat, deşi îmi place la nebunie.

E un aliment care nu-mi doar satisface nevoia de hrană, dar în combinaţie cu alte împrejurări, face parte din momentele alea simple şi frumoase ale vieţii, joie de vivre. Îmi place pâinea pe vatră, albă şi coaja crocantă, pâinea cu seminţe şi fruce uscate, baghetele franţuzeşti; cu un pic de unt şi o cafea caldă, un strop de dulceaţă şi o cană de ceai, simplă, proaspătă cu un pahar de lapte rece; nişte brânză, o zacuscă, o pastă de măsline, avocado sau humus şi un pahar de vin; o felie de pâine, nişte nuci şi un pic de sare sau o felie de pâine stropită cu ulei de acasă, de la Susleni. Ştiu că baza de la care porneşte o pâine este drojdia.

Sâmbătă însă am învăţat că poate fi şi maiaua. Iar despre ea şi cum se face pâinea cu maia am aflat de la Viviana, care a ţinut un atelier frumos în sufrageria Mariei :) Mulţumesc! (şi mulţumesc, Lixa, pentru invitaţie :) )


În timp ce Viviana ne explica şi povestea despre acest ingredient minune şi feluritele pâini pe care le poţi face, am amestecat, plămădit şi frământat, lăsat la dospit, împreună cu celelalte participante la atelier. Fiecare cu aluatul ei de pâine. Pe care apoi l-am primit la pachet şi copt acasă. Al meu a trebuit să dospească pe drumul dintre Bruxelles şi Antwerp, în maşină, lângă piticul Luca, pentru că da, şi el a participat la atelier, în sling, mai dându-şi cu părerea printr-un gângurit din când în când.

În timp ce casa se umplea de un miros minunat de pâine coaptă, eu nu mai aveam răbdare să treacă cele 40 de minute. Şi au trecut, am scos-o din cuptor, am lăsat-o pe un grătar să mai sfârâie şi să se răcească niţel...


Dar n-am rezistat până s-a răcit complet, cum de fapt e şi indicat. Mirosea prea bine ca să n-o gustăm atunci. Cu un pic de unt. Minunată!


Luca, fericit, nevoie mare de (şi) reuşita lui :)

Ieri s-a mai făcut o lună, a doua, din viaţa lui Luca. O lună care a curs uşor, cu zile/nopţi şi liniştite, şi plângăcioase, şi mai senine, şi mai posomorâte, dar la capătul ei plină de momente minunate alături de bobul mic.


Tot în această lună a făcut şi prima lui călătorie mai lungă, la vecinii olandezi. A fost în interes de muncă, în căutare de cărucior, dar pentru că părinţii ăştia ori îs tare pretenţioşi, ori tare nehotărâţi, s-a ales doar cu un sling, în care de altfel îi place să stea, să doarmă, să fie liniştit, să meargă la plimbare în parc, la doctor, la cumpărături, să dea o mână de ajutor părinţilor bucătari sau la făcut treburi prin casă.

A rezistat cu brio şi primei lui petreceri, de ziua mea, când a cunoscut şi alţi pitici, mai mari sau mai mici, dar pe care nu a părut că i-a băgat în seamă.
Şi pe o notă mai puţin veselă, ieri a primit şi primul vaccin, dar a rezistat bravo. Deh, săracul, a trebuit să se obişnuiască de mic-mic, cu injecţiile...
Din ce ne dăm seama, pare să-şi dezvolte un spirit şi caracter mai independent. A început să ne facă să zâmbim prin mutriţele pe care le face şi sunetele haioase pe care le produce. Dar noi încă aşteptăm nerăbdători zâmbetul lui, acela de care scrie în cărţi şi de care ne-au spus unii alţii, deşi parcă, parcă am recepţionat eu o încercare. Până atunci ne bucurăm de cele pe care le mai face în mod necontrolat în somn şi când se opreşte satisfăcut, uneori, din mâncat pofticios laptele dulce al mamei :)


Luca, lună de lună:

Exact. Nu este un tort anume, ci tortul. Pentru că este de departe unul dintre cele mai bune pe care le-am făcut (deşi eu nu prea am făcut torturi, mai mult tarte), dar şi pe care le-am mâncat. Sau poate mă înşel, nu ştiu, dar vă spun sigur că este un tort minunat.

• 50 gr miez de nucă
• 175 gr zahăr brun
• 2 ouă mari
• 150 ml ulei de floarea-soarelui
• 200 gr făină integrală
• 1 pachet zahăr vanilat
• 1 lg praf de copt
• 200 gr morcovi, curăţaţi şi daţi prin răzătoare (mare sau mic)
• coaja rasă de la o portocală
• 100 gr stafide
• 50 gr fulgi de nucă de cocos

• 1 Lg suc de lămâie
• 75 gr zahăr brun
• sucul de la o portocală

• 250 gr brânză mascarpone
• 200 gr branză proaspătă, cremoasă
• 1 lg cu vârf de pudră de scorţişoară
• 1 Lg cu vârf de zahăr

"Când vine perioada asta toată lumea e cu flori. Eu când mă gândesc la flori te găsesc pe tine. :)" mi-a zis ieri un bun prieten. Eu însă când mă gândesc la flori, o găsesc pe mama. Iubeşte florile şi creşte în fiecare an, începând cu primăvara, o grădină superbă acasă, plină de culori şi miresme.

Acum 3 ani, în 2010, mai mult din joacă să încerc platforma Tumblr, am început un fel de proiect fotografic, Flowers as Poetry, să public în fiecare zi a lunii martie o fotografie cu subiect floral. Am repetat asta şi anul următor, şi următorul şi am ajuns să repet şi anul acesta. Aşa că vă invit în grădina mea de flori virtuală.