O actualizare: am auzit de un loc fain de băut un ceai cald şi stat la poveşti... Ceainăria Infinitea din Cotroceni. Rămâne să ne întâlnim acolo vineri, 4 octombrie, în jur de 3-4 după-amiaza. Abia aştept! :)

Bagajele-s încă nefăcute, dar gândul mi-e deja acasă. Am auzit că-i toamnă frumoasă la Bucureşti. Mi-e dor de ea, călduţă, cu lumină strălucitoare de soare şi vânt lin, frunze ce cad de prin copaci şi se aştern în pături pe trotuare. Dar mi-e dor şi de agitaţia oraşului, vâltoarea de oameni, aglomeraţia sufocantă. Ştiu cum e, n-am uitat, chiar şi după atâta timp... Am ceva emoţii, am reuşit să adun şi niscai temeri, dar sper să fie bine. Hai să ne vedem la un ceai, la o vorbă, la o poveste, mi-ar plăcea să vă cunosc şi în realitate, cele (poate şi cei) care-mi răsfoiţi blogul, sper eu, cu plăcere.

Dacă şi vouă v-ar plăcea o întâlnire reală, puteţi să-mi scrieţi într-un comentariu mai jos în ce zi vă puteţi face un ochi în programul poate deja încărcat şi o sugestie de loc de întâlnire. Dacă sunteţi din/în sau dacă aveţi drum prin Bucureşti (deşi multe gânduri frumoase au venit şi din alte colţuri ale lumii) în perioada 26 sep. - 6 oct., daţi-mi un semn. Am creat şi un poll - http://doodle.com/ib3zb4nqpw8zifzk, pentru a ne uşura organizarea.


Recunosc că n-am mai făcut asta, aşa că poate să iasă bine, poate să nu iasă deloc sau cumva o combinaţie, dar asta rămâne de văzut :)

O actualizare: Veronica şi Gia, mulţumesc pentru confirmare şi vă aştept vineri, 4 octombrie, în jur de 3-4 după-amiaza, într-un loc fain - Ceainăria Infinitea din Cotroceni, să bem un ceai şi să despletim poveşti. :)

Acum câteva luni soseşte în cutia poştală o înştiinţare colorată, întinsă pe 2 pagini, care începe cam aşa: "Dragi Vecini, sâmbătă 7 septembrie 2013 vom petrece împreună cu locuitorii străzii..." şi continuă cu detalii despre programul zilei, unul destul de încărcat, iar la semnătură - "De Haantjes, het straatcomité" (în traducere liberă - Cocoşeii, comitetul străzii). Dacă nu aş fi găsit una şi în decembrie anul trecut, aş fi zis ce glumă mai e asta, dar mai în glumă, mai în serios, acest comitet există, e alcătuit din câţiva locuitori mai vechi de pe stradă şi se ocupă cu organizarea diferitelor activităţi, evenimente, spre binele comunităţii de pe stradă.


Ziua a fost plină, a început pe la 9 dimineaţa cu un mic dejun în mijlocul străzii, unde, comparativ cu aglomeraţia de peste zi, au patricipat doar cei mai matinali, şi mici, şi mari. Pe invitaţie era indicat să ne aducem fiecare de acasă, după propriul gust, băutura caldă sau rece, iar koffiekoeken-urile vor fi din partea casei (sau a comitetului mai exact :) ). Aşa că ne-am echipat cu ceaiul în termos şi nişte biscuţi făcuţi în casă (deh, n-am putut sta liniştită cu o seară înainte), ne-am uitat pe geam, masa era deja întinsă şi am mers să luăm micul dejun cu vecinii în stradă. A fost o experienţă aparte, fain să-i cunoaştem, pe unii dintre ei îi mai ştiam de la petrecerea din decembrie (mult mai restrânsă), pe atunci Luca se ascundea de ploaie sub paltonul meu, în burtă, aşa că le-a făcut şi lor plăcere să-l cunoască în realitate.

Pe la 11, după ce deja masa lungă a fost strânsă, altceva i-a luat locul - "Le Marché des Petits Coqs", adică Târgul Cocoşeilor (nu râdeţi, vă rog, ăsta-i numele străzii, până se ne mutăm aici, stăteam pe Strada Vulturului), un târg cu vânzare de lucruri de care nu mai aveau nevoie locuitorii de pe stradă. Fiecare şi-a amenajat cum a putut în faţa casei o mică "tarabă" (cu mese sau pături întinse pe jos) şi şi-a scos catrafusele, care mai noi, care mai vechi, care mai uzate, care mai prăfuite, la vânzare. Rommelmarkt-urile, în limba locală, sunt un lucru obişnuit pe aici, unde poţi găsi multe lucruri faine. Iar cum mie îmi place să cotrobăi printre vechituri, am ochit şi cumpărat la un preţ modic 4 perechi de încălţări. Nu pentru mine, ci pentru pitic, care deja dă semne nerăbdătoare de stat în picioare. Iar de la organizatori am mai primit, cine a vrut, câte un banner/steag şi câteva abţibilduri cu mesajul de încurajare a vitezei reduse a maşinilor - "Merci om trager de rijden", pe care să le agăţăm/lipim la geam, bicicletă, maşină sau undeva vizibil, aşa cum am tot văzut la multe case.

Prin muzică, activităţi pentru cei mici, un bar amenajat adhoc, oameni care se plimbau printre "tarabe" sau alţii prinşi în discuţii, pitici pe role sau biciclete, strada a devenit dintr-o dată animată şi de nerecunoscut. Ne-am şi mirat de unde au apărut atâţia copii, majoritatea de prin vecini, pe care nu prea-i vezi în zilele normale. Asta din cauza lipsei maşinilor, ne-a spus un tată mai târziu, care acum au fost parcate pe alte străzi. În felul ăsta cei mici erau cei mai fericiţi, cu toată strada a lor putând să se joace în voie. Asta mi-a amintit de cum ieşeam noi, copiii, în strada noastră de la ţară, căreia îi spuneam "potică" şi ne jucam cât era ziua de lungă. Fericirea stă în libertate, dar din păcate azi a devenit mai periculos să-ţi laşi copilul nesupravegheat.

Pe la 6 seara, după ce oamenii şi-au strâns lucrurile de vânzare, s-a anunţat cu surle şi trâmbiţe cina (fiind o masă mai îmbelşugată, am primit bonuri contra cost). S-au întins mesele iarăşi, de data asta dichisite şi cu feţe de masă, s-au încins grătarele, s-a întins un bufet cu diferite salături, iar lumea a fost invitată la masă. Discuţiile pornite de dimineaţă au continuat şi s-au extins acum pe diferite subiecte. De exemplu, curiozitatea noastră a fost legată de vechimea acestor petreceri, despre care am aflat că cel puţin pe strada noastră acestea se organizează de vreo 20 de ani încoace. Am aflat şi despre Antwerpen, că este un oraş special când vine vorba de binele comunităţii, pentru că un pic mai încolo, în alte oraşe, aceste evenimente nu prea există. Dar aici, când şi vezi, se închide o stradă, ba pentru o petrecere de curăţenie de primăvară, ba pentru una de stradă, sau activităţi pentru copii, un mic festival, curse de biciclete, un rommelmarkt. Poate pentru că este un oraş mai mic, şi ca întindere, şi ca număr de locuitori. De toate acestea se ocupă o organizaţie numită Opsinjoren (sinjoren sunt numiţi locuitorii Antwerpen-ului, acest nume vine din perioada ocupaţiei şi inchiziţiei spaniole, señor în Spaniolă însemnând un "domn respectabil").

Petrecerea a continuat până târziu, după ce s-a lăsat răcoarea şi întunericul. Unul câte unul, începând cu cei mai mici, vecinii au început să se retragă pe la casele lor, mesele şi corturile au fost strânse, iar a două zi dimineaţă nici ţipenie de om. Linişte şi calm, ca duminica.

Vă las cu câteva momente surprinse la petrecere şi vă urez un weekend fain şi liniştit!


Vedeţi aici şi alte poveşti din Antwerpen:
La piaţă în Antwerpen
De Ziua Parcului

Ultima luna de vară a trecut rapid, poate şi pentru că jumătate din ea am petrecut-o pe drumuri, o călătorie de vacanţă ce-a pornit fără de un plan bine pus la punct, dar s-a încheiat ca un road-trip în toată regula. Iar piticul mic parcă a crescut în cele 2 săptămâni cât niciodată, şi nu mă refer neapărat la fizic, care iată-l, parcă nu-i chiar diferit de cel de luna trecută :)


Sau... da! Luca a hotărât că se vede lumea parcă mai frumos din poziţie verticală, sau aproape verticală, în şezut şi fără sprinjin. Asta s-a întamplat chiar în excursie, când într-o pauză de mers cu maşina am făcut un popas, l-am pus pe iarbă şi aşa a stat. Până, bineinţeles, fiind abia la început, a făcut buf în faţă. Dar de atunci exersează mult şi pare că-i place.


Luna asta a fost împărţită în două, în prima jumătate au fost în vizită pe aici zânele lui, fiind răsfăţat în braţele lor cât e ziua de lungă, iar a doua jumătate a petrecut-o pe drum, într-un road-trip prin Bretania. Adică prima lui călătorie mai lungă şi prima noastră vacanţă în trei. Nu ştiu cât o să-şi amintească el, probabil nimic, dar impresia noastră a fost că s-a adaptat foarte bine şi uşor experienţei. Chiar citeam undeva, înainte de plecare, că cei mici se adaptează mult mai uşor (comparativ cu părinţii) la drum lung, la călătorii sau la schimbarea mediului. Ne-am convins că e aşa. Dacă nouă ne-a luat vreo 3-4 zile să ne adaptăm la ritmul de vacanţă, ritm mai relaxat, el nu pare să se fi deranjat cu nimic.

Şi-a păstrat acelaşi program de somn (de vreo 2-3 ori pe zi şi unul mai lung noaptea), petrecut ori în maşină, ori în port-bebe, ori în cărucior. Ori în cort, câteva nopţi bune, cu temperaturi mai scăzute, cu ploaie torenţială, dar înfofolit bine. Pentru mine, de vreo câţiva ani încoace, gustul cel mai bun al unei vacanţe de vară parcă-i dat de câteva zile şi nopţi petrecute la cort, în natură, departe de zbuciumul urban. Chiar însărcinată fiind, astă vară, am bătut recordul personal, stând în vreo 5 locuri, într-un camping în Elveţia (unde de fapt ne-a şi surprins bobul mic cu vestea şi dorinţa lui de a veni pe lume :) ), pe ritmuri de jazz la Gărâna, sus, lângă nori pe Transalpina, cu marea la picioare în Vamă şi o săptămână întreagă într-un camping între ocean şi Dune du Pilat. Frumoase locuri, minunate amintiri, aşa că poate de asta piticul s-a simţit în apele lui acum, cumva, deja, avea un fel de experienţă.

Cât despre mâncare, în primul rând nu am vrut să mă stresez eu (şi nici lui să nu-i transmit starea asta), am aplicat aceeaşi metodă, BLW, ca şi acasă, poate nu atât de "îmbelşugată" (mă refer la mâncare gătită), dar cu fructe, legume ce pot fi mâncate crude (inclusiv roşiile culese de pe balcon), un pic de iaurt, a mai ciugulit din ce am mai mâncat noi (peşte, cartofi copţi) şi pâine din aia bună, franţuzească, proaspătă şi crocantă, numai bună de ronţăit cu dintele ăla mic, de l-am pus şi pe el pe lista de noutăţi.

Şi să nu uit, ceva de topit inimile mamelor, primele silabe, ma-ma-am, le-a rostit, spre exaltarea mea (deşi ştiu că nu au încă nicio legătură cu însemnătatea propriu-zisă a cuvântului), tot în excursie, tot într-o pauză de popas :).


Creşte piticul, da. Capătă personalitate, dorinţă de interactivitate, de joacă, uneori îşi pierde privirea spre unele lucruri sau analizează intens altele, de mă întreb cum se încolăcesc gândurile acolo în căpşorul lui şi cum se fac legăturile. Pare să-şi dea seama de unele lucruri ce i se întâmplă, e mai atent şi recunoaşte chipuri, devine frustrat dacă nu reuşeşte să facă ceva, iar frustrarea asta, încerc să nu mi-o transmită mie, pentru că uneori, din cauza propriei stări, de oboseală, mai clachez şi eu... şi nu-i chiar uşor, încep să-mi pun întrebări dacă-i bine ce fac, sau ce nu fac, dacă-i suficient, dacă instinctul şi rolul de mamă mi se potrivesc, dar vorba cântecului, the best is yet to come. Iar până atunci ne bucurăm de orice moment, pentru că cele bune şi frumoase le anihilează pe loc pe celelalte, mai cântăm un refren (apropo, aveţi vreo sugestie de cântecele pentru copii?), mai ieşim la o plimbare, mai facem un desert... Iar cel de luna asta a fost cu inspiraţie bretonă. Vă povestesc despre el (şi poate un pic despre locurile din care provine) un picuţ mai încolo.

Lună de lună, cu Luca

1 lună	2 luni	3 luni	4 luni
5 luni	6 luni	7 luni	8 luni