Primăvara, după urzici

13 mar. 2015

Duminică a venit primăvara, deși oficial vine abia peste vreo zece zile. Am înlocuit culesul florilor de 8 martie cu o plimbare prin pădure în căutare de urzici. Pentru prima dată. După urzici.


Săptămâna trecută am stat cu ochii pe prognoza meteo mai ceva ca oamenii care urmăresc evoluția acțiunilor la bursă, căci vremea asta pe aici e tare schimbătoare și chiar dacă se anunță din timp zile cu soare, te poți trezi că plouă sau invers. Uneori bănuiesc că cineva stă acolo și face manual toate modificările. Dar de data asta nu au dat greș. A fost un weekend primăvăratic, cu soare mult și călduț. Și cum ne-am cam săturat să stăm atâta în bârlog, ne-am pus în plan pentru duminică să mergem să culegem urzici. Doar că planul măreț ni l-a stricat cu două zile înainte un oaspete nepoftit - un virus, o viroză, o infecție sau ce-o fi fost, care bântuie acum aiurea printre noi. L-a vizitat mai întâi pe Lucacin, care a fost și cel mai afectat. Două zile s-a luptat cu neobrăzatul, dând afară tot ce mânca, noroc că încă îl alăptez și sper că asta l-a mai ajutat nițel să treacă peste furtună. E tare greu să-ți vezi copilul că suferă, că nu mai e același cum te-ai obișnuit să fie, să se joace, să zburde, să ți se urce în cap, să facă năzdrăvănii de-ți vine să fugi de acasă, dar tocmai pentru ele nu o faci, căci sunt și tare minunate. Sâmbătă seară și-a revenit un pic, când l-am văzut că a început să alerge și să țopăie în pat, am răsuflat ușurați că zbuciumul a trecut. Planul pentru duminică ne-a revenit în minte, căci vremea caldă s-a simțit încă de dimineață. Așa că, un picuț mai veseli, dar mai mult în brațe decât pe jos, am pornit în căutarea urzicilor.

Despre urzici nu pot să povestesc prea multe. Mi-au umplut copilăria din plin, de la culesul lor pentru puii mici de găină sau de gâscă până la jocuri de rezistență la urzicăreală între copiii din măhală. De consumat însă eu nu mi-amintesc sau mama să ni le gătească în vreun fel, poate eu fiind mai pretențioasă cu mâncarea pe atunci, nu pofteam prea mult la gusturi verzi. Când am ajuns la București, am aflat despre urzicile de pus în farfurie. Știu că se găsesc prin piață la început de primăvară, dar nici atunci nu am fost prea curioasă să le încerc.

Le-am văzut într-o descriere frumoasă pe Ierburi Uitate, un site pe care vi-l recomand cu drag. Inspirația asta împreună cu dorința de a face o plimbare prin natură la început de primăvară a fost o combinație bună ca să ne întoarcem acasă cu un coș de urzici (oricum în piața de oraș de aici nu le-am văzut niciodată). Acum nu știu dacă urzicile de pe aici o fi la fel cu cele care se găsesc prin alte părți sau dacă au același gust când sunt gătite. Le-am găsit mai mult pe lângă margini de alei de pădure, ivindu-se curajos pe sub pătura de frunze uscate. Unii dintre trecători se uitau la noi curioși, dar doar câțiva dintre ei s-au oprit și ne-au întrebat, două doamne ce vorbeau franceză ne-au întrebat dacă le culegem pentru a face supă. Pfiu, ne-am zis, deci știu și ei care-i treaba cu urzicile. Cert e că plimbarea prin pădure a fost plăcută, iar soarele ne-a mai dezmorțit nițel. Lucacinul nu a fost el prea entuziasmat, tot în brațe a vrut să stea mai mult după zilele de boală. Nici măcar caii frumoși pe care i-am întâlnit nu l-au bucurat prea tare, tot ce vroia e să urcăm în mașină și să mergem acasă, iar pe drum să numărăm toate barierele și să trecem prin toate tunelurile (pasiunea lui din această perioadă :)).


Acasă am pus urzicile în apă peste noapte, iar a doua zi le-am pregătit într-un sos de smântână cu usturoi. Ce gust au? Hm... Nu prea știu, căci întâmplare face că luni, oaspetele nepoftit a decis să mă viziteze pe mine, m-a pus la pământ (mă rog, am zăcut pe canapea) și pofta mi-a dispărut complet, dar asta-i altă poveste. Abia pe seară, când mi-am readunat energiile să fac și niște mucenici, am pregătit și urzicile. Petersen al meu a mâncat cu poftă, ba ma mult, a băut și din licoarea în care le-am opărit un pic. Așadar, prima experiență de cules și gătit urzici a fost ok. Cel puțin ne-am bucurat de câteva ore în aer curat și asta mă face să gândesc că atunci când îți culegi singur hrana din natură (fie aceasta o mică grădină în balcon, o grădină înbelșugată la țară, o grădină cu auto-servire sau chiar și din păduri, atâta vreme cât este permis), implică și timp petrecut afară, iar pentru cei de locuiesc între patru pereți la oraș, consider că este o necesitate sau poate chiar un lux.


O primăvara frumoasă să aveți și multă sănătate!

Niciun comentariu

Trimiteți un comentariu