Încă o lună cu dulceața asta mică. O lună cu multe, puține, cu lacrimi, cu zâmbete, cu liniști, neliniști și cu multă iubire.


Nu știu dacă să mă mai plâng sau nu iar de cât de repede trece timpul. O prietenă îmi scria mai demult, înainte să se nască Zmeurica noastră, dar după ce în viața ei a mai apărut un copilaș, că probabil nu o să mai am timp de multe. Tare adevărat. Inevitabil fac comparația cu situația noastră când s-a născut Luca și cum stăteam și mă minunam fără grabă de făptura lui mică, de fiecare mișcare pe care o făcea. Acum însă altfel stă treaba. Totuși încerc să o observ și pe Iris cum crește, cum se schimbă și-i apar primele semne de personalitate. Și primele gângureli și zâmbete, deși încă nu-i foarte generoasă cu ele :)

Luna asta a mai crescut, s-a mai bucălat nițel de-mi vine să o pup toată ziua pe piciorușele ei dolofane. A ajutat-o lăpticul dulce și somnul. Dar nu la fel de mult și lung ca în prima lună. Acum a început să descopere că mai sunt și alte lucruri interesante de făcut și e curioasă de ele. Fețele noastre i se par cele mai fascinante, la fel și pereții albi sau lustra luminoasă. Am încercat să o mai pun în coș sau balansoar în timp ce eu să mai trebăluiesc una alta, dar domniței nu-i place singurătatea, vrea companie, să fie luată în brațe, ținută strâns la piept, să fie acolo o mână caldă care să o mângâie și voce calmă care să-i vorbească. Of, fetițele astea... Și luna asta a primit din belșug afecțiune, mai ales de la bunica, care ne-a răsfățat cu vizita ei lungă pe noi toți.

Vremea însă n-a prea fost bună de plimbări pe afară, a fost frig și urât, așa că mare parte din timp am petrecut-o în casă. Totuși nu ne-am plictisit deloc. Cu doi copii mici, chiar și cu mama venită în ajutor, n-ai cum să te plictisești. Ba un scutec de schimbat, ba un lăptic de dat, ba un legănat copila mică, ba un fotbal improvizat pe hol cu copilul mare, ba una, ba alta. Iar dacă mai punem la socoteală și oaspeții nepoftiți - niște viruși - care au tot venit și revenit neobrăzați, atunci chiar am avut un program complet. Vizita lor ne-a cam speriat, încât într-o dimineață am ajuns și la urgență cu domnița. Totul a fost ok însă, o infecție virală normală, care s-a lăsat cu un năsuc înfundat și un pic de febră. Am mai bătut la ușa pediatrilor și pentru prima doză de vaccin și iar pentru a cere un tratament pentru iritația ei de la funduleț, cu care ne luptăm încă din prima săptămâna. Am încercat diverse creme și tratamente, mai naturiste și mai puțin. De curând însă am dat peste acest produs care este foarte bun și-l recomand la rându-mi. S-a mai luptat și cu crampele de stomac și colicii, iar chinul ei mi s-a părut copleșitor și m-am simțit nepuntiincioasă să o ajut. Totuși mă simt binecuvântată că pot să o alăptez și că astfel se mai calmează și ea, și eu (da, da oxitocina naturală chiar funcționează așa cum scrie în cărți :)).

Și dacă vine vorba de calmare și de găsirea unui ritm al nostru, parcă lucrurile s-au mai aranjat și echilibrat luna asta. Încordarea aceea pe care am trăită-o în prima lună, când am simțit că nu pot să fiu disponibilă pentru amândoi copiii în părți egale, s-a mai relaxat. Deși tot am mai avut niscai supărări pe ici-colo, simt că mergem spre mai bine, împreună. Știu însă că nu mai trebui să-mi stabilesc așteptări, ci să las lucrurile să vină de la sine, să le accept și să facem ce putem, fără stres că nu le facem perfect. Luca e fascinat de surioara lui, iar Iris începe să-l urmărească cu privirea și sigur îi trec gânduri năstrușnice prin cap - ”când oare o să pot și eu să țopăi și să fac ghidușii ca el?” :)


Cât despre flori...  mai modest. În grădina din balcon au apărut primele semne de primăvară, dar cum a fost cam rece doar niște zambile au ieșit și înflorit dintr-un bulb plantat anul trecut. Restul încă stagnează. Dar ca să aduc o pată de culoare, am dat fuga la un magazin de grădinărit și ne-am întors de acolo cu câteva plante cu flori, printre care și câțiva iriși minioni. O Iris în casă și mai mulți iriși în grădină. Luca acum când vede orice floare mov spune ”Ei, uite iriși!”. Într-o zi vine la mine în timp ce o alăptam și mă întreabă:

- Pot să o miros?
- Da, zic eu.
- Mmm... miroase a flori de iris și miroase a mama.

M-am topit.


Povestea primelor semne de primăvară din grădina din balcon o să o scriu într-o altă postare. Acum fugim să căutăm copacii în floare. Ceea ce vă dorim și vouă! :)

Relația mea cu platformele sociale (să nu le zicem pe nume, căci știm bine care sunt) e ca vremea de afară. Într-o zi ba ne înțelegem, în alta mi-e așa o ciudă pe ele, că-mi răpesc atâta timp și-mi amestecă viața virtuală de cea reală de nu mai știu în care trăiesc. Cred că știți despre ce vorbesc. Totuși sunt bune și ele, mai ales când oamenii dragi și cu care ai vrea să te vezi, să-i scoți la o plimbare și o poveste, să-i vizitezi și să te viziteze, sunt cam departe și asta-i o modalitate bună (oh, tehnologie, să trăiești! și să fim recunoscători celor de te-au inventat) să scurtezi distanța, chiar dacă-i doar o amăgire. Și mai sunt bune ele că-ți amintesc de trecut. Sau poate nu? știm noi că avem amintiri pe care nu ne place să le răscolim și nici rețelele virtuale să o facă în locul nostru. Zilele trecute, una dintre ele mi-a bătut obrazul că a trecut un an de când am făcut aceste chifteluțe cu linte și ricotta în sos de roșii. În ajutor îmi venise Lucacinul, dornic să bucătărească alături de mama. Aveam chiar și postarea pregătită de atunci, dar până să dau publică multe s-au întâmplat între timp. Să revenim însă la cele de-ale gurii...


Când e vorba de un pitic mic de 2 anișori și un pic (cât avea Lucacinul atunci) mâncarea e un subiect delicat - și ce conține, și ce culoare are, și cum e servită, și sub ce formă. Când am început autodiversificarea cu Luca toate păreau roz, copilu' era entuziasmat de tot ce-i puneam în față, indiferent de gust, formă sau culoare - de mâncat să fie. Apoi lucrurile n-au mai stat chiar așa bine, și-a dat el seama că poate să fie și un pic pretențios și a început să refuze și să taie de pe listă ba legumele verzi, ba supele piure, ba amestecurile ciudate. Totuși ce i-a plăcut dintotdeauna e ca mâncarea să fie într-o formă în care să o poată lua singur cu mâna, chiar dacă repejor a învățat să folosească și tacâmurile. Chifteluțele sunt numai bune pentru asta. Și mai sunt ele bune că poți ascunde în ele ingrediente care servite ca atare ar da multe bătăi de cap și ar scoate din fire pe mulți capricioși și pe mamele lor deopotrivă.

Atunci când nu aveți chef sau alte motive de a folosi carne, există oricând o alternativă gustoasă și folosind alte ingrediente. Iar când copilul mănâncă cu poftă şi îți mai şi spune "mama, mai pune doo, nu, tei chitetuțe!", bucuria asta valorează mai mult decât toate stelele Michelin la un loc. Să-mi zică mamele sau tații cunoscători că nu-i aşa? :)


Ingrediente pentru chifteluțe:

• 400 gr linte (roșie, verde, neagră sau combinată) fiartă și scursă de lichid
• 2 ouă
• 50 gr pesmet
• 60 gr brânză ricotta
• 20 gr parmezan ras
• o legătură mică de pătrunjel
• opțional: cozi de ceapă verde, busuioc și/sau alte ierburi aromatice
• sare și piper proaspăt măcinat

Ingrediente pentru sosul de roșii:

• 1-2 conservă de roșii în bulion
• 1-2 Lg ulei de măsline
• 2-3 căței de usturoi
• busuioc proaspăt sau uscat
• sare, piper proaspăt măcinat

Dacă nu aveți sosul de roșii gata pregătit, e bine să porniți cu el. Într-un vas pe foc mediu se încălzește uleiul de măsline în care se adaugă cățeii de usturoi și se coc 1-2 minute până se rumenesc un pic. Se adaugă încet întreg conținutul roșiilor din conserve și se sfarâmă cu ajutorul unei linguri de lemn. Se adaugă busuiocul, sarea și piperul. Se micșorează focul și se lasă să fiarbă încetișor vreo 15-20 minute.

Pentru chifteluțe, cu ajutorul mâinilor sau a unei linguri, se amestecă într-un vas lintea fiartă, ouăle, pesmetul, brânza ricotta, parmezanul ras, pătrunjelul tocat mărunt și se condimentează cu sare și piper. Se acoperă vasul și se pune la frigider pentru vreo 2 ore sau peste noapte. Se modelează apoi biluțe de vreo 2-3 cm diametru și se pun pe o tavă, acoperită în prealabil cu hârtie de copt. Eu am preferat să le coc în cuptor - la vreo 180°C timp de 20 min, până se rumenesc nițel - mi s-a părut mult mai simplu și rapid, în plus am evitat prăjitul.

Se adaugă apoi chifteluțele în sosul de roșii pe foc mic și se lasă să se coacă vreo 30 de minute ca să se absoarbă cât mai bine lichidul. Eu am făcut pasul acesta tot la cuptor.

A venit, n-a venit încă, dar să fie ea primăvara parfumată, colorată și să ne bucure cu a ei magie, așa cum știe să facă în fiecare an. Și cu flori, cu multe flori. Am schimbat un pic ritualul poveștilor lună-de-lună, dacă pentru Lucacin acestea s-au lăsat cu gusturi dulci, pentru Zmeurica ele vor fi colorate și parfumate, căci cum altfel decât printre flori îi stă bine unei copile cu nume de floare? Povestea primei luni cu Iris mai are un capitol - mici daruri pe care le-am pregătit pentru a le oferi celor care ne trec pragul casei pentru a o cunoaște pe micuța.


Bucuriile sunt făcute pentru a fi împărtășite, iar nouă oamenilor ne place cel mai mult să facem asta. E frumos și uman să te bucuri pentru aproapele tău. Un copil îți aduce multă bucurie... bine, bine, vin ei la pachet cu toate sentimentele, dar hai să recunoaștem că bucuria e cea care predomină, nu-i așa? :) Prin aceste locuri există o tradiție la nașterea unui copil. Părinții pregătesc și trimit felicitări - geboortekaartjes - celor apropiați, prin care anunță venirea pe lume a celui mic. Printre celelalte pregătiri pentru bebelușul proaspăt născut, un lucru neapărat de făcut este să și anunți în primele ore de la naștere firma/magazinul care se ocupă de aceste carduri, datele bebelușului (numele, data, ora și locul nașterii, dimensiunile și greutatea inițială), un mesaj drăguț sau câteva versuri, o listă de cumpărături și poate un cont bancar pentru eventualele contribuții din partea celor apropiați. Aceasta (firma/magazinul) va trimite de îndată toate cele zeci/sute de carduri la destinatari și aceștia vor zâmbi bucuroși la aflarea veștii. E un gest frumos, nu zic, dar pfiu... noi nici de nume nu eram încă siguri în primele ore, nici la un copil, nici la altul, așa că de unde să fim așa organizați. Și apoi Lucacinul a venit așa pe nepregătite, căci numai la felicitări nu ne gândeam atunci (oricum eram și cam novici prin locurile astea, nu știam cum stă treaba cu tradițiile), iar la Zmeurica eram într-o stare magică după nașterea ei așa naturală și blândă, încât nu mai aveam nevoie de nimic, doar să o ținem în brațele noastre. În plus, fiind distanța mai mare până la cei dragi nouă, ar fi durat un picuț cam mult să-i anunțăm, așa că i-am bucurat cu un telefon, un plânset live în fundal și o fotografie trimisă cu porumbelul virtual.


Totuși am adoptat o părticică din tradiția locală, gestul de a oferi mici daruri celor care vin în vizită pentru a cunoaște bebelușul. De obicei se oferă drajeuri de ciocolată în diferite culori, ca atare sau împachetate în pungulițe de diverse feluri - doopsuiker/suikerboon. Există magazine specializate în asta (vă ziceam mai sus cât de bine sunt organizați belgienii/olandezii, încă din primele momente de viață). Când s-a născut Luca, am făcut și oferit și eu cutiuțe cu câteva bombonele. Și cei de au aflat de Iris s-au ales cu niște suikerbonen în culori de mov pal, dar doar colegii de muncă ai lui tata. Pentru cei de ne trec pragul casei, mama a pregătit altceva... Am lăsat dulcegăriile la o parte și le-am înlocuit cu mici pungulițe cu semințe de flori și le-am prins cu câte o floare din hârtie, că tot vine vremea de răsaduri. Mi-a luat câteva săptămâni bune să le meșteșugăresc, printre reprizele de alăptat, legănat, schimbat scutece, jucat cu Lucacinul și alte treburi. La final însă a ieșit un buchet colorat și vesel de flori pe care le oferim rând pe rând vizitatorilor. Inspirația am găsit-o în cartea frumoasă despre flori de hârtie și îndemânarea din experiența ocaziilor de meșteșugărit din trecut. Și sper ca cei de le-au primit să-și înveselească nițel colțul de grădină, de balcon sau cele câteva ghivece de pământ pe care le au în casă. Iris cea mică sigur o să se bucure - și mămica ei mai ales - să afle că natura s-a mai îmbogățit cu câteva flori în vara asta :)


Pe raftul unde am agățat cu câteva cleștișoare de lemn micile pachețele cu flori am adunat și câteva daruri speciale pe care le-am primit - de fapt sunt pentru micuța Iris - de la câțiva oameni dragi. Sunt în primul rând speciale pentru că sunt făcute de ei sau alese cu mare grijă și cu gândul la noi. Printre ele un mic ”album” de bun venit cu desene făcute de colegii de școală a lui Luca. Ce idee minunată, ce bucurie cu emoție pentru mine, recunosc că mi-au dat lacrimile când mi l-a dat juf și l-am răsfoit, minunându-mă de micile creații ale copiilor. Lângă el două picturi în miniatură cu florile mele dragi - un mac și o iris, făcute cu drag de o bună prietenă. O felicitare-desen având cuvântul dragoste în ebraică împodobit de flori, aleasă înainte ca Zmeurica să primească un nume de floare :)