Iris, 7 luni

13 sept. 2016

Ei, ne-am luat cu vacanțele, soarele ăsta generos de vară târzie și am lăsat povestea lunii un pic să aștepte. Cum însă cealaltă ne bate la ușă, profit acum de somnul de dimineață al copiliței și să povestesc nițel despre noile ei descoperiri și năzbâtii din cea de-a șaptea lună.



Luna asta, ca și luna trecută, iar am împărțit-o între două case, acasă-ul de la bunici și acasă-ul nostru. După ce am mai stat și ne-am mai bucurat de viața la țară, de legumele și fructele cu gust bogat din grădină, de compania verișorilor plini de șotii, de alinturile bunicilor și de serile călduțe de vară, ne-am făcut bagajele (în care iarăși, dom'le, niște virusauri neobrăzați nu știu, nu-mi explic cum, și-au făcut loc și ei, de ne-au procopsit cu niște febră și muci), am urcat și coborât din trenuri și avion și am revenit cu bine pe la casele noastre. Ne-am dat seama însă după ce am ajuns că uitasem ceva... soarele călduros, căci pe meleagurile belgiene am găsit o vreme ploioasă și gri, ca de obicei.

Încetișor ne-am reluat ritmul, ne-am reconectat cu casa, cu locurile și oamenii apropiați de aici. Fiind obișnuiți să stăm cât e ziulica de lungă afară, Lucacinul cum se trezea dimineața dădea alarma că vrea în parc, așa că dacă vremea ne-a permis, acolo am mai colindat. Copilița s-a readaptat natural și lin. A tot exersat să stea în șezut și poate mai entuziasmant mersul de-a bușilea, mai ales având și pe cine să urmărească cu așa fascinație... cum pe cine? pe Koshka! Spre surprinderea noastră acesta parcă o face dinadins, când știe că urmează să fie smotocit neintenționat - se întinde exact lângă pitică și ea, hop se aruncă în față spre el. S-a lăsat cu niscai supărări, niște zgârieturi și lacrimi, dar încercăm să le găsim o cale de comunicare mai blândă.

Legumele, fructele și altele de pe masă îi sunt la fel de interesante, a mai gustat și din ce mai gătim noi, se mai uită și la fratele ei poznaș care o învață deja prostii: ”Nu, Iris, broccoli-ul n-are niciun gust!” și încetișor devine o mică gurmandă. Iar în ajutor i-a venit și primul dințișor, pe care l-am descoperit într-o seară când ne mai jucam un pic înainte de somn și hop îmi ia degetul să-l molfăie nițel, iar eu mai n-am sărit în sus de surpriza ascuțită - un colțișor îi ieșea din gingia de jos. E așa o diferență frumoasă să fim toți patru la masă și să ne bucurăm împreună, care mai mult, care mai puțin de ce avem pe ea. Iar dacă mai împărțim bucatele și cu alții, bucuria și plăcerea sunt și mai mari.

Iubirea dintre ei doi crește odată cu ei. Îmi amintesc grijile pe care mi le făceam acum un an, când ea era încă în burtă, iar Luca era singurul burețel absorbant de iubirea și atenția noastră. Nu-mi puteam imagina legătura asta între ei, nu știam cum se va împărți iubirea noastră pentru ei. Aș fi putut să-mi închipui, căci și eu am frați. Dar poate că cel mai bine am văzut, văd și simt asta de când s-a născut Iris. Legătura lor crește natural, normal și frumos, chiar dacă pe alocuri mai apar ceva nemulțumiri și supărări, normale și ele.


Și luna asta s-a lăsat cu o poveste despre flori: unele de hârtie pe care le-am pregătit pentru un al atelier ținut imediat după ce ne-am întors. Mi-a plăcut tare mult să le fac, inspirație mi-a fost grădina plină de flori de vară a mamei, câțiva Cosmos pe care i-am găsit în balcon și frumoasele anemone de primăvară. Despre ele, într-o altă postare (oh, se tot adună aceste alte-viitoare-postări, știu, dar le găsesc eu și lor timpul)

2 comentarii: