Anul acesta sărbătorim Paștele acasă aici, pe tărâmul belgian, unde spiritul sărbătorii a trecut deja de o săptămână când a fost Paștele catolic. Deși locuim de ceva ani aici, recunosc că nu știm prea multe despre cum se sărbătorește această sărbătoare de către localnici sau ce tradiții au. În afară de avalanșa de ouă și oușoare de ciocolată care umplu rafturile magazinelor - deh, că doar e țara ciocolatei! - cam de prin februarie, crengile de salcie care sunt foarte căutate în această perioadă în piață, acel paasraap de care se bucură copiii alergând să caute ouăle ascunse prin iarbă și mesele luate în familie nu prea știm alte lucruri. Noroc cu Lucacinul și grădinița lui unde mai aflăm sau participăm la vreo sărbătoare nouă pentru noi. Prin contrast, amintirile mele legate de Paștele sărbătorit acasă, în Moldova de peste Prut, sunt foarte pline și diverse... Zilele acestea scotocind prin fotografiile pe care le-am făcut de-a lungul anilor când am mai mers acasă de Paște, mi-am dat seama că sunt câteva lucruri și activități care se repetă de la an la an în această perioadă, iar acestea în timp s-au armonizat într-un fel de ritual și tradiție de familie, ale casei.

Mă pregătisem să public această poveste încă de anul trecut, de altfel cuvintele de mai sus acum un an le-am scris, dar dacă le recitesc acum mi se par la fel de potrivite. Și anul acesta suntem aici acasă, din păcate nu reușim să ajungem în fiecare an cu ocazia tuturor sărbătorilor acasă acolo, mă bucur însă că în amintirile mele și un pic și ale copiilor noștri s-au adunat câteva dragi. Pentru mine să o văd pe mama cum se pregătește cu emoție pentru bunătățurile pe care le va coace sau le va găti, pe tata cum se îngrijește ca grădina să fie pregătită pentru un nou sezon, pentru copii să-și vadă bunicii ținând la tradiții cu care au crescut sau pe care le-au îmbrățișat și ei și să le transmită mai departe nouă.



Săptămâna de dinaintea Paștelui e una plină, treburile din casă se întrepătrund cu cele din jurul ei, uneori în grabă, alteori în armonie, ceva specific cred vieții de la țară. În timp s-au mai schimbat și ele, unele s-au simplificat, altele s-au adaptat, părinții nu mai au energia anilor de mai demult, nu le mai este ușor să le facă pe toate, dar spritul sărbătorilor a rămas cam același. Îmi amintesc că atunci când eram mică, ba eram în grădină, ba eram în casă în aceste săptămâni. Un curent continuu de activități care ne umpleau ziua.

În funcție de perioada de primăvară în care se nimerea sărbătoarea Paștelui, ba mergeam la vie să o legăm după ce a curățat-o tata, ba puneam cartofi în grădină, ba fasole, ba porum, ba ieșeau puii de sub cloșcă... și cred că mai erau ani în care ori era prea devreme, ori vremea nu se pupa cu planurile părinților și eram ”scutiți” de treburile grădinărești, bucuria noastră. Dar de curățenia din casă, de prin curte, spălatul perdelelor, scuturatul covoarelor și vopsitul copacilor cu var nu era scăpare.

Atunci mi se păreau o corvoadă toate aceste activități. Acum privind în urmă mi se pare totul așa nostim și plăcut, cu miez, chiar cu-n farmec aparte. Farmecul copilăriei pe care-l simțim și ne dăm seama abia când devenim adulți?...


Primele discuții pe care le prindeam din zbor cu săptămâni bune înainte de Paște cred că erau legate de ouă. Și nu cele de înroșit, ci cele pe care trebuia să le strângem și să le adunăm pentru pască, pentru că mama când face pască face de fapt multe păști. Și când zic multe, chiar multe, cât să ajungă pentru cei ai casei, apoi să ajungă ca să dea musafirilor, apoi să ajungă ca să dea copiilor și nepoților, apoi să ajungă și ca să dea de pomană de Paștele Blajinilor și să mai rămână un pic că cine știe cine apare nepoftit.

Ne spune adesea că nu știa să gătească nimic înainte să-l cunoască pe tata și să pornească o familie împreună. Apoi a învățat și a tot învățat să facă bunătățuri care mai de care. Știu sigur că plăcinte mai bune ca cele pe care le face mama nu există. În universul familiei noastre, căci fiecare familie e cu universul ei de gusturi și amintiri culinare. Așa și cu pasca, nu mai face nimeni pască așa bună cum o face mama. Pasca, așa cum o știm noi sau poate comună ca denumire în Moldova de peste Prut, este de fapt cozonacul, dar de Paște cozonacul ia formă de pască. Aș spune că poate-i același aluat, dar de fapt nu-i chiar așa. Cozonacul e învârtită, iar pasca-i pască. Despre pasca cu brânză nițel mai încolo.


Și începe mama magia dis-de-dimineață... își stabilește cam de la începutul săptămânii în ce zi v-a coace pasca, poate joi sau poate vineri. Se adună multă emoție acolo în suflet, chiar dacă face asta de mulți ani. Și te-ai gândi de ce atâta emoție și grijă, dacă ai mai făcut deja asta anul trecut sau acum doi ani. Mai ales că rețetele anilor de dinainte le notează într-un carnet. Dar tot timpul e ceva de schimbat, ba să mai pună niște gălbenușuri sau să scoată din ouă, ba să mai adauge lapte sau untură sau să schimbe botcala și să mai pună un pic de drojdie. Cred că am ochit dintr-un an una în care era notat 99 de ouă, o parte ouă întregi, o parte gălbenușuri, dar fără de ele pasca nu ar mai fi așa de galbenă, ca un soare. Pare mult, dar mama face multe păști... și așa fac multe alte gospodine de la sat sau nu numai. Pentru că pasca e ceva pe care o împarți cu cei dragi.

Urmează apoi plămădeala, dospitul, frământatul, pusul în forme, apoi iar dospit, apoi coptul, alte emoții, alte griji. Dacă învârtita e coaptă în forme lungi, pentru pască se scotocesc toate dulapurile și rafturile pentru cratițe, cești de metal sau alte forme rotunde, care mai mici, care mai mari și se umple masa cu ele. Pasca e rotundă și crește uneori cu o pălărie, ca o ciupercă :). Nu se găsea pe vremuri hârtie de copt și era o adevărată încercare a minții să faci în așa fel încât pasca să nu se lipească de fundul cratiței. Îmi amintesc că se mai întâmpla și asta, dar mama găsește cum să dreeagă situația.

După ce aluatul a crescut frumos ca un soare în vasul în care a dospit, mama îl răstoarnă cu grijă pe masă și-l împarte în părți proporționale formelor și apoi făcând din ele niște bile pufoase le pune în ele. Iar acolo timpul mai zăbovește nițel ca aluatul să mai dospească o dată. Atât cât să fie numai bun de pus în cuptor. Iar cuptorul să fie și el potrivit de încălzit. O sincronizare de care depindea totul.

Până acum câțiva ani, magia coptului se întâmpla în cuptorul cu lemne. Lemne pe care tata le-a pregătit poate în acea dimineață sau poate de cu seară. Iar emoțiile legate de această ultimă parte, coptul păștilor, aproape că le simțeam și eu și ceilalți, nu doar mama. O trăire în care emoția, grija, bucuria, suspansul sau retrăitul cum se spune pe acolo se combinau toate și tot ce puteai să faci e să speri că va fi totul bine. Că focul, apoi jăratecul ce-au încins cuptorul își vor face și ele partea de magie, în timp ce noi așteptam cu nerăbdare în fața gurarului, poate poate prindem cu coada ochiului ce se întâmplă înăuntru. Dacă eram ”norocoși” de o zi mai friguroasă, ne cocoțam și pe lejancă la cald și poate chiar și adormeam acolo așteptând să se coacă pasca, căci peste zi aproape se lăsase seara, nu și pentru mama, care mai avea încă multe de făcut...


Iar dimineața ne trezeam cu această imagine... și cu un miros de bun în toată casa -  o masă plină cu păști și păscuțe rumene și pufoase. Eu tot timpul o căutam pe cea mai mică. Acum cei mai mici ai familiei au parte de cele mai mici păscuțe pe care bunica le pregăteșe pentru fiecare chiar și așa, la distanță...

Asta credeam eu că era cea mai grea parte a acelei săptămâni - să se coacă bine pasca, deși mama și cu tata sigur aveau altele pe cap și în gânduri. Cuptorul însă nu se odihnea deloc în aceste zile. Tăvi cu feluriți prăjiței și alte copturi intrau la copt una după alta. Prăjiței făcuți cu mașina (o mașinărie-unealtă manuală în bucătărie care poate fi folosită pentru multe - de la tocat carnea, mărunțit legumele la forme de prăjiței), prăjiței dați prin pudră, cu dulceață de trandafir, cu nuci și cacao, cu cireșe albe ascunse într-o crustă crocantă... Știai că mama e specialistă într-un fel, la o mătușă abia așteptai să mergi să mănânci din ceilalți, la cealaltă mătușă musai îi găseai pe alții. Aveam harta prăjițeilor din sat bine stabilită în minte, adevărate comori nu alta.

Pentru toate aceste bunătățuri dulci trebuia însă să avem răbdare să le gustăm abia în ziua de Paște, așa că mama le ascunde sub prosoape curate și frumos bordate pe masă în casa cea mare - camera dedicată în special sărbătorilor.


Pasca cu brânză e altceva ce ține cuptorul încins, dar care poate nu-i dă mamei așa multe emoții și griji. Se face din aluat de pâine, întins în foi rotunde și având pe margine niște colăcei împletiți din același aluat. Apoi interiorul colacului se umple cu un amestec de brânză de vaci, ouă sau gălbenușuri și sare, căci așa cum o știu eu de acasă, pasca cu brânză e sărată, nu e dulce. Și o mâncăm în dimineața de Paște neapărat cu un ou roșu pe care-l ciocnim de Hristos a înviat!


Ouăle roșii sau în alte culori de curcubeu sau colorate în mod natural o prindeau pe mama abia în seara de sâmbătă, după ce toate celelalte bunătățuri au fost făcute, iar clopotele bisericilor din sat anunțau începerea slujbei din Noapte Învierii. E adevărat că mergeam mai rar la biserică, deh trecutul unei țări ex-sovietice și-a pus amprente adânci și unele mai triste, o confuzie pe care mulți încă o resimt și acum.

Totuși îmi aduc aminte că atunci când am mai crescut, ne adunam verișorii, care mai mari, care mai mici și împreună cu o mătușă mergeam cu toții la Înviere. Nici nu ștu cum de rezistam până aproape de zorii zilei, mai mult din curaj sau pentru că simțeam energia aceea minunată ce se aduna acolo în liniștea nopții între toți cei prezenți. Ne întorceam și aduceam lumina și acasă, într-o lumânare, cu grijă să nu se stingă, dar și bunătățurile puse de mama în corzincă pentru a fi sfințite.


Ziua de Paște de obicei ne găsește în jurul mesei îmbelșugate, dimineața doar în familie, apoi de la prânz spre seară cu alte rude sau musafiri invitați. O ocazie de revedere și de povești înșiruite cu o felie de pască, un ou și un pahar de vin pentru cei mari și unul de compot pentru cei mici. Iar a doua zi o luam de la capăt, de obicei în casa altcuiva dintre rude. Și poate chiar a treia zi, dar deja odihna din prima și a doua zi de Paște își spunea cuvântul, chiar dacă pe ghiozdanele noastre încă scria vacanță. Ne întorceam iar la treburi, care și cum...

Până duminica următoare, când în Moldova de peste Prut e Paștele Blajinilor, o sărbătoare în care sunt pomeniți cei de nu mai sunt printre noi. Dacă de Paște oamenii se adună pe la casele lor, de Paștele Blajinilor familiile și rudele se adună în cimitire, iarăși cu coșurile pline de bunătăți, rămase de la sărbătoarea de dinainte sau refăcute în mod special pentru cea de acum pentru a fi oferite de pomană. Pe seară însă cu toții ne regăsim iarăși într-o casă, acasă sau la rude, în jurul mesei pe care au mai apărut ca printr-o minune iarăși bucate alese.


Tot citesc și aud în ultima vreme că mulți ne întrebăm și căutăm răspunsuri la întrebări legate de ce mai reprezintă unele sărbători pentru fiecare dintre noi, de unde vin și unde ne aduc, ce răscolesc în noi și ce liniștesc, mai ales în timpurile acestea în care totul e într-o continuă schimbare și mișcare, în care ritualurile și tradițiile cu greu își mai găsesc locul printre graba și agitația de zi cu zi. Cred totuși că ele ne adună împreună și poate asta e tot ce contează și ce trebuie să ducem mai departe, chiar dacă în timp le adaptăm, le mai schimbăm, le găsim noi semnificații, le simplificăm, dar nu le uităm.

(câteva dintre fotografiile de mai sus le-am scotocit și găsit și prin arhiva fratelui meu Molo, colecționar și el de amintiri)