Iris, 9 luni

20 nov. 2016

Aproape nouă luni de viață în burta mea și nouă luni în afara ei, micuța noastră Zmeurica. Mă uit la ea, așa cum mă uit și la frățiorul ei și încă mă minunez ca un copil ce descoperă cu fasinație o jucărie nouă, cum din ceva infim de mic cresc și se transformă în niște omuleți așa ca noi, fiecare cu felul lui de a fi.


Să nu mă mai păcălesc, timpul fuge iar eu tot amân poveștile lună de lună cu micuța noastră Iris. Ce să-i faci când timpul petrecut cu ea și cu frățiorul ei e mai dulce și mai important decât cel din fața ecranului. Mai valoroase sunt amintirile pe care ni le facem împreună, deși îmi place să le așez frumos și aici în câteva cuvinte. În ultima vreme, am jonglat însă cu procrastinarea în cel mai exemplar mod posibil, amân lucrurile de dimineață pentru a le face seara, pe cele de luni pentru vineri și pe cele de săptămâna asta pe ailaltă sau când oi avea timp. Așa am amânat și povestea asta, că uite s-au adunat mai multe lucruri interesante despre ea în ultima lună, iar eu încerc să mi le amintesc pe cele de acum aproape două și sigur deja le cam încurc... o fi astenia asta de toamnă, hai că mi-am găsit scuza :).

Mi-e dor de ea bebeluș (primele luni cu ea ghemotoc parcă au trecut prea repede, of...), dar recunosc că mi-e drag să văd cum se dezvoltă și să-i observ dorința de a cunoaște și curiozitatea. Deși știm că nu e bine să facem asta, inevitabil ne comparăm copiii, ne întrebăm cum era Luca la vârsta ei, ce face ea și cum făcea el. Poate e ceva normal la al doilea copil, dar observăm la micuța noastră un spirit independept, ceea ce credem noi că-i un lucru bun. Mănâncă singură - metoda de auto-diversificare pare să-i placă mult - și chiar e o pofticioasă în comparație cu frățiorul ei cam mofturos. Își face de lucrujoacă mereu prin casă, de când a prins putere să meargă în patru labe explorează casa, a prins și o viteză mare, pleosc-pleosc, ba e aici, ba-i acolo. Îi place mult datul în leagăn, vai ce mult îi place. Cred că prima dată am pus-o în leagăn pe la 8 luni, dar apoi de fiecare dată când mergem în parc, la leagăn stăm și stăm și stăm, căci copilița asta nu se mai satură și râde în hohote mai ales atunci când o dă Luca. Îmi amintesc că lui Luca îi era cam frică, abia pe la 2 ani și vreo 9 luni a prins curaj să vrea în leagăn și în ziua aia abia după vreo 40 de minute a zis ”gata” la cât de mult i-a plăcut.

Ceva mai nou este faptul că a început să interacționeze cu noi sau asta s-ar traduce că ne copiază gesturile. Într-o zi când plecam din parc și le făceam cu mâna unor copii, a ridicat și ea o mânuță și a făcut un gest de pa-pa, pe care l-a tot repetat și cu noi apoi. Se bucură enorm când vine Luca de la grădiniță și cred că a început să-și dea seama de plecările lui dimineața și a lui tata, pe care la fel, îl întâmpină seara cu cel mai mare entuziasm. Cred că-și recunoaște și numele deja, căci atunci când o strigăm se întoarce curioasă să vadă ce, cine a chemat-o și neapărat îți răspunde cu un zâmbet.

Într-o zi, după ce l-am luat pe Luca de la grădiniță am mers în parc și i-am pus în leagăn pe amândoi iar Luca îmi zice ”știi mama, cred că lui Iris nu-i mai e dor de mine...”, ”de ce crezi asta?” îl întreb eu un pic îngândurată de această idee, ”păi pentru că acum sunt lângă ea, nu mai sunt la școală”. Cam așa se rezumă iubirea asta între ei, crește frumos și armonios. Dar totuși deja observ niște semne de prea multă iubire, care se transformă uneori în ceva supărări și apoi în lacrimi. Ar lua-o în brațe tot timpul, să o pupe, să o îmbrățișeze, dar ei uneori i se pare prea mult, așa cum și lui i se pare prea mult când ea îi strică turnurile și aranjamentele de tren și ies niscai scântei. Auzisem mai demult că frații mai mari sunt foarte protectivi la început, cât cei mici sunt foarte mici și nu prezintă vreun ”pericol”, dar atunci când aceștia mai cresc și-i ajung din urmă cu nevoile, ah.. atunci își dau seama că de fapt devin ca ei și trebuie să ”concureze” și să împartă, fie că-i vorba de jucării sau spațiu, fie timp și afecțiune. De aici și acea gelozie între frați. Cred că asta e un preview la ce va urma, suntem conștienți de asta, dar sperăm totuși să-i menținem într-un echilibru pe care să și-l găsească singuri.


Semnele de toamnă și-au făcut încet prezența și pe aici. Aș putea să las câteva fotografii despre toamna asta, dar am o poveste frumoasă ce se întinde de mai mult de un an - o grădină botanică din apropriere, pe care am vizitat-o în trei anotimpuri și care ne-a impresionat de fiecare dată. Și fiecare vizită a avut o legătură cu Zmeurica noastră, la prima a fost doar un gând, la a doua se cocea deja în burtă și la a treia o țineam în brațe.

Niciun comentariu

Trimiteți un comentariu