Iris, 11 luni

28 dec. 2016

Mai e un pic și ne bate Anul cel Nou la ușă, iar cu el și primul anișor al Zmeuricăi. Lunile s-au rostogolit parcă prea repede, dar pline au fost cu vârf, unele mai puțin, altele mai mult. Așa și luna a unșpea a copiliței.


Copiliță, copilă... căci deja semnele și trăsăturile de bebeluș sunt din ce în ce mai puține, așa îmi mai zic ceilalți care o văd, dar eu mă obișnuiesc mai greu cu ele, de fapt... să recunosc, încerc să mă obișnuiesc mai greu cu ele, ca să profit de moliciunea ei de bebeluș la nesfârșit, dacă se poate :).

Și luna asta a fost una plină și rotundă pentru ea și pentru noi. După ce un pic înainte să facă 10 luni s-a ridicat copăcel în piciorușe, în câteva săptămâni și-a dat drumul și la câțiva pași, încă nesigură, dar foarte entuziasmată. E atât de frumos să-i vezi pe copii cum își înving frica de necunoscut și încearcă lucruri noi, iar dacă se mai poticnesc sau mai cad, se ridică mai cu-n râset, mai cu-n plânset și reiau activitatea. De ce nouă ne este din ce în ce mai greu să facem asta? Dacă ne împiedicăm cumva, vedem asta ca pe un semn de renunțare și nu pe unul de a încerca mai mult... Poate pe drum s-au pierdut niște piese din acest puzzle, poate au contat și ceilalți prin prezența lor. Cred că libertatea este unul dintre cele mai importante și valoroase lucruri de care avem nevoie ca să creștem armonios. O libertate însă echilibrată, cu câteva limite care să ne ajute mai mult decât să ne încurce. Pe lângă limitele (mai grele la început) pe care e bine să le ”impunem” celor mici ca mai apoi când vor crește mari să poată singuri să se controleze, și încurajarea mi se pare că are o anumită limită. Dacă o facem prea mult și cu iz de laudă, înnăbușim dorința și curiozitatea lor interioară, tindem să creștem niște copiii dependenți de apreciere și atât. Dacă o facem prea puțin sau deloc, cred că tot nu e bine, căci făcând parte dintr-o familie, grup, comunitate, acțiunile noastre contează, dar și efectul lor asupra celor din jur, efect care se întoarce la noi sub formă de gânduri, păreri și aprecieri, dar și critici. Totuși e bine ca fiecare să-și găsească propriul ritm, iar cei mici mai ales.

Luna asta domnița ne-a încântat cu abilitățile vocative. A venit vremea și lui ma-ma-ma, după ce luni de zile da-da-da-ul a fost la loc de cinste. Un da-da-da ce se trage sigur dintr-un ta-ta-ta, căci ăștia doi au o relația nemaipomenită. Auzisem eu că fetele cu tații se împacă de minune, dar abia acum când o văd cât de mult se bucură când vine seara și aude cheia în ușă și tuști într-acolo în brațele lui, îmi dau seama de iubirea asta a lor, care crește odată cu domnița. Și mă bucură enorm, la fel cum mă bucură grija pe care i-o acordă el ei. Îmi amintesc de primul an cu Luca și lucrurile nu stăteau la fel, în sensul că brațele mele erau mai ocupate de copil decât de ale lui, și nu cred că nu exista dorința paternală, dar cred că instinctul meu matern era mult prea puternic, eram eu mai stresată, mai super-protective, aveam mai puțină încredere în abilitățile tăticești. Acum lucrurile însă s-au aranjat într-un echilibru, avem mai multă încredere în noi, dar mai ales în celelalt, iar eu recunosc cu mare drag că tații sunt niște tipi foarte faini. Să revenim însă la acel ma-ma-ma... pe care-l pronunță Zmeurica când mă vede (sau uneori și celorlalți membri ai familiei). Într-o zi mi-l șoptea așa dulce la ureche, repetându-l după mine. Ținând-o așa în brațe, căpșorul ei ascuns între căușul umărului meu, mi se părea că zburăm într-un balon de fericire, ea simțindu-mi căldura, eu simțindu-i moliciunea, dansam învăluite de aceste silabe ma-ma.. ma-ma.. ma-ma... Pentru câteva clipe am crezut că am oprit timpul în loc, iar aparatul meu de înregistrat amintiri, cel din adâncul inimii a pus acolo una dintre cele mai minunate trăiri.

Nu mai știu dacă am pomenit deja despre jocul celor doi prichindei. Când era Iris abia un boț de bebeluș, de doar câteva săptămâni, mă întrebam când și cum va începe joaca cu fratele mai mare. De multe ori m-am gândit dacă diferența lor de vârstă o să-i apropie sau dimpotrivă, o să creeze o lipsă de interes din partea lor. În timp însă ne-am dat seama că legătura asta nu ține neapărat de diferența de ani dintre ei, ci de atenția pe care o primesc din partea noastră, dar și de libertatea de care am pomenit mai sus, ambele în echilibru. Astfel se simt în siguranță și se regăsesc unul pe celălalt. Luna asta de când cea mică se mișcă mult mai în voie prin casă, Luca o ademenește la niște jocuri de-a prinselea, ascunzându-se pe după mobile, pe sub scaune, printre picioarele noastre dacă se poate. Uneori ne prind și pe noi în hora lor de veselie :) Într-o zi chiar au trecut la un nivel avansat de-a prinselea, când Iris a descoperit treptele. Ajunsesem într-o zi mai devreme la grădiniță după Luca și am lăsat-o un pic pe jos pe holul de la intrare unde sunt și niște trepte. Copiii se auzeau sus, Iris a recunoscut vocea lui și a zbughit-o într-acolo, dar hop i s-a ivit în cale ceva necunoscut până acum - treptele. S-a uitat ea, s-a învârtit până și-a dat seama care-i treaba cu invenția asta și atât i-a trebuit, le-a urcat din prima, apoi din a doua și mai repede. Deja și uitase de Luca, treptele erau tot ce avea nevoie, că nu mai puteam pleca de acolo, de fapt a trebuit să o cam iau pe sus cu niște plânsete, bineînțeles. Iar de atunci când vede trepte, asta să-i fie jucăria micuței escaladoare.

Luna asta a mai fost plină și cu alte activități, la care domnița a fost direct sau indirect prezentă. Vremea schimbătoare ba ne-a scos pe afară, cu căciuli pe cap sau fără ele, ba ne-a ținut în casă și prin vizite pe la prieteni. Decembrie la noi e luna care dă startul sărbătorilor de iarnă, iar pentru pitica mică a fost prima dată să participe, am început luna cu o întâlnire românească cu prieteni la noi acasă, așa cum ne place să o facem de câțiva ani încoace de când ne-am regăsit pe meleaguri străine. Apoi e sosirea lui Moș Niculae sau prin locurile astea i se mai spune și Sinterklaas, care ne-a vizitat și a lăsat fructe (care au venit la pachet și cu doi dințișori, numai buni de ronțăit) în ciubotele frumos aranjate la ușă (nicio nuielușă am găsit în ele, drept urmare înseamnă că am fost cuminți), apoi mai marele familiei s-a lăsat și el cu o petrecere minimalistă, pe gustul lui.


Cumva luna asta florile nu ne-au apărut în cale, ce să-i faci, e lună de iarnă. Dar tot lunile astea de iarnă răscolesc amintiri de vară și verde și culori din grădina cu flori a mamei. Floxul de mai jos sunt unele dintre ele...

Niciun comentariu

Trimiteți un comentariu