Creștem o grădină în balcon, mai facem din când în când câte un desert la cuptor și printre toate celelalte care ne umplu ziua în ultima vreme... mai coacem o buburuză mică în balonul cel magic în care au mai crescut până s-au copt bobul de mac și zmeurica. Nu mai e mult și o așteptăm cu mare drag, emoții și bucurie să ni se alăture în brațe și în familia noastră nu așa mică deja :) Pe zi ce trece tot ne mai dă un semn - mie în special prin mișcările și dansul pe care le face - că pare și ea nerăbdătoare să ne cunoască, să-și cunoască frățiorul și surioara mai mari.


O bucurie, o nebunie, o magie, o întâmplare, o minune? Oh, din toate câte un pic e povestea ei. Mulți ne întreabă dacă a fost o întâmplare sau o dorință să mai concepem un bebeluș și adevărul este că a fost o întâmplare amestecată cu ceva dorință de a mai avea un copil, deși huh, să fii părinte și să crești o familie nu e nici pe departe floare la ureche, dar e ceva minunat ce ajunge să acopere toate vijeliile care vin peste noi, uneori pe nepusă masă. E o provocare care scoate din noi lucruri pe care nu le știam, de la iubire nemărginită și necondiționată la frustrări și stări emoționale grele pe care nu ni le imaginam că le avem în noi.

Mi-e foarte dragă această serie de fotografii pe care am început-o din întâmplare acum 8 ani, când eram însărcinată cu bobul de mac Luca. Era o zi de septembrie, îmi aduc aminte, nu cunoșteam prea mult locurile, probabil era prima dată când ne plimbam prin acel parc, în recunoaștere și am zis hai să ne facem singuri o ședință foto, cu un trepied și aparatul pe post de fotograf și noi pe post de modele. Apoi am pus povestea și fotografiile aici în cufărul de amintiri.

Au mai trecut trei ani și... în căsuța în care a crescut Luca a apărut iar un firicel de viață, zmeurica Iris. Dintr-o nostalgie, dar cumva și pentru că îmi plac seriile de fotografii cu tematică am zis hai să repetăm ședința foto. Mai aveam în șifonier aceleași haine, ne-am ales tot o zi de început de toamnă (întâmplarea face că am fost însărcinată în aceeași perioadă a anului cu amândoi, un deja-vu deloc plănuit însă...) și în plus un băiețel cu bucle aurii lângă noi. Bineînțeles că nu a mai fost așa simplu ca prima dată, cu un copilaș dornic de zburdat, numai la pozat să nu stea, dar am reușit noi. Am pus și poveste ei tot aici în cufăr.

Acum vreo 2 luni mi-am programat prima ședință la moașă cu Buburuza, iar întâmplarea face că grupul de moașe  - ce-mi urmăresc sarcina acum și care mi-au fost alături și-n celelate și mai ales la nașterea de acasă a lui Iris (și despre care aș putea să scriu atât de multe lucruri dragi și frumoase, dar poate într-o altă postare) - și-au mutat sediul fix în parcul în care acum 8 ani și apoi acum 5 ani am făcut noi aceste fotografii. Cum s-au aliniat ele stelele așa? Bineînțeles că am scotocit în șifonier după hainele păstrate de atunci (care încă ne încap, pe mine mai ales, având în vedere că acum sarcina e mai avansată și în altă perioadă a anului), am luat aparatul foto, am pus trepiedul în coșul de bicicletă și am pornit la drum. Ne-am văzut mai întâi cu moașa, unde am stat vreo 2 ore să povestim, căci a trecut niscai timp de când ne-am văzut ultima dată. Apoi am mers la locul deja binecunoscut din parc, în speranța că-l găsim intact. Era acolo încă, un pic dărăpănat ce-i drept, dar deh și peste noi au trecut anii, nu ne plângem... Le-am arătat fotografiile copiilor, am făcut câteva duble și le-am ales apoi pe cel în care să fim toți nemișcați, căci nu vă spun, dar a fost și mai provocator de data asta, unul alerga în stânga, altul în dreapta, unul vroia să alerge pe pajiște, altul se supărase că ceva nu-i convenea, numai buburuza stătea cuminte în căușul ei din burta-mi :)
Am aflat de vestea ei la mijloc de decembrie, o sperietură la început care s-a dovedit apoi a fi o veste minunată. Mă chinuia o tuse deja de mai multe săptămâni, așa de tare încât într-o seară m-am trezit brusc cu o durere puternică în partea stângă a pieptului. Nu puteam aproape respira. Inima! mi-am zis. E ceva în neregulă. Copiii deja dormeam, am sunat la un număr de doctor de gardă (fiind weekend, în plus și aproape de miezul nopții) medicul de familie nu este disponibil. La telefon mi-au zis mai bine să iau un taxi și să vin acolo. M-am dus, cu ocazia asta am făcut și prima călătorie cu taxiul de când locuim aici. Medicul de gardă m-a consultat, dar nu-și putea da seama dacă e inima sau ceva legat de tusea mea, poate plămânii. Și cu o scrisoare de prioritate m-a trimis la urgență. M-a întrebat dacă să cheme un taxi (nefiind chiar de ambulanță cazul meu, deși durerea în piept era atât de puternică, încât gândul îmi era numai la un atac de cord, dar știu ei medicii să facă diferența între panică și cazurile urgente) și am zis nu, nu mai aștept după taxi, mă duc pe jos, căci spitalul era după colț, vroiam mai repede să ajung undeva care să mă vindece și să-mi spună că e totul ok. Pășeam încet, mai încolo niște tineri veseli se îndreptau probabil spre o petrecere, deh, era sâmbătă seară totuși... La un moment dat simt că durerea se difuzează și în brațul stâng, mi-am zis gata, asta e, fac atac de cord, așa știam eu că-s unele dintre simptome. Numai să ajung totuși în fața urgenței, să pic acolo îmi zic, fac ei ceva cu mine apoi. Am ajuns totuși, cu scrisoarea în mână m-au luat rapid și au început să-mi facă diverse investigații, la inimă, analize de sânge, m-au legat la o perfuzei cu un paracetamol, care pare că nu-și mai făcea efectul. Din cauza durerii, cred că am avut un episod de panică și șoc și am început să și plâng necontrolat. Nu-și puteau nici ei dădea seama ce e, inima părea ok, mai așteptam analizele. Simțeam că timpul se scurge cu picătura... Și pe listă urma o radiografie a plămânilor. Pe culoarul spre laborator asistenta mă întreabă totuși dacă sunt însărcinată. I-am spus că... nu știu, căci în gândul meu puteam fi sau nu. S-a uitat un pic mirată la mine, dar a zis, ok, hai să ne întoarcem să mai facem o analiză să ne asigurăm. M-am întors în cabina mea unde iar a trebuit să aștept... de data asta, încă o veste. A mai durat cred o oră. Deja ceasul pe perete dădea spre ora trei dimineață. Mai trimiteam un mesaj acasă, să spun ce și cum. La un moment dat intră doctorul de gardă care m-a urmărit de la început, închide ușa glisantă după el și... ușor stânjenit și cu un zâmbet pe buze îmi spune că are o veste pentru mine. Știam deja, fără să-mi spună mai multe detalii. Am zâmbit și eu, iar un amestec de gânduri și emoții m-au năvălit. Mi-a spus totuși că durerea de o aveam era cel mai probabil un mușchi care fost tensionat de la prea multă tuse (mai trecusem prin asta acum mai mulți ani, dar nu chiar în dreptul inimii). Analgezicul își făcuse și el efect, așa încât am plecat pe jos acasă. Era un aer răcăros de mijloc de decembrie, o noapte liniștită, respiram adânc și mă gândeam că m-am dus la spital crezând că am inima bolnavă, dar mă întorceam de acolo cu ea ok și cu încă una ce începea să bată magic sub a mea.

Ajunsă acasă i-am spus lui Ionuț că nu am putut face radiografia... un pic adormit s-a uitat la mine confuz și apoi i-am citit zâmbetul surprins pe față. Urma să mai avem un copil.

Copiilor nu le-am spus, era încă proaspăt și pentru noi, dar a doua zi dimineața, la micul dejun, Luca inventase nu știu ce joc de calcule matematice mă întreabă: ”mami, imaginează-ți dacă acum ai primi un bebeluș în burtă, câți ani ar avea? 0?” iar cu câteva zile înainte văzându-mă că îmi masam burta, deranjată din cauza unei balonări mi-au zis amândoi că poate am un bebe în burtă... Oh, cum simt copiii magia asta? Îmi amintesc la fel ne aluzionase Luca despre Iris înainte să aflăm noi că o port în burtă.

Le-am spus totuși în seara de Crăciun, când înainte de somn, după ce dimineață Moșul le lăsase sub brad câteva cadouri și după ce petrecusem oaspeții care au fost peste zi la masa de sărbătoare, ne-am așezat pe canapea sub o pătură cu ei ghemuiți lângă noi, le-am zis că mai avem o veste-cadou pentru ei, un bebeluș ce e mic mic în burta mea. Îmi amintesc bucuria de pe fețișoarele lor și întrebarea dacă știu ce este, fetiță sau băițel. Le-am spus că era încă devreme să știm, dar eram curioasă ce credeau ei că este și amândoi mi-au zis că-i o fetiță. Ceea ce s-a și adeverit după primele luni. O surioară mică pentru ei. Printre darurile de la Moș, Zmeurica primise și o păpușică-bebeluș de lână, luată de la un târg cu câteva săptămâni înainte, și înainte de aflarea veștii, dar probabil simțeam și eu ceva... pe care ea însă mai de curând a zis că o lasă pentru surioara ei mai mică. Și la fel de darnică și generoasă a fost și cu lăpticul, pe care l-a primit nevondiționat de la mine până un pic înainte să facă 4 anișori, când într-o dimineață astă iarnă mi-a spus că e mare deja și nu mai are gust de bi și vrea să lase bi-ul pentru bebe. După cei 7 ani de alăptat continuu, mai întâi pe Luca, apoi în tandem o perioadă pe amândoi, și după doar pe Iris, am putut și eu să simt că a venit momentul și cumva natural atât pentru ei, cât și pentru mine. Ne-am desprins de acest capitol într-un mod blând, așa cum mi-am dorit. Iar această pauză - căci sper să-i pot oferi și Buburuzei partea ei de lapte dulce ca mierea (cum mi-au tot spus ei că li s-a părut) - e binevenită pentru mine și corpul meu.

Mă copleșesc de atunci cu pupături pe burtă, cu întrebări despre cum apar bebelușii, cum cresc acolo în burtă, ce mănâncă, cum și dacă respiră, cum se nasc, cât mai durează până se naște și bubu cea mică, i-au făcut desene și picturi, le spun celor din jur că vor mai avea o surioară... Acum că se mișcă vor să o simtă și ei. Mă bucur că iau totul natural și normal. Născocesc apoi povești cum că atunci când Luca era acolo avea o bucătărie unde făcea clătite și a lăsat-o acolo după ce s-a născut, iar apoi a preluat-o și Iris, iar acum face și mănâncă clătite cu dulceață și Buburuza.
Începutul a fost mai greu însă, primele luni de iarnă au fost pentru mine o perioadă de hibernare la propriu. Nu ieșeam din casă cu zilele, noroc cu cei mici la școală și programul prelungit din unele zile. Mi-a fost mai rău ca niciodată, cu lipsă de energie și stare de rău, vomitat de dimineață până seara. Zăceam toată ziua pe canapea și doar așteptam să treacă timpul, să treacă aceste prime luni. Mă ajutam de gândul că am o inimioară sub inima mea și că pentru ea încerc să rămân pozitivă și optimistă că totul va fi bine. Singura energie pe care am putut să o adun a fost pentru aniversările copiilor, amândoi copii de iarnă și nu puteam să nu le oferim bucuria asta pe care o așteptau de atâta vreme, cu liste de prieteni cu care să petreacă împreună de ziua lor, scrise pe hârtie cu luni înainte..

Teama și grijile legate de sarcină însă nu m-au ocolit... Acum trei ani în aceeași căsuță s-a mai înfiripat un firicel de viață, însă care după 11 săptămâni s-a oprit și s-a mutat pe un norișor sus pe cer cum le-am povestit copiilor. I-am spus atunci Afinel. Când mai vedem un norișor mic pe cer plutind așa încet știm că e Afinel, care mai vine să ne dea un semn să nu-l uităm. Gândurile că dacă ceva nu va fi bine acum cu Buburuza au fost mai tot timpul alături de cele de speranță. Cred că e ceva normal după o astfel de pierdere, dar încet încet am prins mai multă încredere că totul va fi bine sau cel puțin să accept că unele lucruri în viață sunt așa cum sunt și că trebuie să primim și pe cele care uneori ne aduc durere.

O altă lecție de acceptare a venit apoi și de acasă, în februarie când tatăl meu s-a stins și s-a mutat și el pe un nor alb, alături de alte suflete dragi ce ne-au părăsit. A fost o lună grea, tristă emoțional cel mai mult, pe am petrecut-o acasă, lângă mama, ca să-i fim alături după această pierdere pe care ea probabil a simțit-o și o simte mult mai intens decât noi copiii. A fost o perioadă de reconectare între noi, de acceptare a etapelor vieții, că suntem atât de sensibili și atârnăm cu toții de un fir, firul acesta de viață care ni se dă odată ce ne dezvoltăm din niște celule în burta mamei și până într-un moment când, pentru unii mai târziu, pentru unii mai devreme, acest fir se rupe și ne desprindem de tot și de toate...

Sunt recunoscătoare că am reușit să-i spun tatei, acolo lângă patul de spital luându-i mâna într-a mea, cu câteva zile înainte să se stingă, că va mai aveam o nepoțică. A zâmbit și mi-a spus să fie sănătoasă. Așa sperăm și noi să fie. Buburuza asta mică e ca un curcubeu, pe care o așteptăm cu emoții, speranță și bucurie să vină sănătoasă în familia noastră. Nu mai e mult până la mijloc de august, până la sfârșitul verii, când soarele va fi călduț și mirosul de ierburi și flori de câmp va umple aerul de afară... iar în brațele noastre miros blând și pur de prunc nou-născut.

Lunile de apoi mi-au readus energia și vlaga. Chiar dacă a venit lockdown-ul peste noi, cu izolarea și statul în casă mai mult, faptul că afară apăreau primele semne de primăvară, începând cu cireșii în floare, apoi verdele crud al copacilor, m-a trezist din hibernare, stările de rău au mai pălit, am început să mai prind poftă de mâncare și de gătit. Am fost recunoscători că am putut să ne bucurăm un pic în plimbările scurte pe afară, deși și lunile petrecute împreună, fără grabă de a merge undeva, ne-au făcut bine (deși pe alocuri recunosc că au fost multe provocări și vijelii de toate culorile). Acum pe final, mă mai chinuie ceva dureri de spate și pe ici-colo altele, am momente în care energia coboară brusc și mă ia oboseala, dar încerc să le iau ca pe niște lucruri normale și trecătoare, să-mi apreciez corpul pentru magia pe care o face, să mă mai bucur de această perioadă în care o ființă mică crește sub inima mea și dansează în mișcări de fluturi și licurici.


E interesantă experiența fiecărei sarcini, începând cu primul copil, apoi dacă mai sunt, cu următorii. La început sunt temerile, grijile date de necunoscut, căci nu ai mai trecut prin asta, e prima dată când porți în pântec un prunc, e normal să fie totul mai mult în alb și negru. Și speri că totul va fi bine. Apoi, când mai apare o inimoară, odată cu ea și gândurile de cum te vei putea împărți pentru doi când tot ce știi până atunci e să iubești necondiționat ființa cea pe care ai conceput-o prima și până acum a fost mijlocul universului pentru tine. Dar la fel, speri că totul va fi bine. Acum, cu încă un pui de om în așteptare, grijile de necunoscut și cele legate de cum o să împarți iubirea la mai mulți au cam pălit, ai mai prins curaj și încredere, cei mici au mai crescut, simți că ești un grup unit și conectat, ca o echipă, în care fiecare are părticica lui de implicare. Cum mi-au zis copiii într-o zi ”tati v-a shimba scutecele, tu îi vei da lăptic, iar noi ne vom juca cu ea”. Sigur vor fi alte provocări, griji, temeri și vijelii - sunt normale și sănătoase - dar știi că apoi va apărea iar curcubeul și speri că totul va fi bine. A mai rămas un pic...