Am lăsat să treacă aproape întreagă luna mai și n-am apucat să scriu povestea asta frumoasă. De fapt mi-a fugit repede prin față un întreg an, căci povestea asta-i încă de atunci, de la începutul Mai-ului de anul trecut. Dar dacă iau în considerare adevăratul ei început, păi mai adaug încă vreo șapte ani. Șapte ani de prietenie frumoasă.

Am început să scriu aici pe blog, în acest colț virtual de povestit, după ce trecusem printr-un eșec profesional, tocmai ce terminasem facultatea și nu-mi găseam deloc locul și viitorul printre cele învățate acolo. Eram la Berlin pe atunci, îmi dădusem demisia și după ce am mers la un workshop despre blogging am decis să-mi creez și eu un blog creativ, cum îi ziceam eu, căci la vremea respectivă aveam deja ”în protofoliu” altele două. La acel workshop s-a vorbit multe despre reguli, cum și de ce este important să scrii în mod constant pe blog, cum să-i faci pe cei care te citesc să revină și a doua zi aici. Toate astea ca să ajungi să ai un blog de succes, care îți poate aduce chiar și venituri în timp. Îmi plăcuse ideea, mă entuziasmasem să încep și eu. Îmi luasem chiar și niște cărți ca să învăț cum să fac mai bine. Asta era salvarea mea modestă din starea deznădăjduită în care mă aflam. Primele postări le-am scris în engleză, găsindu-mi mai greu cuvintele, dar totuși am reușit să le adun în jurul unori povești despre primele obiecte lucrate de mână sau la mașina de cusut pe care o aveam cu mine acolo, căci se pare că pe oriunde m-am mutat, am luat-o cu mine. Chiar dacă pornisem cu entuziasm atunci să fac cum fac alții, mi-am dat seama în timp că ritmul și felul meu de a fi sunt mult mai importante. N-am alergat niciodată să-mi cresc trafic-ul pe blog, să am nu-știu-câți vizitatori unici pe zi, cum să fac și să dreg să nu mai știu ce, bătăi din astea de cap pentru mulți bloggeri. Nu m-au interesat niciodată. De asta și poveștile de aici le scriu când simt, când am inspirație, când îmi găsesc cuvintele (cu imaginile mi-e mai simplu) și poate cel mai onest - când am timp.

Ce nu a spus nimeni însă atunci este că blogul îți poate deschide uși. Uși și fereste spre inimile unor oameni frumoși, care văd lumea din jur cam prin aceeași ochi cu care vezi și tu. Oameni cu aceleași pasiuni, cu trăiri asemănătoare, oameni care vor să te cunoască și pe care ai vrea și tu să-i cunoști și în realitate. Oameni dragi. Zâmbesc de fiecare dată când primesc un mesaj de la cineva care a trecut mai întâi pe aici, pe blog, iar unele dintre ele mi-au adus cele mai frumoase prietenii, care din virtuale s-au transformat în reale.

Dar prima și prima dată s-a întâmplat asta acum vreo 7 ani. Cu o fată pe nume Dana, Dănuța sau Danușka, cum o alint acum, ”o admiratoare din București” care-și începea mailul cam așa: ”am citit pe blog comentariile tale si am fost foarte incantata si de idei si de cum le pui in practica. Si ca sa fiu cat mai directa, ce mai, m-am indragostit de gentile tale si de cum le-am vazut mi-am spus in minte: trebuie sa le am! :) Exact ca-n filme de-alea cu femei innebunite de shopping :)”. M-a topit apoi când mi-a spus că avea ”o carte cand eram mica, pe care o tot citeam si in care eroina se numea fix Vica :) Vezi, nimic nu e intamplator! Pentru mine esti tot ca o eroina de carte, adaptata vremurilor moderne: acum vreo 20 de ani citeam despre tine intr-o carte iar acum citesc pe internet dar am si posibilitatea sa comunic cu tine :)”. Mesajul ei frumos a fost un impuls de curaj pentru lucrurile creative și blogul pe care tocmai îl pornisem. Au urmat multele altele, apoi gentuțele cusute cu drag pentru ea, întâlnirile reale la un ceai și o poveste. Drumurile ni s-au întretăiat iarăși, distanța s-a micşorat și de câțiva ani ne-am găsit adăpostul sub aceeași nori de ploaie belgiană. Iar anul trecut i-am cusut iarăși o gentuță. De fapt un săculeț de mireasă pe care l-a purtat în ziua ei specială, căci, mi-a zis ea ”nici nu concep să port altceva mai potrivit”.


Aproape toate lucrurile pe care le-am cusut până acum au fost unicat, mi-e mai greu să repet ceva fără să pun un detaliu aparte în fiecare, mai ales dacă cos ceva pentru prieteni sau oamenii dragi. Săculețul pentru Dănuța e unul dintre ele. Dorința și ideea ei au fost să folosesc o bucată din materialul - voalat, brodat și cu niște flori aplicate pe ici-colo - din rochia ei de mireasă, căci a rămas cu mult după ce aceasta a fost refăcută pe înălțimea ei. Împreună cu un alt material mai mătăsos l-am transformat într-un săculeț de prințesă în care să-i încapă cele necesare în ziua nunții. Ca să-i fie mai ușor de purtat pe mână i-am prins un șirag de mărgele de un alb sidefat. Detaliul surpriză a fost o inimă din materialul alb pe care am brodat cu fir roșu inițialele numelor lor, iar pe margini am cusut un șir de mărgele roșii, așa ca să fie doar al ei și să-și amintească cu drag de acea zi.


Tot pentru ziua ei specială i-am mai dus un braț de flori. Un braț plin de flori de hârtie. A vrut să facă ceva special pentru invitații ei și să le ofere în dar o amintire. A văzut cartea cu florile de hârtie, am ales câteva modele și ne-am făcut o idee cum să arate mărturiile de la nunta ei - niște flori aplicate pe o cutie de lemn, în care vor fi ascunse niște bomboane și un pliculeț cu semințe de flori. Dănuța e și ea un om cu multe idei creative și mai ales cu o dorință să creeze singură, să simtă că se implică în procesul creativ. Așa că a zis că face ea darurile pentru invitați, iar mie-mi revin celelalte - tot niște cutii cu flori aplicate, dar într-o variantă mai mică - pentru membrii corului bisericii. Inspirația de culori pentru flori a pornit de la invitația lor de nuntă, minunat creată și pictată de Alina Borcea / Cartonelle.


Mi-a venit în ajutor iar Raluca, companioana mea la meșteșugăritul florilor de hârtie, și în câteva după-amiezi de primăvară, printre o sorbitură de ceai și o poveste, am tăiat, decupat, împăturit și lipit petalele de flori și am reușit să terminăm la timp darurile-mărturii.


Dar la cât de bine ne-am organizat cu timpul ca să aibă Dănuța florile gata de nunta ei, un pic de emoții tot i-am dat, căci fără de ele niciun eveniment important din viață nu are farmec. Și iată-ne - eu cu brațul de flori de hârtie, Ionuț cu o parte din echipamentul de lucru al fotografului, Lucacinul cu verighetele mirilor, căci a primit misiunea importantă de a fi un page boy și fratele miresei, unul dintre martorii evenimentului - toți în aceeași mașină, rătăciți pe niște drumuri dintr-un sat valonian, căutând cu disperare biserica unde procesiunea era în toi. Dar am ajuns chiar la timp și toate au curs apoi într-un ritm vioi, de petrecere, cu dans, prieteni și voie bună, iar Dănuța - o mireasă frumoasă și toată numai zâmbet.