Iris, 5 luni

21 iun. 2016

Acum câteva săptămâni aranjam hăinuțele ei în dulap, sortându-le pe feluri și mărimi, mai mici - mai la îndemână, mai mari - mai în spate. Mă uit la eticheta uneia și văd că scrie 3 luni și mă gândesc ”a, ok, e încă bună” și o pun la loc. Imediat însă îmi dau seama că ceva nu se potrivește. Așa e, Zmeurica noastră tocmai a făcut 5 luni, iar metematica timpului iar se joacă de-a ecuații ciudate cu mine.


Chiar și așa, timpul petrecut cu ea e minunat și dulce. Recunosc că împărțeala asta la doi e grea uneori, dar încetișor ne găsim un echilibru. Când are ea mai multă nevoie de mine, de a fi în brațele noastre, i le oferim în totalitate, iar Luca înțelege și acceptă. Apoi, când are el nevoie de atenție, ne bucurăm că a devenit și ea nițel ”independentă” și poate să se joace un pic cât timp frățiorului ei își ia porția de îmbrățișări și smotoceli pupăcioase de la noi. Nu e tot timpul așa, bineînțeles. Am trăit deja de atâtea ori plânsete stereo acompaniate și de ale mele uneori, când nu știu cum e mai bine, nu știu cum să fac, dau în bară, greșesc față de ei, față de mine, când toate recomandările și sfaturile se risipesc ca un castel de nisip în capul meu. Dar e normal, nu? E normal să nu fim perfecți, să nu trăim numai din cărți și idealuri, să fim aici cu noi, prezenți și cu trăirile noastre, și bune, și rele.

E din ce mai activă, se rostogolește pe burtă imediat ce o pui pe spate, deși invers încă nu are semne că ar vrea să se întoarcă. Iar din poziția asta îi place să observe, ori să se mai întindă spre jucării și să le tragă spre ea. Chiuie și scoate sunete ca să fie auzită sau să-și descopere singură abilitățile vocative, spre încântarea noastră. O mai bănuim că probabil în curând îi vor apărea și primii dințișori, căci de multă vreme își mozolește mâinile sau orice apucă prin jurul ei - mai ales jucăria Sofica din cauciuc moale și natural. Doarme scurt și des, câteva somnuri pe zi care sunt la ore mai fixe, iar asta împreună cu programul lui Luca ne dă ocazia ca programul nostru de familie să nu mai fie așa haotic. Am făcut câteva schimbări în acest sens și deja simțim diferența înspre mai bine.

Încerc să-i surprind noile descoperiri, așa cum făceam și cu Luca, să le memorez într-un fel. Îmi scapă multe, simt asta (probabil părinții cu mai mulți copii o să-mi confirme asta), dar chiar dacă nu le surprind cu aparatul foto sau nu le notez cu creionul pe hârtie, încerc măcar să trăiesc momentele și să le păstrez în gând drept amintiri. Să-i simt căldura de bebeluș, moliciunea pielii fine, zâmbetul dulce atunci când se trezește și când o privești de-aproape, să o liniștesc atunci când nu-i este bine, plânge tare și nu se poate încă exprima altfel. Sunt recunoscătoare că am putut și pot, atât fizic cât și psihic, să-mi alăptez copiii atâta timp cât au poftit, căci știu cât de bine le face asta. Poate că echilibrul nostru a ajutat-o și pe ea să aibă unul, iar în felul acesta ni se pare că e un copilaș normal, care se dezvoltă armonios. Sper să fie așa și în continuare.

Vremea caldă sau de fapt călduță a fost prielnică să petrecem mai mult timp pe afară și ne-am umplut timpul cu diverse activități - ba l-am încurajat pe Lucacin la prima lui cursă de mic biciclist, plimbări și ieșiri la joacă prin parc, revederi cu prieteni mai vechi, întâlniri cu alții noi, sărbători frumoase la școala lui Luca, unde Iris este îndrăgită de colegii lui, mai ales fetițele mai măricele. Ca bonus, căci aveam și eu nevoie, am început să mergem împreună - eu și ea - la sesiuni de Yoga, alături de alte mame și bebelușii lor.


Iar dacă veni vorba de ieșiri în natură și cum acestor povești lună-de-lună despre micuța Iris atașez și câte una despre flori, povestea acestei luni e despre o prea frumoasă grădină de trandafiri. O grădină despre care am mai pomenit aici pe blog și pe care ne-am făcut obiceiul să o vizităm de vreo patru încoace, când florile inundă prin parfum și culoare. Despre ea într-o altă postare curând, fotografia de mai jos e doar un preambul.

Niciun comentariu

Trimiteți un comentariu