Flying Umbrellas: septembrie 2016

9/30/2016 No commentarii

Și iaca s-a dus vara... cu toate zilele ei cu soare arzător, cu ploi răcoroase, cu seri lungi și lumină din plin. A fost plină vara asta, cu drumuri acasă și prin alte locuri noi, iar Zmeurica cea mică-măricică a ținut pasul cu noi, iar pe lângă cele noi din jurul ei, s-a ocupat și de propriile ei descoperiri, care se tot schimbă de la lună la lună. Și au fost câteva și-n luna opt :)

Vara asta n-am stat locului, așa că după ce abia ne întorsesem din frumoasa vacanță de acasă, am pornit iar la drum, de data asta într-o călătorie prin nordul Spaniei, pământul ne-a fost pat, marea ne-a ținut de urât, iar cerul acoperiș. Să stăm undeva la cort la sfârșitul verii a devenit un obicei se pare pentru noi, și ne place să ne ținem de el în fiecare an. Am început acum vreo 5 ani, când entuziasmați ne-am luat un cort de 3 persoane. S-a plimbat cortul în toți anii ăștia pe unde am fost și noi, și în Vamă, și pe Transalpina, la Gărâna, pe lângă Duna lui Pilat, pe coasta Normandiei și a Bretaniei, cea de Opal, cea de Granit Roz, iar anul acesta am mers un picuț mai în sud, în Spania. Primul an am fost doar noi doi, anul următor doi și jumate cu bobulmicdemac în burtă, apoi când avea el vreo 7 luni, un pic peste un an jumate, apoi la aproape trei și cu zmeurica în burtică și iată anul acesta ne-am făcut loc toți patru în cortul cât de cât încăpător. Să vedem dacă o ținem tot așa :) Copiilor le-a plăcut mult, anul acesta recunosc că a fost cea mai relaxantă vacanță, chiar dacă a fost cu niscai aventuri. Poate că ne-am găsit un ritm, poate că nu am mai căutat să le facem pe toate, într-un anumit fel, ci am lăsat drumurile să ne ducă la locuri întâmplătoare, iar asta cred că e cel mai frumos. Mi-am tot propus să povestesc de escapadele astea și aici. Hai că poate le scot din cufărul de amintiri și le așez în fotografii și cuvinte și aici pe blog.

Domnița, în cele două săptămâni de colindat meleaguri spaniole, s-a adaptat ușor. De fapt se zice că cei mici se adaptează cel mai ușor la situații sau locuri noi, și că noi cei mari de fapt le subestimăm aceste capacități. S-a lăsat purtată peste tot și în orice fel, în brațe, în Manduca sau în cărucior. Totuși pentru că deja dădea semne clare că vrea să pornească de-a bușilea, i-am creat cât de cât ”condiții” pentru asta: ori în cort, ori pe pătură pe pământ, nisip sau iarbă. Bineînțeles că nu vroia să stea locului, și hop deja era cât colo. Cel mai mult însă și-a dat drumul după ce ne-am întors acasă, și limitele nu au mai fost așa înguste, cât o pătură de picnic. Mai întâi a explorat covorul din sufragerie, apoi sufrageria, a doua zi a mers mai departe și deja peste câteva zile cunoștea întreaga casă. Luca s-a luat și el după ea, ca să-și mai amintească cum e cu mersul ăsta de-a bușilea, iar împreună îl tot aleargă pe pisic dintr-o cameră în alta. Tot în această călătorie Iris a hotărât că se vede lumea mai frumos și interesant din poziție verticală sau aproape verticală, în șezut și fără sprijin - o fi având ceva excursiile astea sau poate doar faptul că s-au nimerit în aceeași perioadă, dar și Lucacinul tot într-o călătorie a căpătat aceste abilități.

E toată un zâmbet copilița asta și mai râde și în hohote uneori. Ce ciudat că în priemele luni credeam că-i prea serioasă, nu schița nimic, spre disperarea tăticului care credea că ia uite, o să aibă o fată așa serioasă... Ei, nu știm noi cum o să fie ea, că toți trecem prin diverse schimbări, dar acum ne e de tot dragul și ne topim când ne zâmbește așa cald și frumos. Tot în excursie i-a mai apărut - țup - un dinte, iar acum are doi în colecție, cu care mănâncă mai cu poftă din aproape tot ce găsește pe masă, căci legat de aces subiect, se pare că stresul legat de diversificarea lui Iris a fost aproape minim, copilița asta aproape că mănâncă ce mâncăm și noi, bineînțeles evitând să-i dăm unele alimente (dulce, prea sărat, prea condimentat, pre procesat). În călătoria prin Spania a descoperit peștele și de-atunci rămâne preferatul ei. Legume, fructe, iaurt, brânză, pâine... gustă din fiecare cu poftă, spre deosebire de fratele ei care a devenit cam mofturos... dar deh, nu mă așteptam ca copilul meu, crescut cu blw, să mănânce chiar tot tot din farfurie. Mai încercăm să discutăm, să vedem ce putem face, că uite Iris să nu facă și ea la fel, dar în general îl cam lăsăm în pace, căci nici noi ăștia mari nu avem poftă tot timpul să mâncăm fasole verde păstăi și broccoli făcut la abur.

Iubirea lor însă crește odată cu ei, iar asta cred că e mai important decât ce ajunge sau nu în stomac. Dar cum orice iubire e presărată pe ici colo cu buline de supărări, a lor e tot așa, uneori au nevoie de spațiu și de noi părinții să-i împăcăm și să le explicăm că e normal să mai existe și astfel de momente. Într-o zi Luca construia o cale ferată și hop vine Iris și-i strică mare parte din construcție. Bineînțeles că l-a supărat - ”- Maaama, Iris îmi scrică trenul.... Ia-o de aici! - Și unde să o pun, Luca? e normal să nu știe încă, e mică. - Nu știu, pune-o în altă parte. Vreau să mă joc niliștit.”. Nu reușim tot timpul să trecem ca la carte prin astfel de situații, mai clacăm și noi, cu supărări, cu enervări, dar împăcările se termină tot timpul cu o îmbrățișare.

Povestea cu flori a acestei luni e una nu foarte de departe. Sunt aceste astre pe care le-am găsit înflorite când ne-am întors acasă. Le-am semănat în primăvară, alături de niște dalii (care pare că s-au pierdut..) iar când le-a venit vremea au și înflorit. Au crescut nu prea înalte, de fapt aș spune că sunt niște astre minione, dar pentru câteva săptămâni bune au umplut de culoare balconul.

9/28/2016 2 commentarii

9/24/2016 No commentarii

Ei, ne-am luat cu vacanțele, soarele ăsta generos de vară târzie și am lăsat povestea lunii un pic să aștepte. Cum însă cealaltă ne bate la ușă, profit acum de somnul de dimineață al copiliței și să povestesc nițel despre noile ei descoperiri și năzbâtii din cea de-a șaptea lună.

Luna asta, ca și luna trecută, iar am împărțit-o între două case, acasă-ul de la bunici și acasă-ul nostru. După ce am mai stat și ne-am mai bucurat de viața la țară, de legumele și fructele cu gust bogat din grădină, de compania verișorilor plini de șotii, de alinturile bunicilor și de serile călduțe de vară, ne-am făcut bagajele (în care iarăși, dom'le, niște virusauri neobrăzați nu știu, nu-mi explic cum, și-au făcut loc și ei, de ne-au procopsit cu niște febră și muci), am urcat și coborât din trenuri și avion și am revenit cu bine pe la casele noastre. Ne-am dat seama însă după ce am ajuns că uitasem ceva... soarele călduros, căci pe meleagurile belgiene am găsit o vreme ploioasă și gri, ca de obicei.

Încetișor ne-am reluat ritmul, ne-am reconectat cu casa, cu locurile și oamenii apropiați de aici. Fiind obișnuiți să stăm cât e ziulica de lungă afară, Lucacinul cum se trezea dimineața dădea alarma că vrea în parc, așa că dacă vremea ne-a permis, acolo am mai colindat. Copilița s-a readaptat natural și lin. A tot exersat să stea în șezut și poate mai entuziasmant mersul de-a bușilea, mai ales având și pe cine să urmărească cu așa fascinație... cum pe cine? pe Koshka! Spre surprinderea noastră acesta parcă o face dinadins, când știe că urmează să fie smotocit neintenționat - se întinde exact lângă pitică și ea, hop se aruncă în față spre el. S-a lăsat cu niscai supărări, niște zgârieturi și lacrimi, dar încercăm să le găsim o cale de comunicare mai blândă.

Legumele, fructele și altele de pe masă îi sunt la fel de interesante, a mai gustat și din ce mai gătim noi, se mai uită și la fratele ei poznaș care o învață deja prostii: ”Nu, Iris, broccoli-ul n-are niciun gust!” și încetișor devine o mică gurmandă. Iar în ajutor i-a venit și primul dințișor, pe care l-am descoperit într-o seară când ne mai jucam un pic înainte de somn și hop îmi ia degetul să-l molfăie nițel, iar eu mai n-am sărit în sus de surpriza ascuțită - un colțișor îi ieșea din gingia de jos. E așa o diferență frumoasă să fim toți patru la masă și să ne bucurăm împreună, care mai mult, care mai puțin de ce avem pe ea. Iar dacă mai împărțim bucatele și cu alții, bucuria și plăcerea sunt și mai mari.

Iubirea dintre ei doi crește odată cu ei. Îmi amintesc grijile pe care mi le făceam acum un an, când ea era încă în burtă, iar Luca era singurul burețel absorbant de iubirea și atenția noastră. Nu-mi puteam imagina legătura asta între ei, nu știam cum se va împărți iubirea noastră pentru ei. Aș fi putut să-mi închipui, căci și eu am frați. Dar poate că cel mai bine am văzut, văd și simt asta de când s-a născut Iris. Legătura lor crește natural, normal și frumos, chiar dacă pe alocuri mai apar ceva nemulțumiri și supărări, normale și ele.

Și luna asta s-a lăsat cu o poveste despre flori: unele de hârtie pe care le-am pregătit pentru un al atelier ținut imediat după ce ne-am întors. Mi-a plăcut tare mult să le fac, inspirație mi-a fost grădina plină de flori de vară a mamei, câțiva Cosmos pe care i-am găsit în balcon și frumoasele anemone de primăvară. Despre ele, într-o altă postare (oh, se tot adună aceste alte-viitoare-postări, știu, dar le găsesc eu și lor timpul)

9/13/2016 2 commentarii

Bine ai venit!

Categorii curente

Cele mai cele

Arhiva blogului