Flying Umbrellas: 2018

Dacă ați mai dat pe aici în ultimii ani, poate că ați mai prins vreun fir de monolog în care povesteam că am descoperit pasiunea săpunului natural. Până acum vreo 4 ani doar să-l folosesc făcut de altcineva, iar de atunci și să încerc să-l fac singură pentru noi, dar și să-l ofer să-l folosească și alții. Se întâmpla chiar în preajma Crăciunului când m-am apucat prima dată de treabă și așa au ajuns câteva - primele mele săpunuri - în desaga moșului. Se pare că și Crăciunul de anul acesta m-a prins cu săpun făcut în casă, dar povestea lui, de fapt a celor douăsprezece feluri de săpun pe care le-am făcut de curând, începe cam astă vară și pentru că s-a tot întins până acum și a prins forme și culori de curcubeu, bucurie și griji deopotrivă, m-am gândit să o pun și aici pe blog, căci eu cred în povești... Chiar și în povești despre săpun :)

Nu știu cum e la voi, dar la noi în casă, adică în savonierele de la baie, fie cele de la chiuvetă sau cea de la duș, stă tot timpul un săpun natural solid. De când am descoperit săpunurile naturale, făcute artizanal, am renunțat la cele comerciale, care deh se laudă ca fiind naturale și la gelurile de duș, care pe lângă faptul că au în ele tot felul de adaosuri sintetice și chimice (prostii cum le zicem noi), mai vin și într-un recipient de plastic, de parcă n-ar fi lumea deja prea sufocată de atâta plastic.... Iar săpunul natural a fost salvarea.

Mulți spun că săpunul usucă pielea. Cam așa e, săpunul comercial, din care în procesul chimic de saponificare a uleiurilor se extrage glicerina (care apoi este comercializată ca produs separat - o metodă de îmbogățire în plus, am aflat eu), nu o fi prea hidratant pentru piele și după ce te speli cu el îți lasă o senzație de piele uscată, care ”strânge”. Cu săpunul făcut artizanal, prin metode mai puțin industriale, nu-i aceeași treabă. Glicerina care se formează în urma saponificării, rămâne în totalitate în el. De asta poate și senzația, cu care mulți nu sunt obișnuiți, de săpun cleios, care nu rămâne tare și devine cam vâscos dacă stă prea mult în contact cu apa. Pentru asta însă este recomandat ca săpunul să fie ținut într-o savonieră sau suport grilat, din care apa se poate scurge.

Și oricum pielea noastră, în mod natural, nu are nevoie de așa de multă curățare și spălare, mai ales că trăim în vremuri în care efortul nostru fizic nu-i așa de mare sau treburile pe care le facem nu sunt așa de ”murdare”. De când cu săpunul natural am observat că în felul acesta folosim și mai puțin produs de curățare, asta nu înseamnă că nu ne spălăm pe mâini odată ce intrăm în casă și pfiu, obișnuința asta în sfârșit au căpătat-o și cei mai mici ai familiei :)

Aș putea să mai zic una alta despre săpunul natural, deși nici pe departe nu mă consider o expertă, eu tot învăț și greșesc și mai învăț ceva nou și mai descopăr ce n-am făcut bine, e un proces continuu, care-mi oferă și o satisfacție de progres. Așa că mai bine o să trec la povestea mozaicului de culori de mai sus. Și de arome, dar din păcate ele nu se pot simți printr-un ecran de sticlă.

12/12/2018 12 commentarii

Hai că nu e chiar așa de grav că am ajuns să scriu câte o poveste, mai ales una care ascunde în ea o rețetă, numai o dată pe an. Vorba aceea, mai bine mai târziu decât niciodată :). Așa că îmi permiteți să vă și salut cu această ocazie și dacă tot am redeschis ușile, am tras perdelele să mai intre soarele și aerul curat și să vă primesc în acest colțișor al meu, am să șterg și un pic praful de pe raftul cu povești cu gust și o să așez frumos încă una lângă celelalte. Una despre un dovleac transformat într-un prea bun chec de toamnă, de o consistență potrivită vremii reci de afară și condimentat cu arome de început de iarnă.

Acum că au trecut sărbătorile în care dovleacul este folosit drept obiect de sculptură cred că e cazul să-l readucem pe blatul de bucătărie, acolo unde îi șade cel mai bine, mai ales toamna. Condimentat cu scorțișoară și nucșoară. Am descoperit această rețetă încă de anul trecut, în minunata carte ”Sweeter off the Vine” a lui Yossy Arefi. Am făcut-o toamna trecută de vreo două ori, dar toamna asta aproape orice dovleac ce a ajuns la noi în casă, nu a scăpat de ea, și cred că am ajuns la vreo 4 ori. Este prea bun să nu nu-i dau șansa asta și dacă tot este prea așa de bun, am zis să o împărtășesc - cu mici adaptări - și cu alții pasionați și pofticioși. Dacă mai punem la socoteală că de fiecare dată iese nu unul, ci două checuri - ori de păstrat la frigider pentru mai multe zile, ori unul de oferit în dar, celălalt de împărțit în mod frățește în familie - deja e mult mai bine. Căci știm cum e, când după ce abia l-ai tăiat pe primul încă un pic călduț, dispar feliile văzând cu ochii și răsufli ușurată la vederea celui de-al doilea că oh, ți-a mai rămas și ție o felie să savurezi în liniște a doua zi la o cană de cafea. Sau dacă faci unul pentru a-l duce în dar cuiva, te bucuri da, bineînțeles, dar când revii acasă și vezi că te mai așteaptă altul pe masă, parcă te bucuri și mai tare. Hai că nu despre egoism vorbim noi aici, să fim serioși.

11/07/2018 1 commentarii

În loc să ne strângem câțiva prieteni în jurul mesei îmbelșugate, așa cum ne e tradiția de Paște, anul acesta ne-am pus bocancii în picioare, merindele de sărbătoare în rucsac, copiii care în brațe, care pe jos și am fost să facem o drumeție împreună undeva prin satele din Valonia belgiană. Nici nu se putea altfel pe o așa vreme superbă. Cred că de la începutul ei, m-am tot repetat, dar de câteva zile încoace chiar a venit primăvara și se pare că s-a hotărât să și stea pe la noi!

Nu mă înțelegeți greșit, îmi place tare mult când ne adunăm în jurul unei mese cu prietenii și împletim și dezpletim povești în timp ce ne bucurăm de bunătățurile de pe masă, de cele mai multe ori simple, dar cu multă savoare. Doar că iarna care a trecut ne-a ținut așa de mult în bârlog, încât atunci când am văzut că se anunța vreme mult-prea-frumoasă de Paște - iar aici cu vremea nu-i de glumit deloc, dacă ți se dă, ia, nu fi modest! :) - nici n-am stat pe gânduri să nu petrecem ziua afară, undeva în natură. Totuși nu m-am putut lipsi de niște pregătiri de sărbătoare, cum îmi stă bine în fire... Vorbind cu mama la telefon, îmi spunea marți că face biscuiții, joi frământa și punea la dospit pasca și cozonacul, vineri cocea pasca cu brânză, un ritual al ei pe care-l ține de mulți ani. Eu am cam lăsat pe ultima sută de metri totul, cu doi năzdrăvani zburdând în jurul mei am avut cu ce să ne umplem timpul, dar tot mi-am făcut un plan: cozonac, niște biscuiți și ouă colorate. Așa că sâmbătă dimineață m-am făcut nevăzută, m-am furișat la bucătărie și m-am apucat de treabă. În timp ce cozonacul dospea, împreună cu cei mici dornici să ”mama, mama, vreau să te ajut!” și Dănuța venită în vizită am copt biscuiții din aluaturile pe care le făcusem cu o zi înainte. Când vorbisem cu mama la telefon cu câteva zile înainte, brusc mi s-a făcut dor de biscuiții pe care-i face ea cu ocazia sărbătorilor, fie de Crăciun, fie de Paște sau de Hramul satului. Mi-am luat o foaie de hârtie și am notat ingredientele, ”făina cât să iasă un aluat ca de biscuiți” și pașii cum se fac. Pentru că mi se păreau așa de comuni, niciodată nu-mi trecuse prin cap să încerc și eu să-i fac, dar acum la depărtare, mai ales în preajma sărbătorilor, dorul de gusturile de acasă își spune cuvântul. În plus aveam niște nuci și dulceață de trandafir făcută de mama ce de multă vreme aștepta să se transforme în niște cornulețe fragede. Cozonacul însă l-am făcut după aceeași rețetă pe care am descoperit-o acum câțiva ani, când am făcut prima dată cozonac și pentru că îmi iese de fiecare dată bine și foarte bun nu văd de ce să o schimb.

4/12/2018 2 commentarii

3/31/2018 No commentarii

Azi parcă s-a simțit în aer un iz de primăvară... poate pentru că a venit oficial și aici primăvara, odată cu echinocțiul vernal. Și poate mai mult ca oricând în ultimii ani de când locuim pe aceste meleaguri belgiene, unde anotimpurile nu par să aibă margini clare între ele, așteptăm primăvara cu așa de multă nerăbdare. Se spune (chiar deja pot să confirm și eu) că țara asta sau partea asta a țării mai aproape de ocean, e cunoscută și pentru faptul că sunt zile în care toate cele 4 anotimpuri se dau în spectacol unul după celălalt. Ba plouă și e frig, cu niște nori apăsători care atârnă greoi din cer, apoi iese soarele vioi și călduț, nu trece mult și începe un vânt ce împrăștie norul în toate colțurile și tot ce mai prinde în aer, mai aduce cu el vreo lapoviță sau ninsoare și dacă mai dă nas în nas cu soarele iar, fac ei ce fac și încrâncenarea li se termină într-un curcubeu frumos cât tot cerul de lat. Și apoi o iau iar de la capăt.

Dintre toate anotimpurile, iarna însă ni s-a arătat de fiecare dată foarte puțin sau mai deloc aici. Nu mai zic să mai și stea, ca să avem timp să ne bucurăm de o bulgăreală cu omăt, de mers la săniuș, de năsucuri înghețate care mai apoi fug în casă să se încălzească cu o cană de lapte cald, cu miere și cacao. Îmi amintesc de iernile copilăriei mele și când le mai povestec copiilor, parcă nu mă cred, aproape că și eu am uitat cum e să mergi prin troiene și să scârțâie omătul sub picioare. Și totuși, și totuși, anul acesta sau mai bine zis sezonul acesta iarna a fost darnică cu noi. Chiar și aici în Belgia. A venit ea un pic la începutul lui decembrie, cu fulgi mari și pufoși și chiar acum la început de martie de câteva ori, când Baba Dochia și-a scuturat un pic cojocacele peste noi pe un ger năprasnic. Temperaturile ridicate ce au urmat apoi au topit-o aproape instant și noi iar am rămas să ne amăgim pofta doar din cărțile cu povești despre iarnă... Așa că acum vreo lună, ne-am făcut curaj, ne-am pus în bagaje cele mai groase haine, căciulile, mănușile, fularele și pulovărele de lână și am pornit în căutarea iernii adevărate... Și unde altundeva decât acasă, acolo unde ne leagă cele mai faine amintiri cu și despre zăpadă.

3/20/2018 2 commentarii

Am zis că mai scriu și încerc să mă țin de cuvânt. Am o poveste mai veche, care zace aici într-o ciornă încă de acum 2 ani, când descoperisem această rețetă minunată. Și cumva mă bucur că am răbdat, fără să-mi propun însă asta, să o scriu imediat, pentru că acum a devenit una dintre preferatele mele, și de făcut, și de mâncat. E un fel de mâncare care te salvează din multe situații, ba că trebuie să faci ceva rapid pentru masa de prânz sau de seară, ba că e un musai pe meniul un petreceri, ba că a apărut soarele și vrei să ieși la un picnic rapid cât nu se bagă iar în nori sau o faci să le-o duci unor prieteni când mergi în vizită. Ați prins ideea. Și vă spun eu, de doi ani de când o fac, n-am dat niciodată greș cu ea. Prietenele mi-au cerut rețeta, le-am dat-o și dacă tot s-a dus vorba ei pe cale verbală, ia să o pun eu aici și în scris, dar nu vă speriați, e poate una dintre cele mai simple, din aia cu pui ce ai și după gust, dar ceva ceva tot trebuie să ai - niște praz, o mână de ciuperci, brânză ricotta, un ou, două și o foaie de aluat.

Cum ziceam și în postarea precedentă (apropos, heei, dar ce s-a întâmplat, de ce n-am mai primit nicio poveste cu flori de la voi? hai că mai e jumătate de Martie, hai cu florile, vă aștept!), mi s-a făcut un dor brusc să iau cheia, să desfac lacătul și să intru în cămăruța asta numită blog, să mă așez comod într-un colțișor și să împletesc cuvintele în povești, ca pe vremuri. A trecut ceva timp de când nu am mai făcut asta, am și avut diverse motive sau mi-am găsit scuze, viața de zi cu zi mi-a luat-o înainte și m-am lasat dusă de valul ei, am încercat să mă concentrez mai mult pe realitate, pe prezent, pe copiii minunați și năzbâtiile lor, pe familie, pe mine și oamenii dragi, am luat o pauză de la lumea virtuală și prea zumzăitoare. Apoi am revenit încetișor după câteva luni, căci n-avem încotro, face parte din noi deja și pe deasupra are și părțile ei bune. Dar dorul pentru blog a mocnit el acolo încetișor. Am primit multe mesaje în care m-ați întrebat ce s-a întâmplat, de ce nu mai scriu, când o să mai scriu... și vă mulțumesc pentru că ați trimis aceste gânduri spre direcția mea, înseamnă mult.

3/16/2018 5 commentarii

3/01/2018 5 commentarii

Bine ai venit!

Categorii curente

Cele mai cele

Arhiva blogului