De câteva luni încoace, de când părul lui moale și auriu a început să se onduleze în valuri de zulufi, primesc adesea complimente despre cât de drăguț e copilul. Zâmbesc modest în semn de mulțumire, deși fug de prea multe complimente.

Tot ei, zulufii aurii, sunt ”de vină” uneori pentru întrebări sau exprimări de felul ”cum o cheamă?”, ”how old is she?”, ”can she walk on her own?”, ”uite cum se joacă fetița”, etc. Exprimări ce mă amuză, dar și mă pun pe gânduri, căci chiar dacă trăim într-o lume liberă, ne poticnim de diverse stereotipuri și prejudecăți. Dar încerc să nu le bag în seamă, căci copilăria ar trebui să fie în egală măsură la fel atât pentru fetițe cât și pentru băieței. Sunt cu toții copii, iar onduleurile părului, culorile hainelor sau jucăriile cu care se joacă chiar nu contează în explorările, năzbâtiile și descoperirile lor de zi cu zi, în primii ani de viață.

...

Azi e soare, cald și vară, atunci era mijloc de iarnă, frig și nori grei pe cer, dar tot o sâmbătă, acum exact un an jumate, când medicul care-mi asista nașterea mi-a spus la un moment dat că vede un căpșor cu păr mult și negru. A fost negru în primele luni, drept, des apoi rar și iar des, cu un vârtej mai anapoda în vârful capului, s-a schimbat și transformat pe parcurs în diverse nuanțe și forme. Acum are culoarea grâului copt de vară și zulufi ca valurile mării. În gându-mi sper că vor mai sta pe căpșorul lui, iar eu să-mi ascund cu lăcomie nasul în moliciunea și mireasma lor dulceagă, de copil.