Toate ca toate, dar pizza e un fel de mâncare pe care l-am tot făcut de-a lungul vremii. Şi am tot zis să scriu într-o zi despre asta, dar pentru că se consumă la fel de repede precum se prepară, n-am apucat să surprind în imagini procesul, că eu am nevoie tot timpul de o dovadă vizuală ca să povestesc ceva. Altfel am impresia că nu spun lucruri credibile :) Dar iată, sper să mă credeţi pe cuvânt (sau "pe fotografie" :) ):

Simplă, aromată, cu aluat subţire şi crocant. Abia după ceva ani de "experienţă" pot recunoaşte că-mi place cum iese. Înainte o făceam mai "grea", puneam mai multe ingrediente (legume, măsline, porumb, ceva carne..) şi cumva din cauza amestecului de gusturi şi încărcătura aluatului, pierdeam esenţa simplităţii. Dar în timp am renunţat, inspirată şi de cartea/filmul "Mănâncă, roagă-te, iubeşte" şi pasajul/scena cu pizzeria din Napoli. Ingrediente mai puţine, gust mai intens.

Dar să încep cu partea mai grea, pentru unii, aluatul. Cred că amestecul ăsta simplu de făina, apă şi ulei sperie pe mulţi, că nu puţine au fost dăţile când am auzit "eu nu ştiu să fac aluat". Cred că cel mai mult "de speriat" la aluat, şi mă refer la cel de pâine în special, e frământatul şi dospitul, aşa încât să nu se mai lipească de degete şi să crească frumos. Cu un pic de exerciţiu şi curaj se rezolvă şi asta.


Pentru pizza eu pornesc de la o reţetă mai veche de aluat:

Pentru aluat am folosit:

• 225 gr făină (integrală şi 650) 
• 1 lg sare 
• 1 lg drojdie uscată 
• 1 Lg ulei măsline 
• 90 ml apă călduţă

Făina, sarea şi drojdia se amestecă într-un vas. Apoi se face o adâncitură în amestec şi se torn apa şi uleiul şi se amestecă apoi frământă până aluatul se dezlipeşte de pe mâini. Eu de fiecare dată ajung să mai pun apă, ulei şi făină, că n-am reuşit din acele măsuri de mai sus să-l fac nelipicios. Pentru că la aluat poţi tot timpul să repari greşelile, ori cu un pic de făină, ori cu un pic de apă. Se lasă la dospit cam o oră învelit cu un prosop şi la un loc cald.


După ce a crescut, l-am împărţit în două şi am întins 2 foi subţiri, cam de 3-5mm. Înainte foloseam tot aluatul pentru o singură foaie, însă pentru un aluat subţire şi crocant, cum îmi place să fie, am început să-l împart în două.

Le-am pus în tăvi, eventual peste o hartie de copt şi le-am uns cu un sos de roşii. Sosul de roşii se prepară rapid din nişte roşii din conservă, un pic de ulei, boia, sare şi un căţel de usturoi pisat. Toate ţinute pe foc până se omogenizează.


Cum vă ziceam, în timp am renunţat la multe ingrediente şi am salvat doar cele de bază: roşii, mozzarella şi busuioc. Eventual mai pun şi ciuperci proaspete.


După ce am împodobit pizza, am stropit-o cu un pic de ulei de măsline, un pic de sare şi un ingredient minune, condimentele de voie bună de la Sonnentor.



Busuiocul prefer să-l adaug la sfârşit de tot, după ce scot minunăţia din cuptor. Am încercat şi la început, dar mi se pare că-şi pierde din aromă la temperatura mare a cuptorului, în plus verdele proaspăt mai colorează un pic nuanţele cărămizii.


La cuptor, stă cam 20-25 de minute, la o temperatură de 230°C, cu preîncălzire în prealabil. Eu o ţin un pic mai puţin, că nu mai am răbdare, dar stau cu ochii pe ea ca să văd că-i coaptă şi făcută destul.


Şi iat-o, în toată splendoarea ei, gata pentru a fi savurată.