Luca, nouă luni

31 oct. 2013

Hai, cât mai arată calendarul că-i încă octombrie, să scriu un pic despre luna a noua a piticului, lună ce ne-a cam prins o parte aici, acasă şi altă parte într-o vacanţă plină cu de toate, pe plaiurile natale. Acesta a fost şi motivul pentru care am amânat povestitul. De felul meu, am observat că nu pot să scriu pe blog atunci când nu stau locului, când nu-mi sunt ordonate gândurile sau când sunt departe de casă. Departe de casă, dar totuşi acasă (ştiu, e ameţitor sentimentul).


Printre multe vizite, drumuri, întâlniri, emoţii, griji şi altele ce ne-au umplut vacanţa, am găsit un răgaz şi am făcut poza de perete. De data asta pe un alt scaun, dar nu străin, ci chiar unul plin de istorie şi amintiri din copilăria mea, din casa bunicilor. Obişnuită fiind cu cele de acasă cu spătarul drept, acestea mi se păreau tot timpul un pic ciudate, cu spătarul curbat. Dar hai, că nu despre scaun e vorba aici, ci despre ce năzbâtii a mai făcut Luca.


Dacă luna trecută abia reuşea să stea în şezut, ei, păi acum deja a căpătat forţă şi a trecut la pasul următor, s-a ridicat într-o zi singurel în patru labe şi s-a balansat agale pe ele. La momentul respectiv am crezut că gata-i, până aici ne-a fost cu liniştea, în curând o să mişune prin toată casa. Acest "în curând" am mai durat, până mai dăunăzi (dar stai, asta-i pentru luna următoare :)). Am observat totuşi că dădea semne clare că vrea să stea şi în picioare. La început foarte nesigur, cu mult sprijin din partea noastră sau... într-o zi a găsit un suport bun - aspiratorul :). Curios, vesel şi vorbăreţ, chiar mi s-a spus că deja leagă propoziţii, bineînţeles prin gângurit, tonalitate şi cele câteva silabe (ma-ma-ma, da-da-da). Deşi eu ard de nerăbdare să-l pun pe bicicletă, a încercat alte noi mijloace de transport, mersul cu trenul şi avionul. Probabil nu sunt singura mamă care şi-a pus multe întrebări despre călătoria cu avionul, dar lucrurile au mers lin, pe ici-colo cu niscai supărări, dar cu un somn dulce ce nici măcar aterizarea n-a reuşit să-l întrerupă.

Apoi au fost zilele călătoare, pe ici aglomerate, pe colo minunate, întâlnirile "reale" cu familia, prietenii şi oamenii dragi, care-l ştiau pe Luca, dar şi el pe ei, doar din fotografii. I-a spus "Bun-venit pe lume!" verişoarei lui mai mici, dar s-a jucat mult şi cu cea mai mare. I-am arătat locuri faine din Bucureşti şi de acasă, dar vrând-nevrând, a asistat la discuţii în care ne arătam debusolarea despre diferenţele majore dintre cum stau lucrurile aici şi cum stau cele de acolo. Poate că şi din cauza asta, uitasem un pic cum e să trăieşti într-un oraş mare, aglomerat şi zgomotos, eu n-am reuşit să-mi găsesc liniştea, dar Luca a părut fericit, purtat de colo-colo în port-bebe, căci împinsul căruţului mi s-a părut o treabă anevoioasă. A mâncat plăcinţi bune făcute de bunica lui, dar şi scovergi şi porumb fiert la un târg la MŢR, a dormit ascuns la piept, cât părinţii au mărşăluit la protestul duminical pentru Roşia Montană, a rezistat voiniceşte la petrecerea unei nunţi, ei şi câte mai câte. A primit multă atenţie de la oameni necunoscuţi, eu la rându-mi - "sfaturi grijulii", că-i prea subţire îmbrăcat, că stă într-o poziţie ciudată în port-bebe (Manduca, în care stă copilul în poziţie naturală, de altfel, în "M", comparativ cu alte mărci), că-l plouă, că-l bate vântul. Mi-a plăcut însă aspectul ăsta, am mai intrat în vorbă cu oamenii. Cum am revenit pe tărâm belgian, copilul nostru nu mai era de "interes naţional", poate pe ici-colo mai primeşte câte un zâmbet, dar oamenii pe aici îşi cam văd de propria treabă şi au şi un puternic simţ al discreţiei şi modestei, de mă întreb dacă-i bine sau nu aşa. 


Desert însă luna asta n-am făcut, căci n-a mai încăput şi cuptorul în bagaje, dar nici timp n-am avut. Am avut însă parte de o surpriză dulce, chiar în acea zi, într-o vizită de familie. O prea delicioasă plăcintă de dovleac a cărei reţetă rămâne un mare secret :)

4 comentarii:

  1. De fiecare data cand deschid RSS reader-ul, ma uit cu nerabdare sa vad daca ai mai postat ceva - vreo reteta, nazbatiile lui Luca sau orice altceva... Multumesc ca imi inseninezi ziua de fiecare data si ca imi dai speranta ca toata treaba asta cu bebele nu e chiar asa de complicata :) Si nu in ultimul rand, felicitari pentru felul in care il cresteti pe Luca - se vede ca sunteti relaxati si fericiti!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulţumesc frumos, Monica! De multe ori primesc cu mare bucurie aceste complimente despre faptul că inspir relaxare şi fericire prin ceea ce povestesc aici. Uneori mă sperie, dar apoi mă liniştesc, ştiind că în realitate, în afara blogului viaţa noastră e presărată cu de toate şi poate atunci când scriu, văd şi-mi amintesc din urmă mai mult părţile frumoase ale ei, deşi asta nu sună deloc a realism. Mi-am propus şi nişte poveşti mai realiste pe anumite teme, dar nu reuşesc să-mi adun gândurile şi cuvintele pentru a le scrie.

      Maternitatea e de departe cel mai minunat lucru care mi s-a întâmplat. Cel mai frumos este să creşti şi să te dezvolţi ca mamă, ca părinte odată şi alături de copilul tău. La început eşti sensibilă, mai târziu devii mai puternică, încerci să treci prin toate frustrările şi grijile cu încredere chiar dacă uneori sunt date toate peste cap, să cauţi în tine acel instinct matern care te poate salva din multe situaţii. Demult n-am rostit cuvântul '"fericire", mi se pare ceva mult prea complex pentru zilele astea cam agitate, dar cred în cuvântul "împăcare". Să fii împăcat cu tine, cu cel de lângă tine, cu ziua pe care o trăieşti, cu lumea în care trăieşti. Iar dacă nu, să mergi mai departe, să cauţi altceva care să te împace. Poate asta înseamnă fericire...

      Ștergere
  2. Si eu sunt de acord cu Monica si iti multumesc, la randul meu. Eu mai am pana la faza bebe, dar ma topesc cand vad ca ai mai scris ceva despre puiul frumos. Ti-am descoperit blogul abia acum cateva luni, dar tare dor mi-a fost de voi, cat ati fost acasa si putin ciuda ca nu ne-am nierit in aceiasi perioada in Romania, ca tare as fi venit la ceai. Imi place ca zici "impacare", fericirea e cam ostentativa zilele astea. Bucurii multe,iti urez, Vica!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulţumesc, Alina! şi mă bucur că ce citeşti şi vezi aici îţi aduce un gram de voie bună. Mi-ar plăcea atât de mult să lungesc ziua şi să am timp de blog mai mult, pentru că ideile-mi tot vin, dar... tot Luca e prioritatea mea acum :) Până atunci bucurii multe îţi urez şi ţie!

      Ștergere