Gata, am revenit la casa noastră, la scaunele noastre, la cuptorul nostru, la ploaia noastră, la ritmul nostru. E bine. E bine acasă. Deşi luna octombrie am petrecut-o mai mult în România decât în Belgia, piticul n-a încetat să-şi vadă de treabă în continuare, şi treabă multă a avut, de descoperitor mic.

Descoperirea cea mare, ca să nu-i spun schimbare, s-a întamplat cam imediat după ce ne-am întors, deşi semnele le-am observat încă de mai devreme, când s-a ridicat singurel în patru labe. Poate pentru că în ultima săptămână de vacanţă am fost mai mult pe drumuri şi l-am purtat mai mult în braţe sau în Manduca, piticul n-a zis nici pâs că ne pregăteşte ceva. Ei, dar cum ne-am regăsit liniştea casei şi l-am pus pe jos mai mult, şi-a dat drumul. Luca a început să exploreze lumea din jurul lui, de-a buşilea, pornind încetişor, dar cu o mare dorinţă şi încântare vizibilă pe mutrişoara lui.


Poate însă mai fascinată decât el am fost eu. Am ţopăit şi eu de bucurie când l-am văzut cum a făcut o plimbare pe covorul din sufragerie, apoi a doua zi a mers spre uşă, a treia zi a ieşit din cameră şi s-a întors voios tare înapoi, şi tot aşa. De două săptămâni avem un prichindel ce mişună vesel prin casă. Mi-aduc aminte când era încă tare mic şi abia făcea primele mişcări (care, recunosc, la vremea respectivă mi se păreau la fel de fascinante), încercam să-mi imaginez cum o să fie când o să înceapă explorările prin casă, o să se bage peste tot, noi după el să-l protejăm, şi în adâncul meu, deşi îmi potoleam aceasta dorinţă ca să mă bucur de momentul prezent, ardeam de nerăbdare să-l văd făcând asta. Apoi îmi amintesc că tot în acea perioadă, pe la 2 luni, pediatrul ne-a recomandat, poate chiar a insistat, să-l punem să stea cât mai mult pe burtă, acel "tummy time", pentru dezvoltarea corectă a coloanei şi muşchilor spatelui, care mai târziu îl vor ajuta printre altele să meargă de-a buşilea. La început cu ceva rezistenţă din partea lui, pentru că nu-i prea plăcea, apoi aşa mai adormea, văzând clar că-i place. Eu credeam că toţi bebeluşii înainte de a merge în două picioare, merg în patru, dar se pare că nu este aşa, unii trec peste acest pas, haios şi dulce, pentru noi, ăştia mai mari.

Odată însă cu această schimbare, au venit şi altele, buluc. Acum nu ştiu dacă acesta o fi motivul sau nu, dar copilul a cam uitat cum să doarmă liniştit noaptea şi cum să mănânce, eu care eram deja încântată că metoda BLW chiar funcţionează. Dacă la capitolul mâncare s-au mai domolit lucrurile, ei, somnul e dat peste cap în fiecare noapte de întreruperi dese, de mârâit, de plânsete şi scâncete. Brezelton explică în cartea sa despre acest "punct de cotitură". Cum eu însă sunt mai moale, comparativ cu Petersen, nu rezist să-l văd chinuindu-se, deşi, ştiu, da, este normal. Este normal să plângă şi să se descarce (am citit şi un articol bine scris despre asta). Şi mai normal este să se calmeze singur şi să adoarmă la loc, să capete independenţă emoţională. Cunosc mame/părinţi care lasă copilul să plângă, cunosc altele care nu fac asta, eu am încercat de câteva ori, dar am cedat. Lăsând impresia că sunt egoistă, că-mi văd doar de propriile sensibilităţi, mi-am luat copilul în braţe şi l-am pus la sân, în patul familei, iar aşa adoarme cel mai bine şi mai uşor, calm şi împăcat. N-o fi bine, este obositor şi pentru noi, cu somn întrerupt în fiecare noapte, dar asta-i soluţia curentă, pănă sper ca lucrurile să se îndrepte şi să ne regăsim liniştea.

Tot acum au început şi bufniturile şi loviturile pe ici colo, care se termină neapărat cu lacrimi, mai mult din cauza sperieturii, încerc să-l calmez pe pitic. E nostim cum au căpătat un tipar: se aude o bufinitură, apoi o pauză scurtă şi apoi un plânset. Dar ştiu, de-acum încolo încep adevăratele lupte, înfrângeri şi victoriile pe câmpurile de luptă. :)


Cred că tot de la mersul în patru labe, a devenit şi mai vorbăreţ, brrr-eşte şi gângureşte într-o veselie cu obiectele banale din casă, pare că le ia la întrebări şi le cere socoteala, iar asta-i un deliciu pentru noi, ne amuzăm pe ascuns, că dacă ne vede se opreşte. Ziceam de obiecte, da, aici e buba, că trebuie să fim atenţi cum şi ce obiecte găseşte, le bagă în gură, că uneori astea-s mai interesante decât jucăriile colorate. Au apărut şi discuţii în contradictoriu despre cât de toleranţi suntem, Petersen mai mult, eu mai puţin, sau trebuie să fim, cum rearanjăm lucrurile prin casă astfel încât să fie mai sigur şi pentru Luca, dar totuşi să-i oferim libertate să descopere. De exemplu, blonduţul a avut o pasiune pentru vasul în care ţinem ceapa şi usturoiul, încât nici în 2 secunde l-am găsit mirosind a usturoi (ei, hai, cine-a mai auzit de bebeluş băutor de lapte şi mirosind a usturoi? :) ). A descoperit maşina de spălat vase, de fapt e fasinat de rotiţele de pe şină, şi când o vede deschisă - ţuşti acolo. Într-o zi a desfăcut un capac de la calorifer, în alta mi-a descoperit tăvile de copt şi a bocănit voios în ele. Ştiţi frica aia când pleci de acasă să ştii că ai scos totul din prize, ei la noi e un pic invers, trebuie să verificăm dacă-i în priză congelatorul, pentru că piticul l-a scos de câteva ori. Şi alte năzbâtii, care probabil de-acum încep. Iar odată cu ele şi primele intenţii de disciplină şi educaţie din partea noastră, ca părinţi. Iar ăsta-i un lucru nu atât de simplu.


Dacă până acum Luca a "socializat" mai mult cu cei mai mari, nefiind prea interesat de cei de vârsta lui sau neavând o ocazie bună, acum puţin timp a avut camarazi de joacă încă 6 pitici jumate, cu ocazia unui prânz de duminică alături de prieteni. Niciodată casa noastră n-a fost mai veselă şi mai plină ca atunci, imaginaţi-vă şapte prichindei alergând pisicul prin casă, care în picioare, care de-a buşilea, şi pe care doar nişte bunătăţuri dulci (printre care şi acest tort de morcovi, transformat în tartă) au reuşit să-i potolească şi să-i adune pe toţi în jurul mesei.


Iar dacă am ajuns aici, la partea cu dulcele, luna asta ne-am regăsit ritualul şi am făcut o delicioasă tartă de mere îmbrăcată în caramel. Doar atât vă arăt, urmând să scriu şi povestea ei în următoarele zile.