Când era piticul de doar câteva săptămâni, un pic mai măricel decât un bob, printre gândurile de bucurie și emoția de început se mai strecurau și altele, mai stranii, probabil ca răspunsuri ale unor temeri și griji. Îmi amintesc clar unul în timp ce mă uitam la puiul mic, dormind liniștit în leagănul lui lipit de patul nostru. Mă gândeam... cum ar fi ca Luca, așa mititel și firav cum e, să înceapă să vorbească în cuvintele noastre, să ne povestească din primele lui impresii de viață și apoi să sară țuști din pătuț și să pornească în mers prin casă. Știu, ar fi tare ciudat să vezi un bebeluș de doar câteva săptămâni vorbind și mișunând prin casă, dar ce să-i faci, mintea unei mame e plină cu de toate.

Am avut totuși norocul ca lucrurile să se desfășoare în ritm natural, toate la timpul lor. Dar iată că acele gânduri au devenit reale, pentru că nici de-o săptămână avem un mișunător ce-a pornit bucuros la drum, pe propriile piciorușe :) În prima zi a pășit un pic mai nesigur, eu de fapt uitându-mă la el nici n-am realizat inițial că nu avea nimic de care să se sprijine, pentru că până acum a tot mers și s-a pregătit intens, dar de fiecare dată cu un sprijin la îndemână, ba canapeaua, ba un perete, ba de mâna noastră. A doua zi a mai făcut câțiva pași, iar bucuria deja i-o citeam pe chip, iar în următoarele zile și-a dat drumul și a făcut turul casei dintr-o cameră în alta. Să vezi acum curse de alergat după pisic. Bineînțeles asta vine la pachet și cu ceva bufnituri... Dar chiar dacă de doar câteva zile merge, deja dă semne de independeță; dacă-i întinzi mâna, refuză, legănându-se încetișor până se echilibrează și apoi un pas și încă unul și a pornit.



Așa expert a devenit încât deja și-a experimentat noua postură "up in the air", mergând cătinel, cătinel pe culoarul avionului mai furând câte un zâmbet de la ceilalți pasageri :).