Am două vești, una mai bună și alta mai puțin bună. Prima este că m-am decis să continui proiectul meu de suflet, lună de lună cu Luca, iar vestea mai puțin bună este că am hotărât să o fac în afara blogului...

Acum un an, când piticul era un pic mai mare decât un bob de mac, eu mi-am propus să pornesc un proiect fotografic, un ritual - în fiecare lună să-i fac câte o fotografie în același loc, ca să-i documentez creșterea. Am adăugat lângă aceste fotografii câteva cuvinte despre ce descoperiri și năzbâtii a făcut el în acea lună, le-am îndulcit pe toate cu un desert și așa au apărut pe blog poveștile una câte una. Unele au fost mai lungi și mai pline, altele mai scurte, dar fiecare a fost o experiență deosebită și o amintire pentru viitor. Mă uit acum în urmă și mă bucur că am găsit timp, am făcut o pauză în neopritele treburi zilnice și am scris, am ales fotografii și le-am aranjat în colaje. Incredibil cum crește și se transformă un bebeluș, nu? :)

Totuși îmi aduc aminte de momente de frustrare, nu reușeam să găsesc un echilbru între bucuria simplă de a avea și a crește un copil și dorința de a documenta totul, ori prin fotografie, ori prin scris. Am vrut de câteva ori să mă opresc, zicându-mi că nu trebuie să fac acest proiect din obligație, ci din plăcere, așa cum am avut și ideea la început. Unele dintre 5 ale lunii le-am simțit însă un pic având un program impus: dimineața repede să fac desertul, apoi să-l prind pe Luca într-o dispoziție bună de pozat, să-mi adun gândurile, să aleg și să editez fotografiile și să găsesc timp să scriu aici. Toate astea găsindu-și cumva loc și printre celelalte lucruri ale zilei. La început, în primele luni, a fost mult mai simplu, bebelușii mici îți oferă mult timp pentru a face diverse lucruri. Dar mai târziu, când nu mai reușeam să le fac pe toate, am simțit un pic de dezamăgire. Apoi mi-a trecut, am scris iar și am mai copt o tartă.

De ce mă opresc cu scrisul și pe blog? Acum, când cel mic face și mai multe năzbâtii, sunt primii pași, primele silabe și cuvinte, primele trăsături de personalitate. Parcă sunt și mai multe de povestit ca în primul an. Un motiv este tocmai acesta, sa le las să vină în ritmul lor, eu să le primesc și să mă bucur de ele. Altul, poate mai realist, este lipsa de timp pentru a bibili poveștile așa cum îmi place mie. Dar o să încerc să mă țin de ritualul fotografiilor, pe care am să le adun în timp, iar din când în când o să mai coc și o tartă și poate voi reveni cu câte un rezumat când îmi va fi dor :). Poveștile scrise aici deja au luat drumul unei cărți (poate știți platforma Blurb, întâmplător mi-am amintit că am scris chiar pe blog) pe care am gândit-o ca un cadou de primul anișor, dar e încă ”in progress”.

Așa cum m-am inspirat și eu de la alți părinți, m-aș bucura că poate v-am inspirat și pe voi să porniți un ritual, un proiect, un jurnal, în care să adunați gândurile, amintirile, momentele prin care treceți, voi, copiii voștri, casa, grădina, orașul, etc. O zi cu spor și un miau din ”spatele cortinei”! :)