Când vrei să întinzi zilele să savurezi din plin toate momentele, hop timpul ți-o ia înainte și face el socoteala cum îi vine. Duminică s-a făcut o lună de când în grădina noastră s-a copt o zmeurică, de când a înflorit o floricică, de când s-a născut Iris, de când noi am primit-o cu bucurie în brațele familiei noastre, ghemotoc mic de iubire.

Cu ceva timp înainte să se nască și chiar cu câteva zile înainte de a face o lună, m-am gândit dacă voi avea timp și inspirație pentru a face și cu ea seria de postări-povești lună-de-lună pe care le-am făcut cu Luca. Am revăzut primul an cu Luca și mi-am amintit cu bucurie de zilele de 5 ale lunii, chiar dacă n-a fost tot timpul prea ușor să mă organizez și să fac poveștile. Știu că n-o să fie simplu nici de data asta - deja duminică m-am foit căutând prin casă un loc, rugându-mi muzele să-mi trimită niscai inspirație, așteptând să se liniștească prințesa și rugând norii să elibereze un pic cerul ca să am o lumină bună de fotografiat și colac peste pupăză, un frățior-Lucacin înfometat de atenție și plin de energie. Am să încerc totuși să mă opresc din toate în fiecare 21 al lunii, să facem câteva fotografii, să pun pe ”hârtie” niște amintiri din luna precedentă și să le adun pe toate într-o colecție, pe care sper ca ea să le descopere și să-i facă plăcere să le citească atunci când va crește mare, așa cum sper că va face și frățiorul ei. Și chiar dacă vor fi ei rebeli - deh, tinerii din ziua de azi și de mâine - și nu-i va interesa nostalgiile mele, pentru mine aceste povești vor trezi de fiecare dată amintiri cu bucurie.


Cum a fost prima lună în afară de faptul că a trecut repede? A fost normală. Mult mai normală decât prima lună cu Luca, când totul era pentru noi nou, și copilul, dar și experiența noastră ca părinți. Iris s-a integrat în familia noastră în cel mai natural mod posibil. Ne gândim uneori că poate faptul că s-a născut acasă, natural, ne-a făcut să simțim asta. Dar și faptul că deja având un copil, cunoaștem și ne vine mai ușor și natural să facem lucruri cu și pentru un nou-născut - a parent's gotta do what a parent's gotta do.

Ca activitați cu care și-a umplut timpul în această lună au fost somnul și alăptatul. Somn, lapte, somn, lapte, lapte, somn, somn... și tot așa. Cel puțin primele săptămâni așa au fost. Apoi au venit și niște crampe la stomac care i-au întrerupt ritmul, dar normale. Locul ei preferat de a dormi e pe pieptul unuia dintre noi, și pe timp de zi, și pe timp de noapte, piele-pe-piele la început, apoi și cu câteva hăinuțe lejere. Ba chiar a început să-și ceară dreptul prin niște mutrițe plângăcioase și apoi mici crize de plâns, dacă o punem jos, pe pat, canapea sau în coș. Îi place, oh da ce-i mai place să fie plimbată, strânsă la piept și legănată. Ce să-i faci, dacă s-a obișnuit cu asta încă de când era în burtă. Căci eu n-am mai putut (deși vai ce aș mai fi vrut) să stau locului și să zac în timpul ultimelor luni de sarcină, dar dorințele mele și cele ale Lucacinului s-au cam bătut cap în cap. Și tot o amintire din burtă e că o liniștește zgomotul alb, că e apa de la duș sau aspiratorul sau hota. Sărăcuța nu schițează niciun semn (încă!) nici la balamucul creat de Luca, care țopăie, cântă, strigă și celelalte la pachet într-o veselie pe lângă ea, iar ea își vede de somn în continuare. Să mai crească ea nițel, și-i vine ea de hac. Totuși invers, aranjamentul nu mai e valabil. Luca în prima seară, când a trebuit să împărțim toți 4 același pat, a fost tare speriat și nemulțumit de plânsul ei. Am avut inspirația atunci să-l întreb și să-i propun să doarmă la el în pat (pregătit de ceva vreme) în camera lui. Zis și făcut, copilu' și-a luat perna cu mâță și s-a mutat în noul culcuș, fără niciun fel de protest. Iar de atunci mersul lui la somn începe cu ”hai tata să citim o poveste la mine în pat” și o face cu bucurie (până atunci adormea doar la sânul meu). Bineîțeles că nu e totul bătut în cuie, mai facem noi cu rândul, Ionuț mai mult, și-i suntem alături în nopțile mai delicate sau vine el la noi, spre dimineață.

Dacă la Luca a trebuit să așteptăm o lună ca să putem ieși afară fiind prematur, cu Iris am fi putut ieși chiar din prima zi, după ce moașa ne-a spus că e ok. Am așteptat totuși câteva zile (eu încă eram mă resimțeam după naștere și nu eram pregătită pentru plimbări lungi) și când avea 4 zile am făcut vizita recomandată la pediatru (aici, după nașterea acasă este recomandat ca vizita la pediatru să fie nu mai târziu de o săptămână, deși acasă timp de două săptămâni aproape zilnic ne-a vizitat moașa cu care am născut). Pentru că s-a nimerit într-o zi care mai mult a primăvară părea am mers pe jos până la spital, cu domnița ghemuită în sling. A fost bine pentru ea, a fost bine pentru noi, prima plimbare în patru. Și chiar dacă am mai fost pentru scurte plimbări în parc, abia aștept să vină vremea caldă, să stăm pe afară ore în șir, să hoinărim prin oraș, să redescoperim plantele din Grădina Botanică și alte locuri din natură.

La spital însă am ajuns încă de câteva ori, pentru câteva minore intervenții (s-a născut cu frenul lingual un pic scurt și chiar dacă alăptarea nu ne-a fost afectată, am decis totuși să fie tăiat, la recomandarea moașei și a pediatrei) și analize (un control la inimă). N-a scăpat nici de virusaurii sezonului rece și la nici trei săptămâni s-a ales cu niște muci, o voce răgușită și un pic de tuse. Am sperat că alăptarea îi va oferi protecție maximă la intruși, așa cum știam și de la Luca, care a fost neafectat până pe la 1 an, dar altfel stă treaba când mai ai un copil în casă, care merge deja la grădiniță și poate să aducă diverși viruși sau alți oaspeți nepoftiți. Ea e bine acum, dar Lucacinul a preluat ștafeta și se luptă cu un virusaur zilele astea.

La două săptămâni și o zi, cu domnița ghemuită tot în sling (încă nu-mi vine să o pun în cărucior și să ieșim afară, când știu că-i place și-i face atât de bine căldura corpului nostru, strâns lipită la piept, mai ales pe vremea rece de afară) am urcat pe bicicletă și am făcut un drum cu niscai treabă până în oraș. Mersul pe bicicletă e atât de plăcut și necesar pentru mine/noi aici și sunt tare recunoscătoare că locuim într-un oraș unde acest mijloc de transport este ceva normal, cu o infrastructură bine pusă la punct. Îmi amintesc că atunci când am întrebat-o pe moașă dacă e ok să mai merg pe bicicletă, eu fiind cam spre sfârșitul sarcinii, ea chiar mi l-a recomandat, căci îmi venea mai ușor decât mersul pe jos, așa că am plimbat-o pe zmeurică pe două roți până în ultimele zile înainte de a se naște. La Luca am așteptat multe luni bune până l-am luat drept pasager pe scăunelul din față, dar acum avem mai multe lucrurile de făcut și trebuie să fim mai mobili. Poate prin alte locuri ar suna o nebunie să urci pe bicicletă cu puiul de nici o lună în sling, un pic bolnăvior, celălalt nici el nu prea bine în scăunel pe bicicletă cu tata și să goniți pe o ploaie măruntă și rece spre spital. Aici e cât se poate de normal. Bineînțeles că trebuie să am mai multă grijă acum la pedalat și mai ales când suntem trei pe-o bicicletă.

Poate lucrul mai puțin natural sau, evident, cel la care nu avem experiență este faptul de a fi părinți de mai mulți copii și de a ne împărți acum energia cât să ajungă în mod egal și pentru unul, și pentru celălalt și să rămână măcar puțin și pentru noi. Mie mi-a venit cel mai greu să fac asta, recunosc, chiar dacă am citit înainte și am încercat să ne pregătim pentru asta. Poate încă sub influența hormonilor, poate din cauza oboselii, poate alt motiv, dar am avut câteva zile în care am simțit că am clacat la acest capitol. În mod natural, în primele zile simțeam nevoia de a mă conecta doar cu ea, de a o pune la sân, de a o urmări cât e de delicată, de a-i mirosi și de a-i mângâia piela fină, lucruri de care mi-era dor. Bineînțeles aceasta conectare cu ea a slăbit și a dezechilibrat-o pe cea cu Luca. Asta și celelalte schimbări care s-au năpustit peste el în ultima vreme (integrarea la școală, limba și limbile vorbite aici) n-au fost deloc ușoare, pentru el mai ales, dar nici pentru noi și s-au lăsat cu multe supărări, lacrimi, tantrumuri strașnice și greșeli din partea noastră. Încet încetișor parcă totuși ne găsim un echilbru și ritm. Și tot îmi amintesc de niște cuvinte - ”love is not like a pie, there are not only so many pieces, it is ever expanding” - iar asta îmi dă speranță că va fi bine, chiar dacă pe alocuri tot ne vom împiedica de un hop. Nu știi aproape nimic despre cum e să fii părinte înainte de a deveni unul. Apoi odată cu primele gângureli, zâmbete, pași și năzdrăvănii înveți multe, descoperi în tine lucruri și bune, și rele, și zâne delicate, și balauri fioroși cu mii de capete... și pentru o clipă ai impresia că iar nu știi nimic despre cum e să fii părinte, dar acum știi și simți că iubești mai mult, infinit mai mult.