Alma, șapte luni
Buburuza cea mică și cele șapte lunițe, povestea ei, povestea noastră, dulceața ei, licoarea mea de dor și drag. Cum ne umpli tu nouă ceașca de bine și bucurie în fiecare zi. A mai trecut o lună împreună cu tine, în care tu ai mai crescut un pic, ai mai învățat lucruri noi, iar noi învățăm alte lecții despre noi și despre tine.
Iubirea dintre ei trei crește odată cu ei, devine rotundă și caldă ca un soare. Mă topesc pe zi ce trece văzându-i cum se au unul cu celălalt. Dacă până acum semnele erau clare dinspre Luca și Iris să-i arate amândoi cât de mult o iubesc, încetișor le întoarce și ea moneda arătându-le ea iubirea lor. Am susprins-o într-o zi uitându-se la interfon și dând entuziasmată din piciorușe, poate poate sună ei la ușă, după încă o zi de școală. Sau poate poștașul sau cine-o mai fi.
Luna asta a fost una aproape normală, în care ne-am umplut timpul cu lucruri și activități de zi cu zi. Da, cumva încetișor odată cu trecerea primelor luni și a acelui sentiment că pluteam pe un norișor roz, s-a instalat normalitatea. Nu pentru că nu avem parte de bucurie în fiecare zi (acum chiar avem parte de ea la puterea a treia), dar poate că revenim așa ca după o vacanță sau lună de miere la viața cu de toate. Primele luni cu ea nou născut, atenția/energia mea în mod natural și instinctual o aveam aproape numai pentru ea (bineînțeles încercând să nu-i neglijesc pe frații mai mari), să-i ofer ce are nevoie, să o protejez. Acum, de când parcă a trecut jumătatea de an, iar ea descoperă din ce în ce mai mult independeța (prin gusturi, prin comunicare, prin mișcare) involuntar au început să mă preocupe și să văd (iar) altele. De asta am început să simt și pe plan psihic uneori greutate, oboseală, iritabilitate, balaurii cu multe capete cum le mai spunem noi pe aici. Sau poate că sunt hormonii, care au revenit și ei la post de aproape două luni deja.
Când o să crească mare și dacă o să-i placă să poarte pălării, o să-i spun că știu de unde i se trage pasiunea asta, de la colecția de vreo cinsprezece - dacă n-am uitat vreuna printr-un sertar - de bonete și căciulițe de le-am adunat până acum deja... câteva primite în dar, unele făcute de mămica ei pentru ea sau pentru surioara și fratele mai mare, alta purtată de mine bebeluș, găsită de mama-bunica în pod, altele făcute de bunicile unor prietene pentru copiii lor, câteva cusute, brodate și tricotate de câteva prietene și fete talentate și una două găsite pe la târgurile de vechituri... Ce să mai, pălării cu povești, ca-n cele din cele două cărticele - 'Minunata Pălărie a lui Millie' și 'Șepci de Vânzare' - dacă tot suntem în temă.
Normalitatea asta uneori haotică, alteori mai calmă, în care Buburuza noastră mică se adaptează și ea cum poate și încearcă să-și găsească locul. Și dacă e vorba de mișcare, semnele că în curând în câteva luni o să ne ținem după ea prin casă sau ea după noi, sunt din ce în ce mai clare și evidente. La început mai balansat, statul în funduleț a început să fie noua ei distracție și bucuria ei să privească lumea un pic mai mult din poziția verticală. Ne și uimește uneri de cum reușește să se miște ca să-și mențină echilibrul în șezut. Bucuria ei e așa de mare că parcă o simțim și noi. E o bucurie acest copilaș, e toată numai zâmbet și ne-o transmite și nouă prin felul ei pur de bebeluș. Totuși când obosește, hop și revine la statul pe burtică, apoi se dă de-a rstogolul pe spate - altă minunăție învățată - și apoi iar pe burtă, mai se învârte în cerc și când te aștepți să o găsești unde ai lăsat-o - un pic pe păturicea de pe covor - ea e deja întoarsă încercând să ajungă o jucărie sau coada pisicului :)
Îi place așa de mult bălăceala în apă, deși nu am dezvoltat obiceiul (nici la ea) de băița de seară din fiecare seară, acum că își ține mai bine echilibrul am schimbat cădița găleată pe cea clasică, iar uneori spre bucuria copiilor se alătură și ea în cada mare, ca pe vremuri - toți într-o covată.
Luna asta parcă am stat cuminți prin casă și pe lângă casă mai mult. În așteptarea primăverii care parcă parcă bate la ușă, cu un soare mai strălucitor și temperaturi ușor mai călduțe. Și ce să facem noi când stăm mai mult pe lângă casă, ne mai jucăm, care și cum - cei mici cu ale lor joacă de copii, cei mari cu ale lor preocupări, griji și gânduri (ce ne veni că ne-a apucat și gândul că poate ar trebui să ne mutăm într-o altă casă, o altă casă pe care să o facem acasă). Mai facem câte o pizza, mai coacem un desert. Nu mai întindem mese alese ca pe vremuri, căci nici timpul, nici pandemia nu ne permite, dar un pic tot încercăm noi.
Tot însă ne-am pus pe câteva drumeții, unele la pas de călători turiști prin propriul oraș - oh, după atâta vreme de izolare chiar și propriul oraș la câteva străzi mai încolo, piața de sâmbătă, o librărie, o plimbare prin ploaie ți se par ca o gură de aer proaspăt, dar am fost și în unele mai lungi - într-o călătorie iar la Biserica Transparentă pe care o vizitasem și în toamnă, de data asta însă ocazia a fost o întâlnire supriză pentru o dragă prietenă. Dar ce bucurie să ne revedem cu toții, de la mic la mare.
0 commentarii