Buburuza cea mică și cele șapte lunițe, povestea ei, povestea noastră, dulceața ei, licoarea mea de dor și drag. Cum ne umpli tu nouă ceașca de bine și bucurie în fiecare zi. A mai trecut o lună împreună cu tine, în care tu ai mai crescut un pic, ai mai învățat lucruri noi, iar noi învățăm alte lecții despre noi și despre tine.
Vorbeam într-o zi cu o mămică (tot de bebeluș) și-mi spunea cum simte ea atunci când își ține pruncul în brațe, cum simte bucurie, liniște interioară, dar în același timp și dor, nostalgie, ceva care e de neatins, dar pe care poți să-l atingi chiar atunci în acel moment... Cum se explică asta, în timp ce trăiești ceva deja să-ți fie dor de acel ceva? O țin strâns la piept și deja îmi e dor de asta, o alăptez și deja îmi e dor de mocuța ei care suge liniștită lăpticul, chipul ei seren când doarme și deja îmi e dor de asta, toate gângurelile și gesturile ei.
