De mâine e primăvară. Calendaristic cel puţin, deşi aici vine abia pe 20 martie, mai exact la ora 12:02, conform Wikipedia. În orice caz, eu o aştept cu mare drag. Să stăm cu orele afară, să-i arăt lui Luca mic florile parfumate, copacii minunați, păsările vesele.Tot mă uitam în ultima vreme pe fotografiile pe care le-am făcut în martie, anul trecut şi nu-mi venea să cred cât de verde era totul şi cât părea de cald. De fapt asta mi se întâmplă, sau e ceva general, iarna uit cât de cald şi colorat e vara, iar vara uit cât de frig şi gri (pe meleaguri belgiene, cel puţin) e iarna.

Cele câteva zile cu soare frumos, cer albastru şi nori pufoşi şi celelalte cu câţiva fulgi de zăpadă, au mai înveselit un pic atmosfera. În rest, gri, ploaie, gri, ploaie şi gri. Şi tot un pic de culoare au mai dat şi câteva fructe de iarnă pe care tocmai moş Niculae mi le-a adus. Nu, n-au rezistat ele până acum, dar n-am apucat eu să scriu povestea lor aici pe blog.


Au fost bune într-o salată de fructe.


Iar azi am avut altă pată de culoare. Căpşunile... nu, nu sunt fructe de sezon, ştiu, deşi aici sezonul lor se termină abia spre sfârşitul toamnei... Dar le-am primit de curând ca un dar bogat de vitamine :) Aşa că am profitat şi le-am accesorizat cu nişte kiwi şi mandarine.


Overcast from James Lancett on Vimeo.

Ploaia îmi place. M-am obişnuit până la urmă și cu cea de aici, mocănească, măruntă și lungă de săptămâni întregi, dar hai, să vină primăvara!

Acum câteva săptămâni, într-o duminică dimineaţă, mi-am amintit că aveam în gând să fac aceşti melci în dimineaţa anului nou. Nu ştiu exact de ce neapărat atunci, dar citisem la cineva pe blog această idee şi mi s-a părut faină. Un melc cu scorţişoară, aburind şi aromat, o cană de ceai, concertul de la Viena, linişte, calm. Dar atunci n-am apucat, nu aveam prea multă putere, nici chef după ce mă atacase starea de gripă. Însă n-am uitat de ei, melcii, şi i-am făcut mai deunăzi.

• 3/4 c lapte
• 1/4 c (55 gr) unt 
• 3 1/4 c făină
• 1 pachet (10 gr) drojdie uscată
• 1/4 c zahăr alb
• 1/2 lg sare
• 1/4 c apă
• 1 ou

Se încălzeşte laptele într-un vas până la fierbere, apoi se adaugă untul şi se amestecă până acesta se topeşte. Se lasă la răcit un pic.

Într-un vas mai mare se amestecă ingredientele uscate: 2 1/4 căni de făină, sarea, drojdia şi zahărul. Se adaugă apa, oul şi amestecul de lapte şi unt. În reţeta originală se recomandă mixerul electric, eu le-am amestecat de mână, deşi oul ar fi trebuit să-l pun bătut, nu întreg. Se adaugă apoi restul de făină, adăugând gradual câte 1/2 cană, amestecând bine cu o lingură de lemn după fiecare. Când aluatul s-a legat, se frământă cam 5-7 minute pe o suprafaţă dată cu făină. Se lasă la dospit cam 10 min, acoperit lejer cu un prosop.


După ce a crescut frumos, l-am întins în 2 foi cam de 5-7 mm. Şi am adăugat umplutura:

• 50 g unt topit
• scorţişoară
• zahăr brun
• nuci mărunţite

Am uns cele două foi cu untul topit, am presurat zahărul şi scorţişoara, amestecate înainte şi apoi nucile. Cantităţilele celor 3 ingrediente, scorţişoara, zahărul şi nucile sunt la liberă alegere şi după propriul gust. Mai se poate adăuga un strop de nucşoară, cardamon sau alte condimente. Nucile însă eu le-am dat un pic la cuptor înainte. Am presat un pic cu degetele amestecul ca să nu se împrăştie la rulare.

Am rulat cele 2 foi şi apoi le-am tăiat în felii de vreo 4-5cm grosime. Le-am aranjat în cele 2 forme de ceramică, unse un pic cu unt, şi au fost bune de pus la cuptor. Updated: Am uitat, înainte de a fi puse la cuptor, trebuie să stea cam 30 de minute să crească, până-şi dublează volumul.


În cuptorul preîncălzit la 190°C au stat cam 20 de minute sau până au căpătat o culoare aurie.


Le-am lăsat să se răcească un pic, cât am mai trimis câteva salutări celor de acasă - tare tehnologia asta că ne poate ţine aproape. Ideal ar fi fost să se odihnească pe un grătar, dar mie mi-a plăcut mai mult cum arătau aşa, în formele în care s-au copt.


 Şi voila, nişte melci, pufoşi, calzi, aromaţi cu scorţişoară şi nucă. De savurat musai cu o cană de ceai.


Cu siguranţă o să mai repet reţeta, pentru că e foarte simplă şi uşor de făcut, fără să mai aştept o altă dimineaţă de an nou :). Poate chiar o să încerc şi caramelul sărat. Poate chiar şi aceştia - cu unt de arahide şi lipicioşi sau aceştia - cu cremă de ciocolată.

Toate ca toate, dar pizza e un fel de mâncare pe care l-am tot făcut de-a lungul vremii. Şi am tot zis să scriu într-o zi despre asta, dar pentru că se consumă la fel de repede precum se prepară, n-am apucat să surprind în imagini procesul, că eu am nevoie tot timpul de o dovadă vizuală ca să povestesc ceva. Altfel am impresia că nu spun lucruri credibile :) Dar iată, sper să mă credeţi pe cuvânt (sau "pe fotografie" :) ):


Simplă, aromată, cu aluat subţire şi crocant. Abia după ceva ani de "experienţă" pot recunoaşte că-mi place cum iese. Înainte o făceam mai "grea", puneam mai multe ingrediente (legume, măsline, porumb, ceva carne..) şi cumva din cauza amestecului de gusturi şi încărcătura aluatului, pierdeam esenţa simplităţii. Dar în timp am renunţat, inspirată şi de cartea/filmul "Mănâncă, roagă-te, iubeşte" şi pasajul/scena cu pizzeria din Napoli. Ingrediente mai puţine, gust mai intens.

Dar să încep cu partea mai grea, pentru unii, aluatul. Cred că amestecul ăsta simplu de făina, apă şi ulei sperie pe mulţi, că nu puţine au fost dăţile când am auzit "eu nu ştiu să fac aluat". Cred că cel mai mult "de speriat" la aluat, şi mă refer la cel de pâine în special, e frământatul şi dospitul, aşa încât să nu se mai lipească de degete şi să crească frumos. Cu un pic de exerciţiu şi curaj se rezolvă şi asta.


Pentru pizza eu pornesc de la o reţetă mai veche de aluat:

Pentru aluat am folosit:

• 225 gr făină (integrală şi 650) 
• 1 lg sare 
• 1 lg drojdie uscată 
• 1 Lg ulei măsline 
• 90 ml apă călduţă

Făina, sarea şi drojdia se amestecă într-un vas. Apoi se face o adâncitură în amestec şi se torn apa şi uleiul şi se amestecă apoi frământă până aluatul se dezlipeşte de pe mâini. Eu de fiecare dată ajung să mai pun apă, ulei şi făină, că n-am reuşit din acele măsuri de mai sus să-l fac nelipicios. Pentru că la aluat poţi tot timpul să repari greşelile, ori cu un pic de făină, ori cu un pic de apă. Se lasă la dospit cam o oră învelit cu un prosop şi la un loc cald.


După ce a crescut, l-am împărţit în două şi am întins 2 foi subţiri, cam de 3-5mm. Înainte foloseam tot aluatul pentru o singură foaie, însă pentru un aluat subţire şi crocant, cum îmi place să fie, am început să-l împart în două.

Le-am pus în tăvi, eventual peste o hartie de copt şi le-am uns cu un sos de roşii. Sosul de roşii se prepară rapid din nişte roşii din conservă, un pic de ulei, boia, sare şi un căţel de usturoi pisat. Toate ţinute pe foc până se omogenizează.


Cum vă ziceam, în timp am renunţat la multe ingrediente şi am salvat doar cele de bază: roşii, mozzarella şi busuioc. Eventual mai pun şi ciuperci proaspete.


După ce am împodobit pizza, am stropit-o cu un pic de ulei de măsline, un pic de sare şi un ingredient minune, condimentele de voie bună de la Sonnentor.



Busuiocul prefer să-l adaug la sfârşit de tot, după ce scot minunăţia din cuptor. Am încercat şi la început, dar mi se pare că-şi pierde din aromă la temperatura mare a cuptorului, în plus verdele proaspăt mai colorează un pic nuanţele cărămizii.


La cuptor, stă cam 20-25 de minute, la o temperatură de 230°C, cu preîncălzire în prealabil. Eu o ţin un pic mai puţin, că nu mai am răbdare, dar stau cu ochii pe ea ca să văd că-i coaptă şi făcută destul.


Şi iat-o, în toată splendoarea ei, gata pentru a fi savurată.

Reţeta asta pe care am să v-o povestesc acum e o întâmplare din aceea în care teoria nu coincide cu practica. De multe ori reuşesc să obţin un rezultat bun când încerc să deviez de la instrucţiunile scrise negru pe alb, dar sunt şi dăţi când muzele mele sunt mai supărate şi-mi dau peste cap entuziasmul meu creativ. Cum ar fi cazul şi cu această imagine...

"V: ai timp sa-mi dai reteta de tarta cu mere?
D: da, stai un pic
D: eu am reteta pt 6 oua dar pt tava ta (formă de tartă, 29cm diametrul), am folosit 4, asa ca trebuie adaptate si celelalte ingredinete
D: 6 oua, 250 gr de zahar, 200 gr de ulei (o lingura are 20gr), 250-300 gr de lapte plus faina pana se ingroasa aluatul care trebuie sa curga
V: batut cu mixerul?
D: rastorn un pic mai mult de jumatate in tava si o dau la cuptor. Cand se intareste (nu se mai ia pe deget), se adauga umplutura (mere, dovleac, branza), apoi cealalta parte de aluat pana se face maronie.
D: cum vrei, eu le bat usor si cu mana
V: dar ce temperatura?
D: eu le pun la 180 de grade ca la celalalte prajituri. Mama le pune ochiometric ca n-are cu temperatura. La foc potrivit. Iar daca pui fulgi de migdale pune-le in ultimele minute."

Zis şi făcut. Doar că eu am vrut s-o fac un pic diferită. Am pus mai multă făină încât a ieşit un aluat mai gros, iar la coacere n-a ieşit chiar pufos. Am folosit pere (aromate cu un pic de pudră de ghimbir şi zahăr), iar ele au lăsat multă zeamă care a cam înmuiat primul strat de aluat şi care nu s-a mai copt aşa bine. Am folosit o formă cu pereţi detaşabili de doar 20cm diametrul, iar asta a însemnat o tartă mai înaltă şi deci mai greoaie de copt. Una peste alta, copilu' începuse să moţăie a foame, aşa că am făcut o pauză mai lungă între cele două coaceri. La final, gustul era bun, interesantă combinaţia între pere şi ghimbir, dar un pic a fost necopt aluatul.

Ieri bobul mic a făcut o lună, iar azi ar fi fost termenul la care ar fi trebuit să se nască şi cum zice Petersen, copilu' a ajuns la prima maturitate. Interesant aşa... că deja avem o lună de amintiri cu el. Mi-am propus un experiment fotografic, inspirată de alţi părinţi, pentru a-i urmări evoluţia pe parcursul primului an, cel puţin. Cred că e frumos de văzut cum se schimbă de la o lună la alta.

Gata, i-am făcut şi am scăpat de grija acestui prag de vârstă. Deşi eu nu sunt genul de persoană care să fie speriată de vreo vârstă sau trecerea timpului. Încerc să mă bucur de momentul prezent, să-l trăiesc, să-l memorez, să-l salvez ca amintire din trecut şi să rămân curioasă de cel viitor. Mă amuză de fiecare dată întrebările care vin de ziua de naştere "Cum te simţi la X ani?", răspunsul meu e cam "La fel, ca la X-1 ani" :) Anul acesta poate însă simt mai mult, pentru că a apărut un pui de om în viaţa mea şi sunt sentimente şi trăiri noi cu care el ne minunează în fiecare zi.

Mă bucur şi sunt recunoscătoare de cum se aranjează lucrurile în viaţa mea, cu bune, cu rele; de oamenii dragi şi frumoşi pe care-i am lângă mine, aproape  sau la distanţă, de cei pe care i-am cunoscut cu diferite ocazii; de momentele frumoase alături de ei, dar şi de clipele mai de singurătate în care încerc să mă regăsesc; de experienţele prin care am trecut şi din care am învăţat; de provocările, grijile, problemele cărora trebuie să le caut soluţii, dar şi surprizele frumoase care vin de-a gata; de locurile prin care am fost şi amintirile legate de ele; de ideile, proiectele pe care vreau să le fac reale într-o zi, de simplele momente de zi cu zi... O listă ce aş putea să o umplu cu multe, lucruri normale, simple, de care, cred şi sper, fiecaredintre noi se bucură, le are şi trece prin ele. De multe ori, am impresia că poate celor care vizitează blogul li se pare că duc o viaţă perfectă, idealistă. Poate sunt fotografiile mele prea colorate :) Dar nu, sunt un om normal, poate un pic visător şi cu tendinţe de perfecţionism, pe care încerc să le domolesc. Cam astea-s gândurile de la 30. 30 de ani.


Dar voi? cum v-aţi simţit la 30 sau cum vă aşteptaţi să fie? :)

Dimineaţă devreme. Îmi plac dimineţile. Copilu' a mâncat şi acum doarme dulce. La fel şi Petersen. Doi somnoroşi. Pisicul şi el şi-a găsit un loc ascuns. În cuptor se coace domol ceva, iar bucătăria a început să miroase a cacao şi unt. Urmează scorţişoara. În cană, cafeaua cu lapte s-a răcit niţel. Muzica minunată se aude încet. Afară încă-i întuneric, plouă mărunt şi se aud printre copaci nişte mierle. Vreme de început de primăvară. Dar totuşi e februarie, început de februarie.