Scriu, şterg, scriu şi şterg acest început de text de ieri. O să ziceţi, ce-i mare lucru de scris o reţetă de tartă? Enumeri ingredientele şi explici pas cu pas cum se face, ca mai jos, de altfel. Simplu şi concret, că doar am mai făcut asta. Parcă lucrurile devin aşa complicate, încât nici asta nu mai ştiu să fac. Doar că pentru mine, multe dintre aceste bunătăţuri de-ale gurii vin cu poveşti, cu momente frumoase alături de oameni dragi, cu amintiri, pe care mi-e mai greu să le exprim în cuvinte, mă descurc mai bine în imagini.

Poate exagerez adăugând atâta emoţie într-o felie de tartă, şi nu vorbesc despre "emotional eating", nu, nu. Vorbesc de emoţii frumoase şi bune, nu de cele distructive. Dar cine-i acela să spună că mâncarea e doar hrană pentru trup? Dacă ar fi fost aşa, am fi continuat să ne hrănim ca acum milioane de ani, fără să introducem plăcerea şi latura socială. E un citat fain care-mi place şi mă urmăreşte de multă vreme, "My doctor told me to stop having intimate dinners for four. Unless there are three other people." - Orson Welles


Mă uit la aceste fotografii (mulţam, Aleks, pentru ochiul tău de fotograf, n-a fost o tartă mai pe gustul meu fotografiată) şi-mi amintesc cu drag de o seară mai răcoroasă din iulie, pe care am petrecut-o cu mica, de data asta un pic mai marea, familie, lângă râu. N-am plănuit-o şi asta-i mai fain. Am găsit locul întâmplător, noi aveam doar tarta la noi. În aceasta perioadă, vara mai ales, în Antwerp se amenajează diferite spaţii pentru folosul comun al comunităţii, scuzaţi-mi pleonasmul. Ce-am găsit noi este un fel de masă lungă pentru picnic, lângă alte instalaţii conceptuale, amenajate lângă râu ca o avanpremieră a unui proiect măreţ de modificare a cheilor râului Schelde.


Schelde e râul care trece prin Antwerp, îmi place mult să merg pentru o plimbare până acolo, în trecut mai des, acum mai rar. Cred că orice apă dă o senzaţie aparte unui loc, oferă acel calm, un echilibru în zbuciumul zilnic al unui oraş. Ce m-a surprins însă aici este lipsa balustradei şi relaxarea cu care se plimba sau stau oamenii pe zidul de piatră, foarte înalt, atunci când apa e joasă (fiind atât de aproape de mare, râul "respiră" în flux şi reflux). Din când în când acest calm este întrerupt de câte un vas, o barcă mai rapidă, un iaht mai elegant, un velier mai leneş.


Iar tarta cu care am salutat apusul a fost una tare bună, de lămâie, pefectă pentru zilele toride de vară, când căldură te doboară fără să mai ai chef şi de a porni cuptorul ca să coci ceva în el. Dar vă spun eu, dacă o mâncaţi rece (ţinută în frigider în prealabil), gustul ei răcoros, dulce spre acrişor, topeşte orice senzaţie de căldură. Iulie ăsta a fost cam neobişnuit de cald aici, eu şi uitasem cum e să nu porţi geacă, pantofi de ploaie şi umbrelă în mijloc de vară. Am meritat şi noi, după primăvara aia cam friguroasă.

Am făcut această tartă şi de Crăciun, anul trecut, dar gustul ei, consistenţa fină dată de pudra de migdale coaptă în amestecul de suc de lămâie, ouă şi frişcă, învelite într-un aluat untos de tartă, abia acum l-am simţit cu adevărat. O să o repet cu mare drag.


Pentru tartă aveţi nevoie de: